?, În apărarea independenței (...), „Tomis”, Constanța, 1987
Ne aflăm, grație remarcabilelor eforturi întreprinse de Centrul de Studii și Cercetări de Istorie Militară din București, în fața unei noi și valoroase contribuții la dezvoltarea și afirmarea plenară a istoriografiei românești contemporane: cel de-al treilea volum din Istoria militară a poporului român.
Lucrarea tratează evenimentele a două secole de istorie militară, adică de istorie națională a poporului român, respectiv, perioada cuprinsă între anii 1550 și 1784, perioadă nu foarte limpede pentru istoria noastră și, în consecință, deloc ușor de elucidat, în esența ei.
E perioada pe care, reamintindu-ni-l pe Iorga, autorii o definesc, din chiar prefața volumului, drept „Secolul Unirii” și ”Secolul Reformelor”, iar bibliografia cuprinzând, pentru simpla enumerare a titlurilor lucrărilor cercetate, nu mai puțin de douăzeci de pagini, constituie o dovadă elocventă a efortului uriaș întreprins de autorii recent apărutei cărți, reprezentând, fiecare în parte, un nume de rezonanță în domeniul istoriografiei, unii dintre ei fiind de departe cei mai reputați specialiști în problemele pe care le abordează.
Menționam și în recenzia la precedentul volum că istoria militară nu poate fi exclusiv militară. Mai întâi, fiindcă noi fiind așezați unde suntem, beneficiind de însemnate poziții strategice, de bogății ale solului și subsolului înnobilate prin truda statornică a brațelor și a minții, am fost nevoiți să cunoaștem războiul ca pe o parte importantă a istoriei, a existenței noastre. Nu putem, deci, judeca istoria românilor în afara fenomenului militar defensiv, după cum nu putem înțelege complet nici unul din celelalte fenomene ale continuității noastre, fie le-a oprit sau le-a schimbat momentan direcția. Pe de altă parte, de vreme ce istoriografia noastră este încă departe de a-și fi îndeplinit angajamentul de a elabora o istorie națională, această istorie militară n-a putut beneficia de o atare istorie generală, n-a putut apela pentru aspectele nemilitare la elucidările ei. Așadar, pentru înțelegerea și definirea fenomenului militar, autorii au trebuit să îndrăznească ei înșiși a lansa idei, a trata probleme de ordin nemilitar. Și nu sunt puține cazurile în care acest al treilea volum de istorie militară a trebuit să suplinească volumul încă așteptat de istorie a României sau a românilor care i-ar fi putut înlesnea mult descifrarea celor două secole abordate. Deci, el poate fi, și este, de fapt, un locțiitor valoros al tratatului de istorie a României pentru perioada anului 1550-1784. Iar această istorie militară este una politică. Fiindcă, abordând problema complexă a „secolului unirii”, ea nu putea face abstracție de faptul că atitudinea marilor imperii a fost, indiferent de nuanțările legate de momentele diferite în care se afla evoluția acestora, una de categorică respingere a ideii recreării, de către români, a Daciei românești. Cititorul cărții poate deduce, cu ușurință, faptul că vrăjmașii momentani sau potențiali, de viitori, ai unității de neam și de țară au sesizat nașterea doctrinei „daco-românismului” înainte de a se fi afirmat ca atare. Și că s-au străduit s-o înăbușe recurgând la toate mijloacele care le stăteau în putință: diabolicele țesături diplomatice, intrigile „de cancelarie”, asasinate, acțiuni militare unilaterale sau conjugate.
Deosebit de merituos, pentru istoriografia noastră, se dovedește cel de-al șaptelea capitol al volumului, consacrat „războiului antiotoman al Țărilor Române din 1557-1662”. Desigur, problema abordată nu e cu totul nouă. Dar dacă în toate lucrările anterioare, accentul principal cădea asupra problemelor diplomatice, splendida expunere a evenimentelor militare în cadrul volumului de față nu numai că ne „obligă” să războiul românesc de apărare sau de eliberare, dar pune, într-o lumină nouă, înseși problemele diplomatice, diplomația nu rămâne doar o idee, doar o soluție teoretică, stearpă, ci e urmată, de fiecare dată, de necesara ripostă militară. Subliniind alinierea politico-militară a țărilor românești ale Moldovei, Transilvaniei și Țării Românești, importanța ei ca factor european, tratând, cu prioritate, gândirea și arta militară românească, autorii subliniază, în chip inspirat și pertinent, că românii s-au aflat în permanență și deplină consonanță cu arta militară a timpului lor, cu timpul lor în raport spațiul lor etno-istoric, cu problemele pe care le ridicau elementele „geopolitice”. Și au legat cuceririle teoriei, strategiei, armamentului de propriile lor tradiții. Ei n-au privit elementul militar ca pe ceva rupt de viața lor. După cum nu puteau asimila din doctrinele militare ale timpului ceea ce relevau ele mai pregnant: ofensiva. Ei au studiat ceea ce considerau absolut necesar pentru apărarea pământului și ființei lor. Elementele de istorie militară continuă să puncteze major și anii de după 1662, când instaurarea regimului fanariot în Muntenia și Moldova și a regimului habsburgic în Transilvania au împiedicat, pentru o întreagă perioadă istorică, eforturile de formare a unei forțe militare de apărare moderne. Dar nici în aceste condiții vitrege, elementul militar nu a lipsit cu totul din viața românilor și meritul cărții este acela de a fi deslușit și definit ca atare, umplând acea nedreaptă „pată albă” pe care continua să o ocupe în istoriografia anterioară.
Autorul acestor rânduri nu și-a propus să facă un rezumat al cărții de mare valoare pe care o reprezintă noul volum din Istoria militară a poporului român. Se va mărgini, deci, să consemneze că, prin apariția sa, Centrul de Studii și Cercetări de Istorie Militară, reputatul colectiv al autorilor lucrării, al cărei coordonator este generalul locotenent, doctor în științe istorice Ilie Ceaușescu, și-au conjugat, încă o dată, eforturile consacrate luminării trecutului patriei, de educare a poporului român în spiritul dragostei față de țară, al credinței în viitorul strălucit la care-i dau dreptul legitim secolele și (...).
