Fragmentarium (ELIADE 1939)

 Mircea Eliade, Fragmentarium, Destin/Restituiri, Deva, 1990, 199 p.

5 Către cititor
8 Despre un anumit „sacrificiu”
13 Notă despre geniu
17 Notă despre „bolnavi”
22 Despre misterele degradate
28 Notă despre patriotism
33 Asceză
38 Notă despre conversație
42 Protoistorie sau Ev Mediu
49 Teama de necunoscut
53 Valorificări ale Evului Mediu
59 Dintr-o antropologie 
64 Lucruri de taină
68 Speologie, istorie, folclor
73 Jad
79 „Sfat celui care merge la război”
83 Plantele lui Jagadish Bose
89 Navigare necesse est
94 Cărți pascale
97 „Nu mă interesează”
101 Despre destinul neamului românesc
105 Profani
109 Superstiții
111 Vesmânt și simbol
113 Clipa din urmă
116 „Mort în viață”
118 Aur
120 Drumul spre centru
123 Vacuitate
124 Somn 
127 Două tipuri de creatori
130 O anumită libertate
132 Secolul istoriei
134 Analogii
135 Solidarizare
137 Critică și rasiologie
138 Teorie și roman
140 Dostoievski și tradiția europeană
142 Solidarizarea prin eroare
145 Orgie
148 Ideile în epică
151 Vitalitatea ereziilor
153 O anumită incapacitate
155 Eterna dispută
156 Cunoaștere gordiancă
159 Amănunt
160 Fidelitate
161 Amănunt
161 Eterna omologare
163 Mistici inferioare
165 Analogii și simboluri
167 Tehnica disprețului
172 Faptul
174 Câțiva modești
177 Melancolie
179 Dreptul de a spune banalități
179 Dilige...
181 Singuraticii
183 Creionul lui Unamuno
184 Autenticitate
186 Oroarea de angelic
186 Autenticitate
188 Dincolo de etimolologii
189 Rezistența la geniu
191 Un înțeles al semnelor

196 Nota editorului

197 Cuprins

coperta IV
Sub semnul culturii celei mai vii a creat și a visat Eliade. Iar dacă este așa, să încercăm a vedea în el ne pe el care s-a stins în viață și pe care trebuie să-l comemorăm, ci pe cel viu prin opera sa și ctitoriile visate. Căci, altminteri, s-ar putea ca nu el, ci noi să fim stinși din viață.

Etica protestantă și spiritul capitalismului (WEBER 1920)

Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, trad. I. Lemnij, postf.. I. Mihăilescu, Humanitas/Sociologie, București, 1993 (germ. 1920), 278 p.

2 Max Weber, economist și sociolog, s-a născut la Erfurt la 21 aprilie 1863 și a murit la Munchen la 14 iunie 1920. Din 1893, profesor la Berlin, din 1894 la Freiburg im Breslau, între 1897 și 1903 la Heidelberg, din 1919 la Munchen. Pornind de la teoriile lui G. Hegel, A. Comte, L. v. Stein, K. Marx, ca și de la cercetările lui W. Dilthey, W. Windelhand, H. Rickert și G. Simmel, M. Weber a elaborat o sinteză a metodelor teoretice și istorice ale științelor sociale, pe care a aplicat-o cu mult succes în sociologie. Sociologia religiei fondată de el (de exemplu prin Die protestantische Ethik unt der Geist des Kapitalsimus - Etica protestantă și spiritul capitalismului) și-a propus să lămurească în locul construcțiilor istorice monocauzale raportul dintre compoenentele spirituale și cele materiale ale procesului istoric și social. În politică s-a manifestat în favoarea unei democrații naționale.

5 Introducere
21 Note

23 I. Problema 

1. Confesiune și stratificare socială

2. „Spiritul” capitalismului 

3. Concepția lui Luther privind vocația. Sarcina cercetării

71 Note

108 II. Etica profesională a protestantismului ascetic

1. Bazele religioase ale ascezei laice

2. Asceza și spiritul capitalist

183 Note

267 Postfață: Protestantism și capitalism - Ioan Mihăilescu

coperta IV

Deși au trecut peste 70 de ani de la moartea sa, Max Weber este considerat unul dintre marii gânditori contemporani, unii exegeți neezitând să-l privească drept cel mai mare sociolog al tuturor timpurilor. Contemporaneitatea lui Weber nu decurge numai din faptul că este cel mai citat sociolog, ci, în primul rând din actualitatea analizelor sale și din permanenta reconsiderare a contribuțiilor sale metodologice și epistemologice. A creat o operă impresionantă, care în România ultimelor decenii a fost cunoscută doar de un număr restrâns de specialiști. La acest fapt au contribuit două situații. Mai întâi, o limitare de ordin editorial: absența traducerilor în limba română a principalelor opere ale sociologului german. În al doilea rând, o limitare de ordin ideologic: Weber a fost considerat unul dintre principalii adversari teoretici și ideologici ai lui Karl Marx. În consecință, opera sa trebuia ținută departe de cei pe care i-ar fi putut influența.

Ioan Mihăilescu

Dimitrie Bolintineanu, „Legende istorice”, 1865

(171) Valoarea poemelor este dată de acele câteva versuri memorabile despre libertate și demnitate, versuri pe care, în ciuda aparatului poetic desuet, le citim și azi cu emoție. Școala ni le-a fixat în minte și este suficient ca cineva să înceapă un vers pentru ca urmarea să vină de la sine. Retorica acestor poeme este simplă și ea cultivă un număr de virtuți, dintre care cea mai prețuită este puterea de sacrificiu. Mama, femeie în genere, pustnicul sunt apărătorii legii morale. A trăi în sclavie este o rușine, existența este înnobilată de libertate, sentimentul cedează în fața datoriei etc

Dezvoltând, repetând aceste idei, B. pune în mișcare un aparat de comparații, repetiții, alegorii care să susțină discursul. Discursul uzează de o scenografie simplă și eficace. Dovadă că poetul o folosește în mai toate piesele. Modelul cel mai pur îl aflăm în Muma lui Ștefan cel Mare. Primul tablou înfățișează atmosfera care precede evenimentul: peisajul, timpul, poziția astrelor. O descripție (evocare) cu elemente luate din recuzita romantică: castelul fixat pe o stâncă neagră, peștera unui sihastru sub o râpă stearpă, o mănăstire... În această deschidere intră și preciziuni de ordin temporal, climateric („vânturile negre, într-a lor turbare”, „noaptea-i furtunoasă”, „noaptea se întinde și din geana sa”, „ca un glob de aur luna strălucea” etc). Luna este, de regulă, sursa de lumină pentru decoruri.

Urmează un al doilea moment (tablou), cu o mică notă de mister („un orologiu sună noaptea....) (...).

(188) S-o numim: figura iubirii condiționate. Ea depășește sfera eroismului și se adresează cu precădere vârstei mature și feminității. Iubirea, în sens larg, trece în urma moralei, devine un pandant al datoriei. Inima este condiționată de simțul moral, dragostea devine o formă de manifestare a virtuții. Iar virtutea cea mai de preț este asceza. O asceză provizorie, când e vorba de amor, un scurt armistițiu până ce codul moral e verificat la toate paragrafele. Scenariul este simplu: întâi legea morală și apoi (acolo unde este cazul) răsfățul, desfătarea. Mărioara din Legende istorice ascultă cu liniște justificarea mândrului ei iubit, fugit de pe câmpul de bătaie: 

„În câmpia sângeroasă
Frații mi-am lăsat,
Și la tine-a mea frumoasă
Iată c-am zburat.
......
Fără tine-n astă lume
Nu pot să trăiesc...”

însă justificarea nu este primită, amorul fără onoare este respins:

„Ce zici, tu, o, neferice,
Mândrul meu iubit”

Mărioara găsește, în fine, soluția convenabilă: pleacă la luptă împreună cu bărbatul pe care îl iubește, preferând să moară pentru țară decât să trăiască rușinea lașității. Alte femei sunt mai intratabile. Domnul Țepeș „se răpește” de fata de la Cozia, însă fata nu acceptă până ce (....).