Masculin versus feminin la sfârșitul secolului XX (1992?1993)

<
Răsfoim cu simpatie  revista 22. Și ne cad ochii pe un amplu articol care se ocupă nedreapta împărțire a calităților și defectelor între cele două sexe. Treaba este pusă pe seama lucrării istoriei și a unor contexte sociale favorabile prejudecăților care și azi umbresc gîndirea și mentalitatea lumii. Se uită, totuși, că Dumnezeu -Tatăl încurajează această împărțire de la început cînd îl crează pe om după chipul și asemănarea sa. Ceea ce înseamnă că el însuși nu putea fi decît părtinitor: și ca bărbat l-a creat mai întîi pe bărbat. iar abia apoi a creat femeia și pentru asta n-a avut nevoie decît de una din coastele lui. Tot ce a urmat momentului prim a fost condiționat firesc, nu-i așa, o polarizare a calităților de partea genului masculin și a defectelor de partea genului feminin. Asta, dacă acceptăm ca pe o fatalitate viziunea biblică despre crearea cuplului inițial.
Lista - comparativă - de prejudecăți propusă de Mihaela Miroiu*, semnificativă din acest punct de vedere, care înșiruie pe două coloane, față în față, aceste atribute ca aparținînd exclusiv celor două sexe, începe cu doi termeni esențiali. Ce este masculin s-ar zice că este sacru, iar ce este feminin este profan. Pornind de aici lista de dihotomii ierarhizate, favorizînd mereu masculinul, apare fără sfîrșit: „Felul cum sînt gândiți termenii dualităților este o sursă perpetuă” de minimalizare a genului feminin și, prin aceasta, se prezintă într-o lumină dezavantajoasă sexul căruia „mai mult sau mai puțin univoc”, îi aparține și autoarea. Deci, luăm act, chiar dacă nu sîntem de acord, că tot ce este sacru (masculin) ține și de superior, pozitiv, spirit, minte, rațiune, pur, puternic, logos, cultură, creație, cosmos, necesitate, invarianță, adevăr, bine, lumină, etern..., iar ce este profan (feminin) ține de inferior, negativ, material, trup, pasiune, impur, slab, eros, natură, procreație, haos, hazard, schimbare, eroare, rău, întuneric, muritor.
Tragedia ar fi, avertizează Mihaela Miroiu („22” din penultimul număr din martie) că toate aceste dihotomii care cîntă pe „strunele” superiorității bărbatului sînt întreținute, izvorăsc din modul de a gîndi al multor femei. Și modul lor de a gîndi  nu este, nici pe de parte, numai un simplu reflex al filosofiei, prin excelență făcută de bărbați de-a lungul timpului, ci, mai ales, efectul educației prin care chiar ele, femeile mame, își educă fiicele, contribuind la perpetuarea falocrației  de la o generație la alta.
Am luat demersul doamnei Mihaela ca unul împotriva oricăror prejudecăți la adresa femeile și mai puțin ca pe un apel la înlocuirea extremismului falocratic cu cel al surorității.
>

SURSA
?, Lista de prejudecăți, „Tomis”, Constanța, 1992?1993.

NOTĂ M.T.
* Mihaela Miroiu (1955 Hunedoara - ) = Prof. univ. dr. (Facultatea de științe politice / SNSPA București). (http://www.snspa.ro/academic/profesori/facultatea-de-stiinte-politice/40-mihaela-miroiu)

Scriitorul V. Andru despre M. Eliade şi India (''ORIGINI'' 2005)

Înainte de a călători în India la sfârşitul lui 1991, Vasile Andru* citise din opera lui Mircea Eliade** doar tratatul despre Yoga, eseurile sapienţiale şi Istoria religiilor. Jurnalele şi memoriile acestuia le-a parcurs de-abia în 1995 şi ca urmare Eliade nu a fost pentru el un ''ghid spiritual'' atunci când a luat contact cu India. Apropierea lui Andru de India s-a realizat ca un practician al sapienţei, spre deosebire de Eliade, pe care îl consideră ''un mare erudit''. În acest sens, Andru a învăţat limba sanscrită doar cât a fost necesar să-şi treacă examenul, chiar dacă a obţinut ''foarte bine''. Pentru Andru, istoricul religiilor nu a fost un mentor, dar a fost ''o autoritate, un omniscient''. El a negat că a propus canonizarea lui Eliade, alături de Eminescu, arătând că doar a pus ''o întrebare cu tâlc, un challenge''.
Andru a plecat prima dată în India cu o bursă de studii obţinută prin concurs la Academia Sivananda***. Spre deosebire de Eliade, care a călătorit în nordul Indiei (Bengal), Andru a făcut stagiul Vedanta în sudul marii ţări asiatice, în munţii Sahiadri din statul Kerala. În seria sa erau 144 de cursanţi din 22 ţări, un tânăr canadian mărturisindu-i că a ajuns în India după ce a citit lucrarea lui Eliade despre Yoga.
Spre deosebire de Eliade, care a ajuns în India când avea 23 de ani, Andru a călătorit acolo când împlinise 49 de ani. De aceea, el nu a mers acolo ''în căutarea absolutului'', spre deosebire de Eliade, care a fost ''un magistru, iar nu un ascet'' şi care s-a întors din India ''însetat de relativităţi''. Pentru Andru diferenţa faţă de Eliade se explică prin faptul că a fost născut în apropierea chiliei lui Daniil Sihastrul**** şi a conştientizat astfel că ''aici se întrezăreşte absolutul meu''. Ulterior, în stagiul de la ashramul***** Neyyar Dam, Andru i-a destăinuit unei tinere grecoaice că a sosit în India ''cu Calea găsită de-acasă!'' şi că a venit ''ca şi la neamuri indo-europene'' la ''aceste rude cuminţi de la tropice.'' În final, scriitorul caracterizează India ca o treia patrie, după România şi Raiul.
La mânăstirea Rashikesh, ultimul popas al ascezei indiene a lui Eliade, Andru a remarcat că locul ''mai sălbatic'' s-a transformat azi într-un ''adevărat oraş călugăresc'', ''un fel de Vatican al Indiei''. Eliade a locuit la o mânăstire de pe malul drept al marelui fluviu Gange, Swarga asharm, în timp ce Andru a locuit pe malul opus, la mânăstirea Sivananda, numită ''Divine Life Society''. Dar a vizitat zilnic mânăstirea lui Eliade, precum şi schitul Lakshmi, unde acesta discuta cu Sivananda, al cărui ucenic, Swamiji Vishnudevanda, a devenit îndrumătorul lui Andru. El a constatat că Eliade nu este este cunoscut în mediile monastice, ci în universităţile indiene. Astfel, în biblioteca ashramului Sivananda nu a găsit nici o carte a lui Eliade, dar când le-a vorbit călugărilor despre predecesorul său, aceştia, impresionaţi, au cerut lucrări ale acestuia.
Andru a constatat cu uimire că, spre deosebire de el, care ''sufer enorm când trece ceva timp fără să văd India'', Eliade nu a mai fost interesat să revină şi să-şi păstreze ''imaginea'' acolo.
În marele oraş-port Calcutta, unde a mers la mânăstirea Maicii Teresa******, Andru a reuşit să o contacteze pe sora lui Maitrey, Chitrita Devi, alintată Chabu în celebrul roman scris de Eliade după întoarcerea din India. Aceasta este scriitoare, traducătoare şi editoare şi nu a vorbit cu plăcere despre savant, deoarece el a lăsat familiei şi cunoscuţilor ''o amintire grea, deprimantă''. Ea consideră scandalos faptul că în roman Eliade a păstrat numele personajelor, dar a inventat alte vieţi, şi explică îndepărtarea lui Eliade de India ''din jenă pentru dezastrul produs în familia Dasgupta''. Mai mult, ea a fost surprinsă de răceala cu care scriitorul a primit-o la Chicago, la bătrâneţe, pe Maitraye Devi, acesta fiind modul în care scrie Chitrita numele surorii sale decedată între timp. Cu sentimentul dragostei reaprins în inimă şi decepţionată de răceala lui Eliade, eroina romanului a scris la rândul ei cartea Na hanya te (Aceasta nu moare) şi a vizitat Bucureştiul în 1973, ceea ce l-a supărat pe Eliade. Andru a obţinut acordul doamnei Dorina Al-George, văduva orientalistului Sergiu Al-George*******, de a copia scrisorile eroinei către soţul ei din 1972-1973, pe care le caracterizează ca fiind ''emoţionante''.
În final, Andru a apreciat ca ''o intuiţie capitală'' teza marelui istoric al  religiillor potrivit căreia ''sacrul este cel mai ades camuflat în profan'' şi o explică astfel: ''Sacrul este la vedere pentru cei cu ochii deschişi şi cu mintea deschisă; şi stă camuflat de profan pentru omul opacizat, grăbit, hăituit de griji, drogat de funcţii mari, somnolent, nevrozat, alienat.''

SURSA
George Ştefan, ''Când mergi în India, calci obligatoriu pe urmele lui Eliade''. Interviu cu scriitorul Vasile Andru, ''Origini'', Norcross/USA, VOL. IX, No 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 51-52.

NOTE M.T.
* Vasile Andrucovici: pseudonim Andru (1942 Bahrineşti/[România]/Ucraina - ) (http://www.vasileandru.ro/)
** Mircea Eliade (1907 Bucureşti/România - 1986 Chicago/SUA) (http://www.westminster.edu/staff/brennie/eliade/mebio.htm)
*** Academia Sivananda (http://www.sivananda.org/)
**** Daniil Sihastrul (secolul XV Moldova) (http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/chilia-sfantului-daniil-sihastrul-67959.html)
***** ashram (http://www.merriam-webster.com/dictionary/ashram)
****** Maica Teresa (1910 Skopje/[Imperiul Otoman]/Republica Macedonia - 1997 Calcutta/India) (http://albaniaperomaneste.wordpress.com/istorie/personalitati/maica-theresa/)
******* Sergiu Al-George (1922 Târgu-Mureş - 1981 Bucureşti) (http://www.mesagerul.ro/2013/03/11/sangeorzanul-sergiu-al-george-vazut-de-indieni)

„Constantin Bălăceanu Stolnici între cunoaștere și știință” (MUNTEANU 1998)

 Ana Maria Munteanu, Moment aniversar - 75. Constantin Bălăceanu Stolnici între cunoaștere și știință, „Tomis”, Constanța, iulie 1998

C. B. S s-a născut la București la 7 iulie 1923. Doctor în medicină și chirurgie al facultății de medicină din București (1948). Profesor și prorector al Universității Ecologice din 1993. Membru al Academiei Române. Veritabil enciclopedist, autor a peste 15 volume și a sute de lucrări științifice, abordând domenii dintre cele mai diverse: anatomia și fiziologia sistemului nervos, patologie neurologică și psihiatrică, neurooftalmologie și neuroontologie, cibernetică, psihologie, istorie națională și universală, genealogie și heraldică, religie și spiritualitate etc.

- Domnule academician Berindei, ați lansat aici, la Constanța, un volum impresionant, publicat de Editura Andrei Șaguna. El se cheamă „Cunoaștere și știință”. Din capul locului este clar că între cele două domenii stabiliți anumite deosebiri.

- Volumul pe care l-am publicat este rezultatul acumulării unor serii întregi de date în decursul existenței mele de peste șapte decenii, al reflecțiilor asupra acestor date, a experiențelor de viață, dar reprezintă și dorința mea de a o feri, mai ales generațiilor tinere, un sistem de referință spirituală și culturală, în aceste momente se restructurează - sau cel puțin așa sper - mentalitatea poporului nostru de dictatură atee. Cartea se întitulează Cunoaștere și știință - pare pe undeva redundant în titlu, dar, așa cum încă din prefață am subliniat, termenul de știință se referă la procesele de cunoaștere legate de lumea materială, de cosmos, unde poți să recepționezi date experimentale, observații, să stabilești anumite legi, șamd. Această știință însă, care constituie una din gloriile speciei noastre, se folosește un model reducționist. Adică, așa cum îi spunea Laplace lui Napoleon, ar trebui să-l elimini pe Dumnezeu, deci spiritualitatea, din toate considerațiile, pentru că nu-i nevoie de această ipoteză ca să explici coerent legile universului. Prin însuși faptul că e un model reducționist, aceasta presupune că mai există ceva dincolo. Acest „ceva” (greu de definit fiindcă limbajul uman nu pare făcut pentru acest „dincolo de știință”), a trezit curiozitatea omului din toate timpurile și toate locurile, care a vrut să afle ce-i cu el, care-i este structura, dinamica, rostul. Și acest domeniu - investigarea, încercarea de a-i pătrunde sensurile - l-am intitulat „cunoaștere”. Deci, între cunoaștere și știință există o diferență de mod ontologic: știința se referă la lumea materială, în vreme cu cunoașterea înglobează lumea materială ca un element anex la lumea spirituală. Între ele nu există nici paralelisme, nici antagonisme, ci complementaritate.

- Astfel sunt și expuse în acest volum. Ele sunt alăturate, o vecinătate care oferă o anume senzație de amețeală celui care citește sumarul cărții: „Materie și lumea spirituală”, „Univers și om”, „Despre magie”, „Despre Dumnezeu”, „Spiritualitate și temporalitate”. E o construcție care pare nu doar teoretică, ci sugerează ceva extraordinar: a gândi ceea  ce nu poate fi gândit , a cunoaște ceea  ce pare a fi dincolo de puterea de a măsura cu aparatele științifice și cu rațiunea noastră.

- Așa este, dar vedeți, această carte trebuie să împrumute totuși un limbaj inteligibil. Iar una din condițiile inteligibilității este de a încadra totuși datele respective în unele de calificările cunoscute, în repere culturale și științe pre-existente.  De aceea, referințele sunt acelea pe care le găsim peste tot spațiul, timpul, cosmologia sacră, cosmologia profană, cosmogonia, antropologie...

- Să înțelegem că știința este în continuare triumfătoare, că aceste „carcase” ale științei sunt în continuare pline și utile?

- Știința se dovedește triumfătoare, măcar prin două aspecte fundamentale: ne dezvăluie din ce în ce mai multe structuri, funcții, comportamente ale materiei, la toate nivelele de existență, de la particulele subatomice și până la metagalaxii, iar în al doilea rând, are ca efect practic progresul tehnico-științific, cu tot ceea ce antrenează el vizavi de ameliorarea calității vieții. De aceea știința este elementul de pornire a concepției progresiste, al acestei idei de progres. E motivul pentru care a fost încurajat scientismul , din secolul 18 încoace, pentru că fiecare generație, fiecare deceniu aduce ceva nouă, care ne explică încă puțin din structura lumii. De aici mitul progresului continuu. Cunoașterea, în schimb,. spiritualul, se referă la un domeniu în care nu poate exista progres, pentru că e vorba întâi de Divinitate, care nu există în timp, deci nu se poate perfecționa, cunoscând de la bun început maxima perfecțiune. Pătrunderea acestei lumi ne este dată prin revelație, ori revelația nu se continuă, n-ai decât să reflectezi asupra ei, s-o interpretezi, s-o pui în acord cu datele ți le oferă observația și gândirea. Pare, prin urmare, mai static, singura lui dinamică fiind legătura cu lumea materială.. Or, lipsa aceasta de dezvoltare a fost criticată de câte unii, s-a spus că-i unui sistem sclerozat, anchilozat, dogmatic, conservator. În realitate, progresul nu se referă la evoluția domeniului respectiv, ci la modul în care acest domeniu se reflectă în conștiința fiecărui individ în parte, individul e cel care evoluează pe calea cunoașterii spirituale, domeniul spiritual rămânând imuabil. Și acest lucru e esențial, pentru că unii oameni reușesc singuri, neajutați de nimeni, prin lectură, observația spectacolului lumii, reflecție șamd, alții se lasă călăuziți, fie în contextul unui proces educativ oarecare, fie în acele complicate procese de formare care au purtat numele de inițiere.

- Ați evocat aceste procese laborioase - din câte am auzit, unii dintre „profesorii” hinduși, dacă nu-și găseau discipolul perfect, aruncau volumul în Gange. În sens metaforic, probabil că și cunoașterea trebuie transmisă cuiva care e demn de ea. Acest tip de cunoaștere care impresionează ca edificiu, ca model global al umanului într-o relație cu cosmicul și cu spiritul care nu comportă aceste riscuri?

- Riscul principal e să înțeleg pe dos realitățile respective și-n felul acesta să derapezi spre anumite aspecte pseudo-științifice, de falsă cunoaștere și, printre acestea, și printre acestea am dat ca exemple de modele riscante magia, vrăjitoria, alchimia. Ele sunt citate în această carte pentru că sunt, într-un fel, modele de cunoaștere și fac apel la o cosmologie, o antropologie, chiar la o anumită teologie, la demonologie, toate destul de coerente, dar foarte îndepărtate de cele pe care ni le dau revelațiile canonice. Aceste modele sunt periculoase pentru că antrenează spiritualitatea umană pe niște pante care duc, în loc de evoluție, iluminare, spre întunecare.

- Ați acceptat cu ani în urmă să fiți mentorul unei universități particulare, în momentul când ideea de învățământ superior particular nu numai că nu era încurajată, dar era chiar discreditată.Cum vedeți lucrurile astăzi?

-  Aici intervine și formația mea mai liberală, pentru că, într-o viziune liberală, primul lucru la care trebuie să te gândești, e să elimini monopolul de stat în multe domenii.La noi a existat monopolul de stat asupra învățământului superior. Și nu numai la noi, ci în multe state europene, spre deosebire de America, unde învățământul de stat e cel mai sărac. Ca liberal de convingere, am susținut de la început învățământul privat, considerându-l ca o alternativă posibilă într-o economie de piață concurențială. Deci, universitățile de stat n-au motive să se supere că ființează universități particulare, care le-ar putea fura studenții. Ele n-au decât să facă eforturi pentru a deveni competitive și aș câștiga prestigiu și a-și câștiga prestigiu și faimă. Deci, problema apariției învățământului particular face, după părerea mea, decât să perfecționeze învățământul în ansamblul lui, prin mecanismul concurenței.

- În finalul acestui dialog, aș vrea să vă referiți la faptul că ați acceptat această provocare a politicului, în ciuda preocupărilor dv., care presupun o anumită detașare de „lumea dezlănțuită”. Cum ați reușit să conciliați această intrare în arenă cu atmosfera bibliotecii?

- Noi, bănățenii, de șapte sute de ani am participat la viața politică a acestei țări. Câteodată pe posturi mai mari, câteodată pe posturi mai mici, uneori decapitați, alteori azvârliți în închisori șamd. Părerea mea este că elitele de sânge aristocratic, fie, mult mai importante, elitele intelectuale, trebuie să se implice în politic. Căci altfel un gol pe care îl ocupă cei care nu au nici capacitatea profesională, nici structura morală să o facă. Intelectualul trebuie să se implice, într-o formă oarecare, chiar atunci când este foarte ocupat. Și să-și ia răspunderea de a face parte din elită, adică de a fi unul din cei care conduc sau influențează destinele unei țări.

Fragmentarium (ELIADE 1939)

 Mircea Eliade, Fragmentarium, Destin/Restituiri, Deva, 1990, 199 p.

5 Către cititor
8 Despre un anumit „sacrificiu”
13 Notă despre geniu
17 Notă despre „bolnavi”
22 Despre misterele degradate
28 Notă despre patriotism
33 Asceză
38 Notă despre conversație
42 Protoistorie sau Ev Mediu
49 Teama de necunoscut
53 Valorificări ale Evului Mediu
59 Dintr-o antropologie 
64 Lucruri de taină
68 Speologie, istorie, folclor
73 Jad
79 „Sfat celui care merge la război”
83 Plantele lui Jagadish Bose
89 Navigare necesse est
94 Cărți pascale
97 „Nu mă interesează”
101 Despre destinul neamului românesc
105 Profani
109 Superstiții
111 Vesmânt și simbol
113 Clipa din urmă
116 „Mort în viață”
118 Aur
120 Drumul spre centru
123 Vacuitate
124 Somn 
127 Două tipuri de creatori
130 O anumită libertate
132 Secolul istoriei
134 Analogii
135 Solidarizare
137 Critică și rasiologie
138 Teorie și roman
140 Dostoievski și tradiția europeană
142 Solidarizarea prin eroare
145 Orgie
148 Ideile în epică
151 Vitalitatea ereziilor
153 O anumită incapacitate
155 Eterna dispută
156 Cunoaștere gordiancă
159 Amănunt
160 Fidelitate
161 Amănunt
161 Eterna omologare
163 Mistici inferioare
165 Analogii și simboluri
167 Tehnica disprețului
172 Faptul
174 Câțiva modești
177 Melancolie
179 Dreptul de a spune banalități
179 Dilige...
181 Singuraticii
183 Creionul lui Unamuno
184 Autenticitate
186 Oroarea de angelic
186 Autenticitate
188 Dincolo de etimolologii
189 Rezistența la geniu
191 Un înțeles al semnelor

196 Nota editorului

197 Cuprins

coperta IV
Sub semnul culturii celei mai vii a creat și a visat Eliade. Iar dacă este așa, să încercăm a vedea în el ne pe el care s-a stins în viață și pe care trebuie să-l comemorăm, ci pe cel viu prin opera sa și ctitoriile visate. Căci, altminteri, s-ar putea ca nu el, ci noi să fim stinși din viață.

Criza lumii moderne (GUENON 1931)

Rene Guenon, Criza lumii moderne, trad. A. Manolescu, pref. f. Mihăescu și A. Manolescu, Humanitas, București, 1993 (fr. 1931), 191 p.

5 Prefață

23 Cuvânt înainte

I. Vârsta sumbră

II. Opoziția dintre Orient și Occident

III. Cunoaștere și acțiune

IV. Știință sacră și știință profană

V. Individualismul

VI. Haosul social

VII. O civilizație materială

VIII. Invazia occidentală

IX. Câteva concluzii

coperta IV 

„Nu e deloc întâmplător că în ziua de azi multe spirite sunt bântuite de ideea <sfârșitului lumii>. Preocuparea pentru <sfârșitul lumii> e strâns legată de starea de neliniște generală în care trăim astăzi; presentimentul obscur a ceva pe cale să se sfârșească produce, în chip firesc, reprezentări dezordonate și, cel mai adesea, materializate grosolan; sfârșitul de care vorbeam nu este desigur <sfârșitul lumii> în sensul total pe care i-l acordă unii, dar e sfârșitul unei lumi, adică al unei epoci ori a unui ciclu istoric, aflat poate în corespondență cu un ciclu cosmic, așa cum ne învață toate doctrinele tradiționale. Starea actuală a lumii ne determină să presupunem apariția unei schimbări de importanță foarte generală care, indiferent de forma pe care o va lua - formă pe care nu încercăm să o definim - va afecta, mai mult sau mai puțin, întreg Pământul.”

Rene Guenon