<
(...) Apoi, deodată, nu mai simți nici un chef să se întoarcă la ”The Coffee House”. Locul nu se potrivea cu starea lui de spirit. Cluburile sînt atît de bărbătești și atitudinea lor față de femei este acel semidispreț, semidorință, ce caracterizează taclalele de după cină. Oricum, erau niște refugii confortabile, apărate de invazia femeilor, imune în fața somațiilor, și o dată pătrunși în atmosfera clubului, bărbații căpătau cu toții aceeași expresie de „tihnă în fotoliu”. Și ”The Coffee House”, aproape cel mai vechi dintre toate cluburile, era îmbîcsit de nelipsitele capete pătrate, oameni pe care nu ți-i puteai imagina în afara unui club.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, p. 136.
NOTE M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
Se afișează postările cu eticheta invazie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta invazie. Afișați toate postările
marți, 1 decembrie 2015
luni, 28 octombrie 2013
luni, 9 iulie 2012
marți, 29 mai 2012
Biografia sultanului Mahmud din Ghazna (971-1030) (AXELROD & PHILLIPS 1995)
<
Mahmud a făcut din sultanatul din Ghazna un vast imperiu, transformîndu-i capitala în centrul cultural al Asie Centrale și răspîndind islamismul în adîncul Indiei pe parcursul celor 17 invazii întreprinse.
M. era fiul lui Amir Sabuktigin, un sclav turc care a devenit conducătorul micului sultanat al Ghaznei în 977. M. avea 27 de ani în 998 cînd i-a succedat tatălui său la domnie. Cu pricepe diplomatică și vitejie militară, M. a extins Ghazna pînă cînd a înglobat Cașmirul, Punjabul și o mare parte din Iran.
El a început prin încheierea unei alianțe cu puternicul calif din Bagdad, din clanul Abasizilor, a cărui recunoaștere avea să valideze multe dintre cuceririle lui. La începutul domniei sale, M. a făgăduit să invadeze anual India, și într-adevăr a întreprins acolo nu mai puțin de 17 expediții între anii 1001 și 1026. La prima invazie, el a mers în fruntea a 15.000 călăreți. La Peshawar a fost înfruntat de 12.000 cavaleriști, 30.000 de ostași de infanterie și 300 de elefanți, sub comanda lui Jaipal, conducătorul Punjabului. Deși forțele lui erau net inferioare numeric, M. l-a înfrînt pe Jaipal, ucigînd vreo 15.000 dintre oamenii lui și capturîndu-l pe însuși rajah, împreună cu 15 dintre rudele și comandanții săi. Deși M. era un cuceritor agresiv și neobosit, el l-a eliberat în cele din urmă pe Jaipal. Însă rajahul a abdicat imediat în favoarea fiului său, Anandpal, apoi s-a urcat pe propriul rug funerar și s-a sinucis.
Între timp, Anandpal a creat o alianță a tuturor rajahilor din India și a alcătuit treptat o armată uriașă pentru a respinge asalturile anuale împotriva subcontinentului. Prin 1008, el a desfășurat o mare forță împotriva lui M. între Und și Peshawar. Timp de 40 de zile și nopți armatele au stat față în față. În sfîrșit, Anandpal a atacat, aruncîndu-i în luptă pe cei 30.000 de crînceni oșteni din tribul Khokar, care s-au năpustit asupra armatei lui M., fiind pe punctul de a cîștiga bătălia. însă în pragul înfrîngerii, sorții s-au schimbat cînd elefantul lui Anandpal s-a speriat și a fugit de pe cîmpul de luptă. Văzîndu-l pe conducătorul lor bătnd în retragere după toate aparențele, forțele indiene au intrat în panică, au rupt rîndurile și au fugit. M., victorios acum, a pătruns adînc în India, anexînd Punjabul și prădîndu-i bogățiile.
Cu banii adunați pe parcursul multiplelor invazii, M. a transformat orașul-capitală al Ghaznei într-o metropolă bogată, cu clădiri mărețe. El a încurajat dezvoltarea artelor și a învățămîntului, astfel că în curînd orașul său avea să rivalizeze cu însuși Bagdadul ca centru cultural.
Deși a anexat o mare parte din India, el a tratat poporul pe care îl cucerise cu un respect considerabil. Este adevărat că în 1024, cînd a jefuit orașul Somnath, el a pîngărit templul hindus de aici, spărgînd sacrul său lingam; în general, însă, era tolerant cu credințele non-islamice. Deși a încercat să răspîndească islamismul în India, el a menținut numeroasele trupe hindu sub comanda indienilor și nu a aplicat persecuția religioasă.
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, București, p. 308/MAHMUD DIN GHAZNA (971-1030).
Mahmud a făcut din sultanatul din Ghazna un vast imperiu, transformîndu-i capitala în centrul cultural al Asie Centrale și răspîndind islamismul în adîncul Indiei pe parcursul celor 17 invazii întreprinse.
M. era fiul lui Amir Sabuktigin, un sclav turc care a devenit conducătorul micului sultanat al Ghaznei în 977. M. avea 27 de ani în 998 cînd i-a succedat tatălui său la domnie. Cu pricepe diplomatică și vitejie militară, M. a extins Ghazna pînă cînd a înglobat Cașmirul, Punjabul și o mare parte din Iran.
El a început prin încheierea unei alianțe cu puternicul calif din Bagdad, din clanul Abasizilor, a cărui recunoaștere avea să valideze multe dintre cuceririle lui. La începutul domniei sale, M. a făgăduit să invadeze anual India, și într-adevăr a întreprins acolo nu mai puțin de 17 expediții între anii 1001 și 1026. La prima invazie, el a mers în fruntea a 15.000 călăreți. La Peshawar a fost înfruntat de 12.000 cavaleriști, 30.000 de ostași de infanterie și 300 de elefanți, sub comanda lui Jaipal, conducătorul Punjabului. Deși forțele lui erau net inferioare numeric, M. l-a înfrînt pe Jaipal, ucigînd vreo 15.000 dintre oamenii lui și capturîndu-l pe însuși rajah, împreună cu 15 dintre rudele și comandanții săi. Deși M. era un cuceritor agresiv și neobosit, el l-a eliberat în cele din urmă pe Jaipal. Însă rajahul a abdicat imediat în favoarea fiului său, Anandpal, apoi s-a urcat pe propriul rug funerar și s-a sinucis.
Între timp, Anandpal a creat o alianță a tuturor rajahilor din India și a alcătuit treptat o armată uriașă pentru a respinge asalturile anuale împotriva subcontinentului. Prin 1008, el a desfășurat o mare forță împotriva lui M. între Und și Peshawar. Timp de 40 de zile și nopți armatele au stat față în față. În sfîrșit, Anandpal a atacat, aruncîndu-i în luptă pe cei 30.000 de crînceni oșteni din tribul Khokar, care s-au năpustit asupra armatei lui M., fiind pe punctul de a cîștiga bătălia. însă în pragul înfrîngerii, sorții s-au schimbat cînd elefantul lui Anandpal s-a speriat și a fugit de pe cîmpul de luptă. Văzîndu-l pe conducătorul lor bătnd în retragere după toate aparențele, forțele indiene au intrat în panică, au rupt rîndurile și au fugit. M., victorios acum, a pătruns adînc în India, anexînd Punjabul și prădîndu-i bogățiile.
Cu banii adunați pe parcursul multiplelor invazii, M. a transformat orașul-capitală al Ghaznei într-o metropolă bogată, cu clădiri mărețe. El a încurajat dezvoltarea artelor și a învățămîntului, astfel că în curînd orașul său avea să rivalizeze cu însuși Bagdadul ca centru cultural.
Deși a anexat o mare parte din India, el a tratat poporul pe care îl cucerise cu un respect considerabil. Este adevărat că în 1024, cînd a jefuit orașul Somnath, el a pîngărit templul hindus de aici, spărgînd sacrul său lingam; în general, însă, era tolerant cu credințele non-islamice. Deși a încercat să răspîndească islamismul în India, el a menținut numeroasele trupe hindu sub comanda indienilor și nu a aplicat persecuția religioasă.
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, București, p. 308/MAHMUD DIN GHAZNA (971-1030).
duminică, 4 aprilie 1971
Criza lumii moderne (GUENON 1931)
Rene Guenon, Criza lumii moderne, trad. A. Manolescu, pref. f. Mihăescu și A. Manolescu, Humanitas, București, 1993 (fr. 1931), 191 p.
5 Prefață
23 Cuvânt înainte
I. Vârsta sumbră
II. Opoziția dintre Orient și Occident
III. Cunoaștere și acțiune
IV. Știință sacră și știință profană
V. Individualismul
VI. Haosul social
VII. O civilizație materială
VIII. Invazia occidentală
IX. Câteva concluzii
coperta IV
„Nu e deloc întâmplător că în ziua de azi multe spirite sunt bântuite de ideea <sfârșitului lumii>. Preocuparea pentru <sfârșitul lumii> e strâns legată de starea de neliniște generală în care trăim astăzi; presentimentul obscur a ceva pe cale să se sfârșească produce, în chip firesc, reprezentări dezordonate și, cel mai adesea, materializate grosolan; sfârșitul de care vorbeam nu este desigur <sfârșitul lumii> în sensul total pe care i-l acordă unii, dar e sfârșitul unei lumi, adică al unei epoci ori a unui ciclu istoric, aflat poate în corespondență cu un ciclu cosmic, așa cum ne învață toate doctrinele tradiționale. Starea actuală a lumii ne determină să presupunem apariția unei schimbări de importanță foarte generală care, indiferent de forma pe care o va lua - formă pe care nu încercăm să o definim - va afecta, mai mult sau mai puțin, întreg Pământul.”
Rene Guenon
Abonați-vă la:
Postări (Atom)