<
Cel mai mare conducător al Spaniei musulmane (1), Abd ar-Rahman și-a extins stăpînirea, devenind primul calif desemnat în regiune (2).
La moartea bunicului său, Abd Allah, în 912, A. R. a preluat conducerea unei Spanii măcinate de război civil și amenințată de invazia creștină. Cea dintîi prioritate a lui A. R. a constituit-o supunerea rebelilor răspîndiți în regiunile muntoase din sud-est. La zece zile după ce urcat pe tron, el a expus capul retezat al unui conducător rebel, iar în următoarele două decenii a întreprins anual expediții pentru a înăbuși rebeliunile care izbucneau într-un loc sau altul. În 917, cel mai puternic dintre rebeli, Hafsun, a murit, iar prin 928 A. R. a cucerit Bobastro (3), principalul focar al rebeliunii. Fii lui Hafsun au fost executați, iar ultimele scîntei de separatism s-au stins.
După ce și-a extins granițele de sud-est ale regatului, A. R. s-a întors spre nord pentru a stăvili incursiunile creștinilor. Regele din Leon (4), Ordono II, a condus în 913 (?) o expediție în teritoriul musulman, unde a săvîrșit un adevărat măcel. A. R. a inițiat o campanie de răzbunare în finalul căreia a înfrînt armatele unite din Leon și Navarra (5) în bătălia de la Valdejunquera (6) la 26 iulie 920. După ce și-a împlinit răzbunarea, califul a cerut supunere, apoi a făcut o incursiune în Navarra în primăvara lui 924 și a șters de pe fața pămîntului capitala Pamplona.
Noul rege al Navarrei, Ramiro al II lea, s-a dovedit mai puternic decît înaintașii săi, și R. nu a fost în stare să-l domine ca pe Ordono. După ce a suferit o serie de înfrîngeri minore, Ramiro a distrus armata lui A. R. în bătălia de la Simancas (7) în 939. Fericit că a scăpat cu viață, califul a jurat că niciodată nu va mai conduce (...)
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 12-13/ABD AR-RAHMAN AL III LEA (891-961)
NOTE M. T.
(1)
(2)
(3)
(4)
(5)
(6)
(7)
Se afișează postările cu eticheta calif. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta calif. Afișați toate postările
joi, 31 mai 2012
marți, 29 mai 2012
Biografia sultanului Mahmud din Ghazna (971-1030) (AXELROD & PHILLIPS 1995)
<
Mahmud a făcut din sultanatul din Ghazna un vast imperiu, transformîndu-i capitala în centrul cultural al Asie Centrale și răspîndind islamismul în adîncul Indiei pe parcursul celor 17 invazii întreprinse.
M. era fiul lui Amir Sabuktigin, un sclav turc care a devenit conducătorul micului sultanat al Ghaznei în 977. M. avea 27 de ani în 998 cînd i-a succedat tatălui său la domnie. Cu pricepe diplomatică și vitejie militară, M. a extins Ghazna pînă cînd a înglobat Cașmirul, Punjabul și o mare parte din Iran.
El a început prin încheierea unei alianțe cu puternicul calif din Bagdad, din clanul Abasizilor, a cărui recunoaștere avea să valideze multe dintre cuceririle lui. La începutul domniei sale, M. a făgăduit să invadeze anual India, și într-adevăr a întreprins acolo nu mai puțin de 17 expediții între anii 1001 și 1026. La prima invazie, el a mers în fruntea a 15.000 călăreți. La Peshawar a fost înfruntat de 12.000 cavaleriști, 30.000 de ostași de infanterie și 300 de elefanți, sub comanda lui Jaipal, conducătorul Punjabului. Deși forțele lui erau net inferioare numeric, M. l-a înfrînt pe Jaipal, ucigînd vreo 15.000 dintre oamenii lui și capturîndu-l pe însuși rajah, împreună cu 15 dintre rudele și comandanții săi. Deși M. era un cuceritor agresiv și neobosit, el l-a eliberat în cele din urmă pe Jaipal. Însă rajahul a abdicat imediat în favoarea fiului său, Anandpal, apoi s-a urcat pe propriul rug funerar și s-a sinucis.
Între timp, Anandpal a creat o alianță a tuturor rajahilor din India și a alcătuit treptat o armată uriașă pentru a respinge asalturile anuale împotriva subcontinentului. Prin 1008, el a desfășurat o mare forță împotriva lui M. între Und și Peshawar. Timp de 40 de zile și nopți armatele au stat față în față. În sfîrșit, Anandpal a atacat, aruncîndu-i în luptă pe cei 30.000 de crînceni oșteni din tribul Khokar, care s-au năpustit asupra armatei lui M., fiind pe punctul de a cîștiga bătălia. însă în pragul înfrîngerii, sorții s-au schimbat cînd elefantul lui Anandpal s-a speriat și a fugit de pe cîmpul de luptă. Văzîndu-l pe conducătorul lor bătnd în retragere după toate aparențele, forțele indiene au intrat în panică, au rupt rîndurile și au fugit. M., victorios acum, a pătruns adînc în India, anexînd Punjabul și prădîndu-i bogățiile.
Cu banii adunați pe parcursul multiplelor invazii, M. a transformat orașul-capitală al Ghaznei într-o metropolă bogată, cu clădiri mărețe. El a încurajat dezvoltarea artelor și a învățămîntului, astfel că în curînd orașul său avea să rivalizeze cu însuși Bagdadul ca centru cultural.
Deși a anexat o mare parte din India, el a tratat poporul pe care îl cucerise cu un respect considerabil. Este adevărat că în 1024, cînd a jefuit orașul Somnath, el a pîngărit templul hindus de aici, spărgînd sacrul său lingam; în general, însă, era tolerant cu credințele non-islamice. Deși a încercat să răspîndească islamismul în India, el a menținut numeroasele trupe hindu sub comanda indienilor și nu a aplicat persecuția religioasă.
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, București, p. 308/MAHMUD DIN GHAZNA (971-1030).
Mahmud a făcut din sultanatul din Ghazna un vast imperiu, transformîndu-i capitala în centrul cultural al Asie Centrale și răspîndind islamismul în adîncul Indiei pe parcursul celor 17 invazii întreprinse.
M. era fiul lui Amir Sabuktigin, un sclav turc care a devenit conducătorul micului sultanat al Ghaznei în 977. M. avea 27 de ani în 998 cînd i-a succedat tatălui său la domnie. Cu pricepe diplomatică și vitejie militară, M. a extins Ghazna pînă cînd a înglobat Cașmirul, Punjabul și o mare parte din Iran.
El a început prin încheierea unei alianțe cu puternicul calif din Bagdad, din clanul Abasizilor, a cărui recunoaștere avea să valideze multe dintre cuceririle lui. La începutul domniei sale, M. a făgăduit să invadeze anual India, și într-adevăr a întreprins acolo nu mai puțin de 17 expediții între anii 1001 și 1026. La prima invazie, el a mers în fruntea a 15.000 călăreți. La Peshawar a fost înfruntat de 12.000 cavaleriști, 30.000 de ostași de infanterie și 300 de elefanți, sub comanda lui Jaipal, conducătorul Punjabului. Deși forțele lui erau net inferioare numeric, M. l-a înfrînt pe Jaipal, ucigînd vreo 15.000 dintre oamenii lui și capturîndu-l pe însuși rajah, împreună cu 15 dintre rudele și comandanții săi. Deși M. era un cuceritor agresiv și neobosit, el l-a eliberat în cele din urmă pe Jaipal. Însă rajahul a abdicat imediat în favoarea fiului său, Anandpal, apoi s-a urcat pe propriul rug funerar și s-a sinucis.
Între timp, Anandpal a creat o alianță a tuturor rajahilor din India și a alcătuit treptat o armată uriașă pentru a respinge asalturile anuale împotriva subcontinentului. Prin 1008, el a desfășurat o mare forță împotriva lui M. între Und și Peshawar. Timp de 40 de zile și nopți armatele au stat față în față. În sfîrșit, Anandpal a atacat, aruncîndu-i în luptă pe cei 30.000 de crînceni oșteni din tribul Khokar, care s-au năpustit asupra armatei lui M., fiind pe punctul de a cîștiga bătălia. însă în pragul înfrîngerii, sorții s-au schimbat cînd elefantul lui Anandpal s-a speriat și a fugit de pe cîmpul de luptă. Văzîndu-l pe conducătorul lor bătnd în retragere după toate aparențele, forțele indiene au intrat în panică, au rupt rîndurile și au fugit. M., victorios acum, a pătruns adînc în India, anexînd Punjabul și prădîndu-i bogățiile.
Cu banii adunați pe parcursul multiplelor invazii, M. a transformat orașul-capitală al Ghaznei într-o metropolă bogată, cu clădiri mărețe. El a încurajat dezvoltarea artelor și a învățămîntului, astfel că în curînd orașul său avea să rivalizeze cu însuși Bagdadul ca centru cultural.
Deși a anexat o mare parte din India, el a tratat poporul pe care îl cucerise cu un respect considerabil. Este adevărat că în 1024, cînd a jefuit orașul Somnath, el a pîngărit templul hindus de aici, spărgînd sacrul său lingam; în general, însă, era tolerant cu credințele non-islamice. Deși a încercat să răspîndească islamismul în India, el a menținut numeroasele trupe hindu sub comanda indienilor și nu a aplicat persecuția religioasă.
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, București, p. 308/MAHMUD DIN GHAZNA (971-1030).
joi, 5 noiembrie 1998
Istoria arabilor (SOURDEL 1998)
Dominique Sourdel, Istoria arabilor, trad. I. Cojocariu (ed. XIV, Paris, 1998), cuv. înainte N. Anghelescu, pref. și note R. G. Păun, Corint / Istorie universală – Microsinteze – 18, București, 2001, 148 p.
5 Cuvânt înainte - Nadia Anghelescu
9 Prefață - Radu G. Păun
11 Avertisment
14 Capitolul I Arabii înainte de apariția Islamului
I. Primul mileniu
II. Statele din Arabia de Sud
III. Arabia Centrală
I. Primul mileniu
II. Statele din Arabia de Sud
III. Arabia Centrală
28 Capitolul II Islamul și cuceririle
I. Apariția Islamului
II. Cuceririle arabe
III. Războiul împotriva bizantinilor
IV. Mesopotamia, Persia, Transoxiana
V. Egiptul și Africa de Nord
VI. Peninsula Iberică
VII. Arabii și populațiile cucerite
I. Apariția Islamului
II. Cuceririle arabe
III. Războiul împotriva bizantinilor
IV. Mesopotamia, Persia, Transoxiana
V. Egiptul și Africa de Nord
VI. Peninsula Iberică
VII. Arabii și populațiile cucerite
41 Capitolul III Imperiul arab (secolele VII-VIII)
I. Primele lupte între clanuri
II. Instaurarea regimului omayyad și domnia lui Mu awiya
III. Epoca lui Abd al-Malik
IV. Declinul regimului omayyad
I. Primele lupte între clanuri
II. Instaurarea regimului omayyad și domnia lui Mu awiya
III. Epoca lui Abd al-Malik
IV. Declinul regimului omayyad
60 Capitolul IV Arabii în Orient (secolele VIII-IX)
I. Noua dinastie
II. Declinul puterii califilor și dezmembrarea Imperiului
III. Societatea în Imperiul arabo-islamic
IV. Cultura și civilizația lumii arabo-islamice
I. Noua dinastie
II. Declinul puterii califilor și dezmembrarea Imperiului
III. Societatea în Imperiul arabo-islamic
IV. Cultura și civilizația lumii arabo-islamice
83 Capitolul V Occidentul arab în secolele VIII-XV
105 Capitolul VI Arabii, turcii și mongolii în Orient
I. Selgiucizii și postselgiucizii
II. Mongolii și mamelucii
I. Selgiucizii și postselgiucizii
II. Mongolii și mamelucii
121 Capitolul VII Renașterea lumii arabe în secolele XIX-XX
I. Egiptul până în 1882
II. Orientul Apropiat arab până în anul 1908
III. Evoluția Orientului Apropiat între 1908 și 1914
IV. Lumea arabă între 1914 și 1945
I. Egiptul până în 1882
II. Orientul Apropiat arab până în anul 1908
III. Evoluția Orientului Apropiat între 1908 și 1914
IV. Lumea arabă între 1914 și 1945
143 Bibliografie
147 Cuprins
coperta IV
Cartea de faţă, datorată unuia din cei mai importanţi specialişti în materie, profesorul Dominique Sourdel, este destinată unui public larg, care are acum prilejul să ia cunoştinţă de îndelungata tradiţie de civilizaţie dezvoltată de secole în Orientul Apropiat, și care poate desluși trăsăturile unui tip de cultură în care religia este totul, de la haina pe care o poartă individul, până la cele mai înalte decizii politice luate de conducători.
O civilizație ce se deosebește fundamental, ca principii și mod de viață, de ceea ce numim îndeobște „cultura și civilizația occidentală”, cu care însă a întreținut relații mai strânse decât ne-am putea închipui la prima vedere.
duminică, 8 ianuarie 1995
al Muizz (c. 930-975)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000, p. 343
Fondatorul orașului Cairo, unul din cei mai puternic califi fatimizi, a cucerit în cel din urmă Egiptul.
Succesor al tatălui său, al-Mansur, în 953, la 22 de ani, M. a devenit calif fatimid, domnind peste Maroc, Algeria și Tunisia. Curînd avea să anexeze și Sicilia. Iritat de așa-zisa insolență a locuitorilor din ținuturile de apus sale regatului, M. l-a trimis pe cel mai capabil general, Jawhar,să restabilească autoritatea califului, mai ales în orașul Fez. În 955, Jawhar s-a îndreptat spre Atlantic și a invadat Spania musulmană, jefuind regiunea de coastă și incendiind un mare număr de corăbii.
M. avea de gând să cucerească Egiptul, ceea ce nici un calif fatimid nu reușise. El a plănuit invazia din 966, dar a amînat-o din cauza mamei sale care voia să facă un pelerinaj la Mecca și trebuia să treacă prin Egipt. La întoarcerea de la Mecca, ea l-a rugat să mai zăbovească, deoarece se bucurase de o primire bună din partea conducătorului egiptean, Kafur. Resemnat, M. a așteptat pînă după moartea lui Kafur, în 968. Cînd a pornit invazia, Jawhar i-a învins pe gipteni în decurs de un an.
Pentru a menține controlul fatimid al Egiptului, M. și-a mutat capitala în Egiptîn, dezvoltînd orașul Cairo în 972, la nord de vechiul oraș al-Fustat. Avînd controlul Egiptului, a pornit armatele fatimide spre Siria în octombrie 975. El a fost urmat la tron de fiul său, care a întărit stăpînirea ftimzilor asupra Siriei, stăpînire care va dura pînă în secolul XI.
Fondatorul orașului Cairo, unul din cei mai puternic califi fatimizi, a cucerit în cel din urmă Egiptul.
Succesor al tatălui său, al-Mansur, în 953, la 22 de ani, M. a devenit calif fatimid, domnind peste Maroc, Algeria și Tunisia. Curînd avea să anexeze și Sicilia. Iritat de așa-zisa insolență a locuitorilor din ținuturile de apus sale regatului, M. l-a trimis pe cel mai capabil general, Jawhar,să restabilească autoritatea califului, mai ales în orașul Fez. În 955, Jawhar s-a îndreptat spre Atlantic și a invadat Spania musulmană, jefuind regiunea de coastă și incendiind un mare număr de corăbii.
M. avea de gând să cucerească Egiptul, ceea ce nici un calif fatimid nu reușise. El a plănuit invazia din 966, dar a amînat-o din cauza mamei sale care voia să facă un pelerinaj la Mecca și trebuia să treacă prin Egipt. La întoarcerea de la Mecca, ea l-a rugat să mai zăbovească, deoarece se bucurase de o primire bună din partea conducătorului egiptean, Kafur. Resemnat, M. a așteptat pînă după moartea lui Kafur, în 968. Cînd a pornit invazia, Jawhar i-a învins pe gipteni în decurs de un an.
Pentru a menține controlul fatimid al Egiptului, M. și-a mutat capitala în Egiptîn, dezvoltînd orașul Cairo în 972, la nord de vechiul oraș al-Fustat. Avînd controlul Egiptului, a pornit armatele fatimide spre Siria în octombrie 975. El a fost urmat la tron de fiul său, care a întărit stăpînirea ftimzilor asupra Siriei, stăpînire care va dura pînă în secolul XI.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)