Italia Renașterii (B.T. ARGHEZI 1998)

<
Italia este o lume aparte în care s-a scris o întreagă istorie a civilizațiilor succesive de pe bătrânul continent. Cunoscând-o, poți înțeleg însăși evoluția politică, socială, artistică sau general umană a întregii Europe. Se poate afirma, fără exagerare, că Italia este nu numai puntea de legătură între continente, ci și între civilizațiile lumii.
Cotrobăind prin vechi depozite de carte ale unor instituții de sprijin social din orașul Lausanne (Galetas du Centre Social Protestant, Armee du Salut sau Caritas), am avut prilejul să descopăr adevărate comori documentare, între care și un volum legat în piele, de format mare, cu un titlu mai mult decât atrăgător: „Le visage d'Italie”. Apărut la editura pariziană Horizons de France, acest rarisim volum este o adevărată colecție de articole și imagini privind peisajul sentimental și geografic al provinciilor italiene, scrieri ieșite de sub condeiul unor mari personalități academice franceze, între care Gabriel Faure, Paul Bourget, Henry Bordeaux, Pierre Nolhac. Descriind nordul Italiei pînă în Sicilia, trecînd prin Lombardia*, Venetia, Toscana**, Roma sau Neapole și ajungând în Sardinia, volumul cuprinde admirabile și bine documentate pagini de literatură și istorie. Nervul literar, emoția artistică, dar și rigoarea documentării, dau lucrării valoare de unicat, iar fericitului posesor dorința de a cunoaște nemijlocit această lume excepțională. O lume care și-a construit de secole temelii de nezdruncinat în configurația europeană, începând cu perioadele pre-romane, atingând piscurile de mare artă și cultură ale Renașterii***, ca să ajungă în contemporaneitate la valori inestimabile ale spiritualității. O lume atît de diversă și totuși atât de unitară într-un spațiu comun.
Marile nume ale Renașterii italiene au devenit simboluri ale unei civilizații spirituale fără de care Europa n-ar fi putut supraviețui. Numai simpla enumerare a lor impune nemărginit respect pentru spațiu cultural de excepție care este Italia.
La Arezo, de pildă, în Toscana, s-a născut și a trăit Francisco Petrarca (1304-1374), primul mare umanist al Renașterii, poet, arheolog, istoric, cercetător de vechi manuscrise, căruia Veneția i-a consacrat o placă de amintire în vecinătatea Palatului Dogilor. Ca toscan, el a înțeles frământările epocii sale, asemeni genialului Michelangelo Buonaroti (1476-1564), pictor, sculptor, poet, arhitect născut în aceeași provincie. Se povestește că, mergând odată pe un viscol cumplit spre un monument al Florenței, Michelangelo a fost recunoscut de un cardinal, care l-ar fi întrebat încotro se îndreaptă pe un timp așa de rău. „La școală, i-a răspuns acesta, ca să încerc să mai învăț ceva...”
În Italia se intră pe drumurile europene ce vin dinspre Franța, Elveția, Austria și fosta Iugoslavie, trecând crestele munților, sau pe țărmurile Meditaranei sau Adriaticii, dacă ai călătorit pe mare dinspre Albania, Grecia, Spania sau nordul african. În trecut, traversarea Alpilor se făcea călare, pe jos și rareori cu un fel de poștalion. Era și vremea când exista și o veritabilă transhumanță, în sens dublu, pe spinare catârilor, prin trecători ascunse, prin care se practica inevitabila contrabandă. Uneori caravanele comerciale erau însoțite de trubaduri, care ofereau călătorilor ocazionali suspinul unei dulci melancolii, mai ales la plecarea din Italia.
Carrara, cu muntele ei alb de marmură, Pistoie, Pisa cu turnul ei dantelat, aplecat spre răsărit datorită greutății construcției și fragilității temeliei, Livorno, Florența, Fiesole, Arezzo, San Gemignano, Roma, Neapole, Montepulcino, sunt admirabile mărturii de artă și cultură de peste veacuri. Ceva mai departe se desprinde peste orizont insula Capri. Dar și insula Elba, unde a fost forțat Napoleon să-și petreacă exilul imperial*****; aici el a sădit un arbore chiar în fața casei în care a locuit...
La Neapole, unde Vezuviul încă fumegă și nu rareori aruncă spre cer jerbe de scântei, imaginația noastră încearcă reconstituirea nopții potopului de lavă și cenușă care a înghițit fermecătorul pe atunci Pompei******. Astăzi orașul este ca o înviere din moarte, un spectacol uluitor...
Coborînd din orașul mediteranean Genova, de unde pleacă vapoare spre sud și vest, străbatem „Cinque Terre”, o galerie foarte lungă, ca un tunel paralel cu coasta vestică a mării, care leagă câteva localități estivale. Foarte impresionantă, această cale subpământeană are din loc în loc un fel de ferestre spre mare, de fapt spărturi în stâncă destinate aerisirii și totodată, zone ceva mai largi de încrucișare a vehiculelor care s-ar avânta, fără respectarea semafoarelor, în acest mistere subterane!
>

SURSA
Baruțiu T. Arghezi, Chipurile Italiei, „Tomis”, Constanța, decembrie 1998, p. 14.

NOTĂ M.T.
* Lombardia = Regiune istorică din nordul Italiei, la granița cu Elveția, cu centrul la Milano. (http://www.google.ro/imgres?imgurl=https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c1/Map_of_region_of_Lombardy,_Italy,_with_provinces-en.svg&imgrefurl=https://en.wikipedia.org/wiki/Lombardy&h=5262&w=5930&tbnid=PfwL8J9UqRkBQM:&docid=aXzaZY5BNfAJqM&ei=L5UJVv-9O8WWsgH1uoHQBg&tbm=isch&ved=0CCEQMygDMANqFQoTCL-RrcW7msgCFUWLLAoddV0Aag)
** Toscana = Regiune istorică în nord-vestul Italiei, cu litoral mediteranean, cu centrul la Florența. (http://adevarul.ro/life-style/travel/foto-toscana-locul-veti-indragosti-1_51b1ce5ec7b855ff566a1e07/index.html)
*** Renașterea a fost un curent cultural european din secolele XV-XVI, generat de redescoperirea antichității clasice greco-romane. (http://www.all-art.org/history214_contents_Renaissance.html)
***** După prima sa abdicare din aprilie 1814, provocată de înfrângerile din 1812-1814, împăratului francez Napoleon I i s-a permis să se retragă în insula Elba (Italia) din Mediterana. În martie 1815 se va întoarce prin surprindere în Franța pentru a relua puterea, fiind definitiv învins la 18 iunie 1815, fiind exilat în insula britanică Sf. Elena din Atlantic, unde va muri în 1821. (http://www.napoleonguide.com/elba.htm)
****** În anul 79, orașul roman Pompei a fost distrus de lava aruncată de erupția vulcanului Vezuviu. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/11/24/ziua-in-care-a-murit-un-oras-povestea-orasului-pompei/)

Tablou de Leonardo da Vinci cumpărat cu 75 de dolari şi vândut cu 75 de milioane

Digi24 7 martie 2014

Insula spaniolă Palma de Majorca

<
Dacă ți-ai propus să descoperi farmecul și o frumusețea exotică a ținuturilor spaniole din Mediterana, un popas în insula Majorca* este obligatoriu. Situată cam la jumătatea drumului dintre Franța și țărmurile algeriene, avînd la vest coasta spaniolă, cu orașul Valencia, Majorca face parte din grupul Insulelor Baleare (Ibiza, Majorca și Minorca).
Din aeroportul capitalei, Palma, un autobuz comod ne transportă la un hotel enorm situat în apropierea mării, înconjurat de palmieri și plante ornamentale cu flori multicolore. Pentru a intra mai rapid în atmosfera locului, răsfoim cîteva ghiduri turistice generos ilustrate cu imagini și hărți, cu informații de tot soiul. Aflăm că în secolul trecut marea scriitoare pariziană care semna cu pseudonimul Georges Sand (1804-1876), baroană de Dudevant, pe numele adevărat Aurore Dupin, prietenă cu de-o viață cu mari personalități ale culturi europene (între care Alfred de Musset și Chopin), descoperise cu încîntare această insulă în 1838. Impresionată de caracteristicile acestor meleaguri, considera locul asemănător Elveției, deși despre locuitori nu avea opinii prea fericite...
Palma de Majorca (sau Malorca după cum mai pronunță localnicii) este un oraș reprezentativ în ceea ce privește marile influențe ale civilizațiilor trecute (grecești, feniciene, cartagineze, romane, bizantine și musulmane), deși amprenta Renașterii se face simțită atît în exterioarele unor edificii, cât, mai ales, în interioarele lor. E și normal ca, în acest imens amestec de culturi, George Sand să nu găsească, în expresia generală, subtilitățile spirituale pariziene.
Într-o primă incursiune prin oraș descoperim bogata expresie ornamentală a civilizațiilor succesive, prezentă în stiluri succesive, prezentă în stiluri arhitecturale din cele mai originale, fiecare cu valorile lor particulare. Grădini superbe pe lîngă palate, clădiri monumentale, ferestre fin meșteșugite, construcții moderne alături de veritabile comori arhitecturale, toate acestea dau capitalei insulei un aspect cosmopolit, dar și originalitatea unei împerecheri fericite de stiluri au obiceiuri de viață.
Cu un mic automobil închiriat pentru două zile, dăm ocol insulei. Șoseaua urmează linia foarte stîncoasă abruptă și surprinzător de frumoasă ca spectacol natural, a coastei. Jos, pe mare, coamele înspumate ale valurilor, impresionante învolburări de ape. Localitățile parcurse par ivite din basmele: Punta Bianca, Salinas, Santany, Arta, Algudia, Soller. Foarte largi, ori minuscule, golfurile Bahia de Palma, Bahia de Alcudia sau Pollensa ascund sub malurile impunătoare mici porturi de pescari și locuri de agrement, foarte căutate vara de turiștii europeni.
Revenim în capitală. Palate cu turnuri și creneluri, catedrale și biserici vestite, grădini originale, curți interioare  cu meșteșugite înflorite dăltuite în piatră și porți somptuoase din fier forjat, mulțimea și coloristica exuberantă a plantelor tropicale ne oferă priveliști încântătoare. Muzeele, reședințele marilor (și bogaților) foști sau actuali demnitari ai capitalei exprimă un pregnant sentiment artistic. Palatul Marchizului de Palmer, sau Vivot, casele Ferrandel ori Campo Franco, Berga sau Marques, sunt prețioase valori artistice ale orașului. Castelul Bellver, înălțat pe colinele de nord al Palmei în jurul anilor 1400 este o mărturie a vremurilor când insula devenise un regat foarte invidiat de vecini geloși pe bogăția sa și pe relațiile sale economice înfloritoare. Spaniolii, italienii, francezii și chiar englezii s-au amestecat în destinul Insulelor Baleare, cu precădere în Majorca...
Între numeroasele clădiri cu notabil trecut istoric, dar și cu un prezent cultural deosebit, se remarca palatul La Amudaina. Edificiul are origini arabe, deși e înălțat pe vechi temelii romane! El a devenit reședință regală. Remarcăm și majestuoasa clădire administrativă, numită în spaniolă Ayuntamento (Primăria orașului Majorca), Muzeul Maritim, biserica Santa Cruz și Casa Marques cu splendidele sale arcade albe.
În cele cîteva zile petrecute în insulă am găsit răspunsuri la toate întrebările legate de acest pământ izolat prin capriciile multimilenare ale naturii, marcând, în parte, o stagnare de ritmuri istorice, dar și influența, nu întotdeauna fericită din partea civilizației continentale, importată prin turismul modern și invadator, care a adus aici obiceiuri total nepotrivite cu ambianța paradisiacă a locului: libertinaj social, droguri, sex, dezordine morală și administrativă.
>

SURSA
Baruțiu T. Arghezi, Palma de Majorca, „Tomis”, Constanța, 199?.

NOTĂ M.T.
* Mallorca = http://adevarul.ro/life-style/travel/video-mallorca-oaza-liniste-distractie-1_5166d148053c7dd83ffa7469/index.html

„De la Boccacio la Casanova” („TOMIS” 2000)

G. M. T., De la Boccacio la Casanova, „Tomis”, Constanța

În biserica Santa Apollonia din Florența, o frescă a lui Andrea del Castagno (1423-1457) reprezintă un bărbat de 40 de ani, sobru îmbrăcat, care se uită din colțul ochilor ținându-și capul într-o parte. Fața lui bărbierită poartă expresia unei atenții relaxate, mâna fină arată spre o carte de format mare. Această frescă, în stilul Renașterii timpurii, îl reprezintă pe Giovanni Boccacio, poetul mort de 100 de ani la momentul la care tânărul Castagno decora pereții bisericii. El face parte din rândul acelor scriitori, precum Aretino și Casanova, ale căror relatări transmit o imagine plastică despre moravurile epocii lor. Deoarece simțirea lor este naturală, ei au ajuns în secolul XIX în raftul destinat pornografiei și în dulapurile ferecate. Cum Boccacio (1313-1375) este omul Umanismului timpuriu, așa și Pietro Aretino (1492-1558) reprezenta patima diferențiată a plăcerii în apogeul Renașterii. Așa cum autoiintitulatul Chevalier de Seignalt, pe numele lui Giacomo Girolamo Casanova (1725-1789), ilustra epoca galantă a Rococo-ului.  Astfel de clasificări, după o schemă rigidă, nu rezistă unei analize diferențiate, deoarece fiecare epocă amestecă trăsături din secolele trecute și viitoare, dar fără astfel de jaloane nu se poate creiona o imagine cuprinzătoare.

Viața lui Boccacio este marcată de ciuma care venise din India via Don și Crimeea în Europa. În Avignon mor în patru luni 62.000 de oameni. Ciuma ajunge în Anglia și Danemarca în 1349, în Renania, Franța și Spania în 1350. Între 1348-1350 moare în Europa o pătrime din populație: 25 milioane de oameni. Boccacio, fiu nelegitim al unui negustor florentin, născut la Paris și crescut la Neapole, avea doar 25 de ani când molima neagră bântuia prin Europa. Ar fi putut deveni negustor, datorită relațiilor tatălui său, și s-ar fi putut îmbogăți, dar el se dedică literaturii, studiază latina și citește autori antici, de preferință Ovidiu cu a sa Ars amatoria, a cărui artă erotică de a trăi și iubi îl fascinară. Compune în stilul lui Ovidiu încântătoare poezii, precum cea despre fata care își lepăda cămașa și se arunca goală în brațele iubitului, ajungând cu această lirică la o oarecare celebritate. la izbucnirea molimei, și el ca și alții, crede că totul „se datorează influenței corpurilor cerești, aplicată ca pedeapsă muritorilor, ca penitență pentru comportamentul nepotrivit și de aceea nici știința nu poate face nimic împotriva acestei nenorociri”. Numai la Florența au murit 100.000 de oameni și relatările din „Decamerone” lasă să se bănuie ce stare de spirit exista în oraș. Titlul acestei relevante culegeri de nuvele înseamnă „Zece zile”. Este vorba de o relatare clasică de povestiri cadru, precum „O mie și una de nopți”: șapte doamne tinere petrec cu trei bărbați tineri, bine crescuți, zece zile într-o casă de la țară, lângă Florența, unde s-au refugiat din calea ciumei. Aici, între lanuri de secară și vii, cu privirea spre albastrul mării, departe de groaza morții, se povestesc, pentru trecerea timpului, istorioare. Deoarece se scăpase de moarte, se povestesc istorioare de dragoste, și Boccacio s-a folosit copios de anecdote și poante din cultura indo-persană, unele deja aflate în poetica provensală, altele preluate din antichitate. Între ele se găsesc și nuvele ale lui Boccacio, dar paternitatea textelor nu avea mare importanță în acele vremuri. Performanța lui nu a constat în subiect, ci în stil, personajele sunt călugărițe și sălbatici, văduve și cavaleri, negustori și cerșetori, un cunoscător de oameni amuzanți, care nu are nimic sfânt, deoarece cunoaște viața, nicidecum ipocrizia și virtutea. În încheierea operei, autorul recunoaște că ar merita poate reproșuri datorită libertății ce și-a luat-o, „dar despre călugări am scris adevărul”. Multe din formulările sale au devenit zicale și opera sa a fost subiect pentru nenumărate dizertații savante. Pentru cititorul contemporan n-a pierdut nimic din prospețime, azi încă este valabilă expresia „ O gaură bună se vrea perforată”; povestirile lui rămân nemuritoare atâta timp cât „oamenii își unesc tandru sexele”.

Boccacio era un umanist erudit, nu un om de scandaluri ca Aretino, care și el s-a preocupat de ars amatoria, ajungând de fapt din întâmplare, din complezență, la așa numitul statut de „pornograf”.

(fragment dintr-o carte în pregătire la editura Constant)

Istoria arabilor (SOURDEL 1998)

Dominique Sourdel, Istoria arabilor, trad. I. Cojocariu (ed. XIV, Paris, 1998), cuv. înainte N. Anghelescu, pref. și note R. G. Păun, Corint / Istorie universală – Microsinteze – 18, București, 2001, 148 p.

5 Cuvânt înainte - Nadia Anghelescu

9 Prefață - Radu G. Păun

11 Avertisment

14 Capitolul I Arabii înainte de apariția Islamului
I. Primul mileniu
II. Statele din Arabia de Sud
III. Arabia Centrală

28 Capitolul II Islamul și cuceririle
I. Apariția Islamului
II. Cuceririle arabe
III. Războiul împotriva bizantinilor
IV. Mesopotamia, Persia, Transoxiana
V. Egiptul și Africa de Nord
VI. Peninsula Iberică
VII. Arabii și populațiile cucerite

41 Capitolul III Imperiul arab (secolele VII-VIII)
I. Primele lupte între clanuri
II. Instaurarea regimului omayyad și domnia lui Mu awiya
III. Epoca lui Abd al-Malik
IV. Declinul regimului omayyad

60 Capitolul IV Arabii în Orient (secolele VIII-IX) 
I. Noua dinastie
II. Declinul puterii califilor și dezmembrarea Imperiului 
III. Societatea în Imperiul arabo-islamic 
IV. Cultura și civilizația lumii arabo-islamice

83 Capitolul V Occidentul arab în secolele VIII-XV

105 Capitolul VI Arabii, turcii și mongolii în Orient
I. Selgiucizii și postselgiucizii
II. Mongolii și mamelucii

121 Capitolul VII Renașterea lumii arabe în secolele XIX-XX
I. Egiptul până în 1882
II. Orientul Apropiat arab până în anul 1908
III. Evoluția Orientului Apropiat între 1908 și 1914
IV. Lumea arabă între 1914 și 1945

143 Bibliografie

147 Cuprins

coperta IV

Cartea de faţă, datorată unuia din cei mai importanţi specialişti în materie, profesorul Dominique Sourdel, este destinată unui public larg, care are acum prilejul să ia cunoştinţă de îndelungata tradiţie de civilizaţie dezvoltată de secole în Orientul Apropiat, și care poate desluși trăsăturile unui tip de cultură în care religia este totul, de la haina pe care o poartă individul, până la cele mai înalte decizii politice luate de conducători.

O civilizație ce se deosebește fundamental, ca principii și mod de viață, de ceea ce numim îndeobște „cultura și civilizația occidentală”, cu care însă a întreținut relații mai strânse decât ne-am putea închipui la prima vedere.

UN CERC ÎN IARBĂ (JONG 1985)

Oek de Jong s-a născut în 1952 în orașul olandez Breda. Debutul său literar datează din 1975, eseurile și romanele sale obținând cinci premii literare în 1977, 1979, 1998 și 2013.

Romanul Un cerc în iarbă a apărut în 1985, fiind tradus în română de H. R. Radian în 1991 pentru seria Romanul secolului XX a editurii bucureștene Univers. Are două părți, prima cu șapte capitole, iar a doua cu 19.

Acțiunea se petrece la Roma în anii 1976-1978, având în prim-plan relația dintre tînăra jurnalistă olandeză Hanna Piccard și istoricul de artă Andrea Simonetti, iar în fundal situația politică internă tensionată din Italia, marcată de terorismul de extremă stângă.
În vârstă de 32 de ani, Piccard era o bună cunoscătoare a limbii italiene și a Italiei ca urmare a numeroase vizite începute încă de la 18 ani. Ea fusese trimisă de ziarul său din Amsterdam, a cărui deviză era una liberală de secol XIX (Lux et Libertas), să ocupe pentru doi ani postul de corespondent în capitala peninsulei.

Caracterizată de colegii ei ca „o fată șireată”, se acomodează rapid la Roma, după cum îi mărturisește într-o scrisoare unei prietene olandeze: „Mă simt aici ca acasă, asta e tot”. Se instalează într-un apartament aproape de biserica San Ivo della Sapienza, despre al cărei arhitect, Carlo Borromini, află că se sinucisese pentru că o altă lucrare importantă de la Roma fusese încredințată unui alt arhitect. Arhitectura Romei renascentiste o impresionează când trebuie să aștepte la o întîlnire profesională în „curtea de onoare a colosalului Palazzo Farnsese”, proiectat de „un anume Michelangelo”. Continuă să se perfecționeze cu limba italiană cu un profesor care-i atrage atenția că punctul ei slab este pronunția lui„r”, care ar trebui să sune ca „un deșteptător în gât”.
După ce își vizează legitimația la Clubul Presei Străine, își începe activitatea găsind cu greu informații, fiind nevoită să recunoască în scrisoarea amintită că „adeseori mai înfloresc corespondențele la întâmplare”, fiind însă mai liniștită de faptul că în redacție i se mai scurta textul. Apoi găsește soluția: un chioșcar îi aduce la 7,30 dimineața pachetul cu ziarele de dimineață și se informează telefonic la Amsterdam despre mărimea textului în pagină. Apoi, mergea să lucreze într-un birou din clădirea ziarului Il Tempo din piazza Colonna., corespondența fiind gata la ora 10.
Corespondențele sale acopereau temele cotidiene ale societății italiene: legiferarea avortului și divorțului, „circul schimbării anuale de guvern”, grevele, criza economică aparent incompatibilă cu ascensiunea continuă a țării în ierarhia economică mondială, persoana Papei, scandalurile de corupție ale politicienilor creștin-democrați, masacrele din clanurile mafiote, descoperirea obiectelor de artă antice și activitatea arheologilor olandezi la Ostia Antiqua.

Impactul acestor evenimente erau depășit însă de creșterea numărului de atentate cu bombe și arme de foc ale Brigăzilor Roșii împotriva elitei societății din marile orașe industriale din jumătatea de nord a țării: Genova, Torino, Milano și Roma. Reacția poliției, armatei și a serviciilor secrete era ineficientă, ca și demersul sociologilor și psihologilor de a-i caracteriza pe teroriști ca schizoizi sau paranoici. Mai mult, presa obținuse în secret interviuri cu tinerii teroriști, care își propagau astfel ideologia lor marxist-leninistă în societate. Scopul lor era impulsionarea proletariatului spre o revoluție care să ducă la „distrugerea unei societăți împărțită pe clase” care promova „terorismul de stat”. Ca urmare, politicienii fură nevoiți să-și întărească protecția, singura lor reacție politică fiind de a eticheta propaganda Brigăzilor Roșii cu cuvântul „ridicol”. Fenomenul terorist, declanșat în 1969 prin atentatul cu bombă din piazza Fontana de la Bologna, era legat, în mod paradoxal, de evoluția surpinzătoare a partidului comunist italian în contextul geopolitic al Războiului Rece. În anii 70, acest partid politic de extremă stângă lansase semnale că ar abandona cauza revoluției proletare, fiind dispus la compromis pentru a fi acceptat în coalițiile de guvernare democratice formate constant fără el în perioada postbelică. Pentru a explica situația, zvonurile din epocă evocau fie un complot al serviciului sovietic de informații  pentru a destabiliza o țară importantă din blocul democrațiilor, fie că brigadierii, organizați în grupuri mici autonome, erau infiltrați de agenți ai serviciului de securitate italian, care urmăreau ca populația să-și dorească în continuare protecția statului. Caricaturiștii prezentau fenomenul terorist ca un balaur cu mai multe capete, situația politică amintind de o maximă a fondatorului medieval al politologiei, N. Macchiavelli: „Cu cât mai puțin se știe, cu atât mai mult se va bănui.”  (capitolul II: Un contract).

Interviu cu Zoe Dumitrescu Bușulenga (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

Z. D. B-(...) Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha este unul din acele romane mari pe care oricînd îl poți reciti cu interes, fiind o operă fundamentală consacrată condiției umane. (...) Aventurile lui Don Q. sînt marile și micile aventuri ale omului, grotești sau sublime. (...) Don Q., ca și Hamlet, au din plin zguduitoarea valoare a universalității.

G. A.-Ce părere aveți despre cartea lui MacLuhan, GALAXIA GUTENBERG? Aderați la ideile ei?

Z. D. B.-Nu. Sînt un om cu formație de Renaștere.(...) Fără îndoială că această civilizație a vizualului va influența teribil tipul de receptivitate umană în viitor.

-(...) Pentru mine umanismul are acea veche determinantă, aceea grecească, începutul culturii europene însemnînd armonizarea omului cu universul, armonizarea omului cu lumea, cu legile omului și cosmosului, prin nemuritoarea instituție paideia, ce de finește un tip de educație, (...), un tip de structură a ființei omenești care durează cît existența. (...) Pentru mine Paideia, ca tip de formare intelectuală și morală, este un superb zbor, dar bine controlat, spre țeluri posibile.

-Pericolul este fascinația tehnicii. (...) Relațiile umane „se taie” în fața tehnicii. Devine mai prețioasă relația omului cu mașina. decît aceea cu ceilalți semeni ai lui.

-(...) Cultura contemporană s-ar putea defini cu o sintagmă, organizarea estetică a spațiului. (...) Cultura se construiește în milenii. (...) Chiar și „comanda socială” nu e comandă de moment, ci vine mai de departe și mai din adîncime. (...) Ceea ce ne interesează sînt direcțiile spirituale unei nații. Experiențele în cultură sînt recomandabile atîta vreme cît nu ating substanța sacră a acelei necesități istorice și spirituale.

-(...) Măsura pentru noi, românii, a însemnat supunerea firilor noastre, a însemnat domolirea pasiunilor și egoismelor noastre, într-un proces foarte lung, care a început fără îndoială în protoistoria noastră, în vremea daco-geților. Ne amintim cum popoarele de atunci pomeneau cu uimire despre locuitorii din nordul Dunării, despre puterea înțelepților lor. Și ar fi poate suficient să ne amintim rîndurile lui Herodot. Am mai vorbit, cu mulți ani în urmă, cînd termenul de omenie să devină atît de recurent, despre interesanta și semnificativa potrivire dintre umanitas latină și omenia românească. Am găsit în acest termen, care e de fapt un concept moral și spiritual, o consonanță a unor trăsături sufletești definind un popor întreg, am găsit prezența indubitabilă a unui umanism românesc la nivel popular și mi se pare că o istorie pașnică, de neagresiune, de nonviolență la adresa vecinlor noștri, atestă cu prisosință existența unui astfel de umanism cu răsfrîngeri politice. S-a mai vorbit despre deosebirile funcționale dintre caracterul profund etic al Învățăturilor lui Neagoe și caracterul indiferent sub raport moral al Principelui lui Machiavelli. Nu mi se pare excesiv să văd în politica noastră de azi o continuare impresionantă de conținut și formă a unor principii de coexistență mai vechi decît însăși ființa statului nostru național. (...) Dealtfel, nu întîmplător s-a produs în dăinuirea culturii românești sinteză rodnică a Răsăritului cu Apusul, a Nordului cu Sudul. Așezați la răscrucea drumurilor istorice, românii au pus întotdeauna miză viața lor pentru salvarea valorilor Europei.

G. A. -Vorbeam mai înainte de primordialitatea tehnicizării excesive a vieții noastre. Într-o carte, această situație se definea foarte plastic cu un raport între „sub-oameni” și „super-mașini”. Această tehnicizare duce la o dereglare a dialogului dintre umaniști și „stăpînii mașinilor”. De obicei sînt învinuiți de această rupere a dialogului cei din urmă.

Z. D. B. -(...) Un savant american, Ihab Hassan, ne sugera o cale a lui, de astfel de apropiată între tehnocrați și umaniști: reluarea unor mituri comune, într-un fel de refăcută gîndire mitică. Firește, o gîndire modernă, ca a noastră, care refuză mitul, nu se poate plia la o astfel de solicitare extremă, dar unele eforturi în sensul depășirii acestei formulări metafizice ar trebui poate întreprinse într-un spirit de sinteză.

G. A .-Cum ați concentra în cîteva fraze sfaturile pa care le dați de la catedră tinerilor cărturari pe care îi formați?

-Le înfățișez rețeaua mea umanistică în care încerc o sinteză între filozofia umanismului din Grecia antică, între filozofia umanismului a Renașterii și acea filozofie care a dat lumii un Eminescu sau un Brâncuși. Adică le sugerez o tehnică de cosmicitate, de armonizare a lor cu lumea, pe temeiurile blajinei înțelepciuni a păstorilor și țăranilor români de pe ritmatele plaiuri care duc din Podișul Transilvaniei pînă la Dunăre și M. Neagră. Mă străduiesc să le infuzez o conștiință netă românească.

Scrierea carolingiană (CSEH 1973)

Gusztav Cseh, Scrisul, Dacia, Cluj-Napoca, 1973

(20) (...) La uncială se manifestă o tendință de rotunjire a formelor, ieșirea colțurilor  care îngreunau scrisul și dispariția serifelor.
În urma accentuării tendinței de a scrie într-un ritm mai rapid, dar în același timp și mai lizibil, se formează semiunciala. Rotunjirile se generalizează, formele literelor devin mai asemănătoare și, ca un element nou, apar prelungirile superioare și inferioare ale minusculelor. Semiunciala este un moment important în drumul spre formarea minusculelor, tocmai din cauza apariției prelungirilor și a modificării unor litere care devin asemănătoare cu minusculele (a, b, f, m, n.)
Semiunciala a exercitat o influență mare asupra formării minusculelor carolingiene. Această scriere cu minuscule devine generală în atelierele lui Carol cel Mare (768-814)*, care a adunat la curtea lui cărturarii timpului și a înființat multe ateliere de copiat cărți, lăsînd posterității uriașe comori culturale.
Rolul principal în formarea minusculelor l-au jucat, pe de o parte, necesitatea crescîndă și răspîndirea tot mai largă a scrisului, ceea ce dicta o rapiditate mai mare în executarea scrierii, iar pe de altă parte, instrumentul: pana de scris care a determinat forma grafică a literelor. Instrumentul de scris a fost totdeauna un element revoluționar în dezvoltarea scrisului. Folosirea penei de gîscă și înclinația acesteia față de planul materialului pe care s-a scris erau factori importanți în constituirea formelor.
Din scrierea carolingiană se formează scrierea gotică. Mai tîrziu, Renașterea italiană, reînnoind scrierea carolingiană, dă naștere scrierii umaniste, modelul anticvei noastre de tipar.
Cu apariția scrierii carolingiene se termină evoluția formelor de bază ale alfabetului latin. Dezvoltarea ulterioară se desfășoară în cadrul acestor forme de bază: capitalele romane și minusculele carolingiene. După cum am văzut, toate scrierile de pînă acum au fost mono-alfabetice (cele romane cu majuscule, iar cea carolingiană cu minuscule). Cursivul vechi și mai nou roman, unciala și semiunciala au fost forme de trecere de la majuscule la minuscule. Combinarea majusculelor cu minusculele (scrierea mixtă)  a realizat-o Renașterea.

*Carol cel Mare/Charlemagne = Rege al francilor din 768 și Imperator Augustus la Roma din 800.

Referințe

http://193.231.13.10:8991/F?func=find-b&request=000013115&find_code=SYS&local_base=BCU10&CON_LNG=ENG

https://florinf.wordpress.com/2009/11/01/gusztav-cseh-scrisul/

„Litera de tipar” (TOTH 1966)

 S. Toth. Litera de tipar, Ed. Științifică, 1966

(...) Tipografii primelor decenii ale tiparului nu au folosit un scris comun, ci au transpus în litere de tipar caracterul cărților-manuscris din regiunea lor. Astfel, în Germania, Olanda și Franța s-a adoptat textura gotică folosită și de Gutenberg, iar în Italia scrierea umanistă a Renașterii italiene.

Această scriere umanistă s-a format pe pământ italian, după modelul scrisului carolingian, datorită Renașterii în care s-a inițiat o vastă activitate de copiere a textelor clasice după copiile din secolele VIII și IX , provenite din vestitele ateliere ale lui Carol cel Mare, unde se practica scrisul carolingian cu minuscule. În credința că readuc la viață scrisul lumii antice, copiștii umaniști au adoptat acest scris carolingian, denumindu-l littera antiqua, spre deosebire de cel gotic, numit littera moderna.

Întrucât noua scriere era considerată și ca o expresie a străduințelor Renașterii, ea s-a generalizat în scurt timp și a luat locul rotundei - scriere gotică practicată în Italia.

Copiștii umaniști s-au înșelat însă considerând scrierea carolingiană drept scrierea lumii antice, deoarece această scriere cu minuscule a apărut mult mai târziu, prin secolul VIII, după o dezvoltare lentă de mai multe secole. Concepția lor s-a dovedit întemeiată doar în ce privește faptul că această scriere își are originea în alfabetele cele mai importante ale lumii antice: fenician, grec și roman.

Dar nici alfabetul fenician nu putuse lua naștere fără antecedente. Începuturile lui trebuie căutate undeva în timpurile când omul a început să se folosească de semne mnemotehnice și apoi să facă desene și picturi rupestre din nevoia de a comunica sau a păstra ceva în amintire.

Următoarea treaptă a dezvoltării a fost atinsă după apariția diviziunii sociale a muncii. Mai târziu, prin formarea primelor state agrare în valea Nilului, Eufratului și a Ianțzâului, aceste teritorii au devenit principalele focare ale dezvoltării scrisului; în centrele lor se practicau, cu patru milenii înaintea erei noastre, scrierea hieroglifică și cuneiformă.  

Trebuie să precizăm că noțiunea de scriere presupune îndeplinirea a două condiții: să fie o activitate grafică în înțeles larg (desen, gravură, pictură) și să aibă scopul de a consemna sau de a comunica ceva (pentru cel care îl execută sau pentru alții).

În acest sens, încercările omului de a veni în ajutorul memoriei și de a comunica ceva altora prin obiecte sau prin grupuri de obiecte, deci nu printr-un procedeu grafic, nu pot fi considerate ca scrieri propriu-zise, ele constituind numai precursorii imediați ai scrisului. Astfel de precursori sunt semnele mnemotehnice folosite de indienii americane, quipu-urile incașilor vechi din Peru - niște sfori pe care numărul și plasarea nodurilor aveau o anumită semnificație (asemănător obiceiului și azi în multe de a face noduri la batistă) -, brâiele wampun* ale indienilor nord-americani (aceștia înșirau pe sfori discuri tăiate din scoici colorate, culoarea și așezarea acestora având  diferite semnificații).

* În limba irochezilor înseamnă scoică.

(...).

„Istoria Franței” (MADAULE 1943)

 Jacques Madaule, Istoria Franței, vol. I, trad. E. Rusu, Ed. Politică, București, 1973, 384 p.

5 Prefață - Gh. Ciocan

31 Înainte de Franța (de la origini până la 987)
33 I.Cadru geografic
39 II:Primii locuitori
50. III.Imperiul roman
61 IV.Galia creștină
67 V.Năvălirile
73 VI.Francia
85 VII.Imperiul de Apus
96 VIII.Fărâmițarea feudală

109 Prima epocă: Franța și lumea creștină (987-1328)
111 I.Secolul XI
122 II.Secolul XII
132 III.Filip August
144 IV.Ludovic cel Sfânt
156 V.Filip cel Frumos și fiii lui

169 Epoca a doua: Franța și Anglia (1328-1461)
171 I.Prima fază a războiului (1337-1360)
184 II.Carol V (1364-1380)
190 III.Nenorocirile lui Carol VI (1380-1422)
207 IV.Ioana d Arc 
219 V.Domnia lui Carol VII

233 Epoca a treia: Monarhia franceză și încercuirea continentală (1461-1559)
235 I.Ludovic XI și familia Beaujeu (1461-1492)
253 II.Războaiele din Italia și Renașterea (1494-1517)
271 III.Francisc I împotriva lui Carol Quintul
289 IV.Henric II. Spania și Reforma (1547-1559)

303 Epoca a patra: Franța între Reformă și Contrareformă (1559-1661)
305 I.Ultimii Valois și războaiele religioase (1559-1589)
324 II.Henric IV (1589-1610)
342 III.Richelieu
368 IV.Mazarin și Fronda

Epoca Renașterii (sec. XIV-XVI) (ENGELS 1820-1895)

 (...)

Oamenii de seamă ai Renașterii au fost mari, fiindcă au luat contact cu realitatea pe mai multe căi. „Pe atunci, zice Engels, aproape nu exista om de seamă care să nu fi făcut călătorii îndepărtate, să nu fi vorbit patru-cinci limbi, să nu fi strălucit în cîteva domenii de creație. Leonardo da Vinci n-a fost numai un mare pictor, ci și un mare matematician, mecanic și inginer. (...) Albrecht Durer a fost pictor, gravor, sculptor, arhirtect și în afară de aceasta a inventat un sistem de fortificații. (...) Dar fapt deosebit de caracteristic pentru oamenii acestor timpuri este că aproape toți trăiesc în mijlocul frămîntărilor timpului lor, iau parte activă la lupta politică, iau atitudine și luptă într-o tabără sau alta, unii cu pana și cuvîntul, alții cu sabia, iar alții și cu una și cu alta. De aici acea plenitudine și tărie de caracater care face din ei oameni întregi”. (1). „De aici”, zice Engels, adică din bogata și multilaterala activitae, nu atît între cărți, ci în mijlocul realității, care le-a îmbogățit în mare măsură sufletul.

1. K. Marx & F. Engels, Despre artă și literatură, EPL, București, p. 216-217.

(...)