„Litera de tipar” (TOTH 1966)

 S. Toth. Litera de tipar, Ed. Științifică, 1966

(...) Tipografii primelor decenii ale tiparului nu au folosit un scris comun, ci au transpus în litere de tipar caracterul cărților-manuscris din regiunea lor. Astfel, în Germania, Olanda și Franța s-a adoptat textura gotică folosită și de Gutenberg, iar în Italia scrierea umanistă a Renașterii italiene.

Această scriere umanistă s-a format pe pământ italian, după modelul scrisului carolingian, datorită Renașterii în care s-a inițiat o vastă activitate de copiere a textelor clasice după copiile din secolele VIII și IX , provenite din vestitele ateliere ale lui Carol cel Mare, unde se practica scrisul carolingian cu minuscule. În credința că readuc la viață scrisul lumii antice, copiștii umaniști au adoptat acest scris carolingian, denumindu-l littera antiqua, spre deosebire de cel gotic, numit littera moderna.

Întrucât noua scriere era considerată și ca o expresie a străduințelor Renașterii, ea s-a generalizat în scurt timp și a luat locul rotundei - scriere gotică practicată în Italia.

Copiștii umaniști s-au înșelat însă considerând scrierea carolingiană drept scrierea lumii antice, deoarece această scriere cu minuscule a apărut mult mai târziu, prin secolul VIII, după o dezvoltare lentă de mai multe secole. Concepția lor s-a dovedit întemeiată doar în ce privește faptul că această scriere își are originea în alfabetele cele mai importante ale lumii antice: fenician, grec și roman.

Dar nici alfabetul fenician nu putuse lua naștere fără antecedente. Începuturile lui trebuie căutate undeva în timpurile când omul a început să se folosească de semne mnemotehnice și apoi să facă desene și picturi rupestre din nevoia de a comunica sau a păstra ceva în amintire.

Următoarea treaptă a dezvoltării a fost atinsă după apariția diviziunii sociale a muncii. Mai târziu, prin formarea primelor state agrare în valea Nilului, Eufratului și a Ianțzâului, aceste teritorii au devenit principalele focare ale dezvoltării scrisului; în centrele lor se practicau, cu patru milenii înaintea erei noastre, scrierea hieroglifică și cuneiformă.  

Trebuie să precizăm că noțiunea de scriere presupune îndeplinirea a două condiții: să fie o activitate grafică în înțeles larg (desen, gravură, pictură) și să aibă scopul de a consemna sau de a comunica ceva (pentru cel care îl execută sau pentru alții).

În acest sens, încercările omului de a veni în ajutorul memoriei și de a comunica ceva altora prin obiecte sau prin grupuri de obiecte, deci nu printr-un procedeu grafic, nu pot fi considerate ca scrieri propriu-zise, ele constituind numai precursorii imediați ai scrisului. Astfel de precursori sunt semnele mnemotehnice folosite de indienii americane, quipu-urile incașilor vechi din Peru - niște sfori pe care numărul și plasarea nodurilor aveau o anumită semnificație (asemănător obiceiului și azi în multe de a face noduri la batistă) -, brâiele wampun* ale indienilor nord-americani (aceștia înșirau pe sfori discuri tăiate din scoici colorate, culoarea și așezarea acestora având  diferite semnificații).

* În limba irochezilor înseamnă scoică.

(...).