Scrierea carolingiană (CSEH 1973)

Gusztav Cseh, Scrisul, Dacia, Cluj-Napoca, 1973

(20) (...) La uncială se manifestă o tendință de rotunjire a formelor, ieșirea colțurilor  care îngreunau scrisul și dispariția serifelor.
În urma accentuării tendinței de a scrie într-un ritm mai rapid, dar în același timp și mai lizibil, se formează semiunciala. Rotunjirile se generalizează, formele literelor devin mai asemănătoare și, ca un element nou, apar prelungirile superioare și inferioare ale minusculelor. Semiunciala este un moment important în drumul spre formarea minusculelor, tocmai din cauza apariției prelungirilor și a modificării unor litere care devin asemănătoare cu minusculele (a, b, f, m, n.)
Semiunciala a exercitat o influență mare asupra formării minusculelor carolingiene. Această scriere cu minuscule devine generală în atelierele lui Carol cel Mare (768-814)*, care a adunat la curtea lui cărturarii timpului și a înființat multe ateliere de copiat cărți, lăsînd posterității uriașe comori culturale.
Rolul principal în formarea minusculelor l-au jucat, pe de o parte, necesitatea crescîndă și răspîndirea tot mai largă a scrisului, ceea ce dicta o rapiditate mai mare în executarea scrierii, iar pe de altă parte, instrumentul: pana de scris care a determinat forma grafică a literelor. Instrumentul de scris a fost totdeauna un element revoluționar în dezvoltarea scrisului. Folosirea penei de gîscă și înclinația acesteia față de planul materialului pe care s-a scris erau factori importanți în constituirea formelor.
Din scrierea carolingiană se formează scrierea gotică. Mai tîrziu, Renașterea italiană, reînnoind scrierea carolingiană, dă naștere scrierii umaniste, modelul anticvei noastre de tipar.
Cu apariția scrierii carolingiene se termină evoluția formelor de bază ale alfabetului latin. Dezvoltarea ulterioară se desfășoară în cadrul acestor forme de bază: capitalele romane și minusculele carolingiene. După cum am văzut, toate scrierile de pînă acum au fost mono-alfabetice (cele romane cu majuscule, iar cea carolingiană cu minuscule). Cursivul vechi și mai nou roman, unciala și semiunciala au fost forme de trecere de la majuscule la minuscule. Combinarea majusculelor cu minusculele (scrierea mixtă)  a realizat-o Renașterea.

*Carol cel Mare/Charlemagne = Rege al francilor din 768 și Imperator Augustus la Roma din 800.

Referințe

http://193.231.13.10:8991/F?func=find-b&request=000013115&find_code=SYS&local_base=BCU10&CON_LNG=ENG

https://florinf.wordpress.com/2009/11/01/gusztav-cseh-scrisul/

„Litera de tipar” (TOTH 1966)

 S. Toth. Litera de tipar, Ed. Științifică, 1966

(...) Tipografii primelor decenii ale tiparului nu au folosit un scris comun, ci au transpus în litere de tipar caracterul cărților-manuscris din regiunea lor. Astfel, în Germania, Olanda și Franța s-a adoptat textura gotică folosită și de Gutenberg, iar în Italia scrierea umanistă a Renașterii italiene.

Această scriere umanistă s-a format pe pământ italian, după modelul scrisului carolingian, datorită Renașterii în care s-a inițiat o vastă activitate de copiere a textelor clasice după copiile din secolele VIII și IX , provenite din vestitele ateliere ale lui Carol cel Mare, unde se practica scrisul carolingian cu minuscule. În credința că readuc la viață scrisul lumii antice, copiștii umaniști au adoptat acest scris carolingian, denumindu-l littera antiqua, spre deosebire de cel gotic, numit littera moderna.

Întrucât noua scriere era considerată și ca o expresie a străduințelor Renașterii, ea s-a generalizat în scurt timp și a luat locul rotundei - scriere gotică practicată în Italia.

Copiștii umaniști s-au înșelat însă considerând scrierea carolingiană drept scrierea lumii antice, deoarece această scriere cu minuscule a apărut mult mai târziu, prin secolul VIII, după o dezvoltare lentă de mai multe secole. Concepția lor s-a dovedit întemeiată doar în ce privește faptul că această scriere își are originea în alfabetele cele mai importante ale lumii antice: fenician, grec și roman.

Dar nici alfabetul fenician nu putuse lua naștere fără antecedente. Începuturile lui trebuie căutate undeva în timpurile când omul a început să se folosească de semne mnemotehnice și apoi să facă desene și picturi rupestre din nevoia de a comunica sau a păstra ceva în amintire.

Următoarea treaptă a dezvoltării a fost atinsă după apariția diviziunii sociale a muncii. Mai târziu, prin formarea primelor state agrare în valea Nilului, Eufratului și a Ianțzâului, aceste teritorii au devenit principalele focare ale dezvoltării scrisului; în centrele lor se practicau, cu patru milenii înaintea erei noastre, scrierea hieroglifică și cuneiformă.  

Trebuie să precizăm că noțiunea de scriere presupune îndeplinirea a două condiții: să fie o activitate grafică în înțeles larg (desen, gravură, pictură) și să aibă scopul de a consemna sau de a comunica ceva (pentru cel care îl execută sau pentru alții).

În acest sens, încercările omului de a veni în ajutorul memoriei și de a comunica ceva altora prin obiecte sau prin grupuri de obiecte, deci nu printr-un procedeu grafic, nu pot fi considerate ca scrieri propriu-zise, ele constituind numai precursorii imediați ai scrisului. Astfel de precursori sunt semnele mnemotehnice folosite de indienii americane, quipu-urile incașilor vechi din Peru - niște sfori pe care numărul și plasarea nodurilor aveau o anumită semnificație (asemănător obiceiului și azi în multe de a face noduri la batistă) -, brâiele wampun* ale indienilor nord-americani (aceștia înșirau pe sfori discuri tăiate din scoici colorate, culoarea și așezarea acestora având  diferite semnificații).

* În limba irochezilor înseamnă scoică.

(...).