Împăratul romano-german Frederic II și tirania (JONG 1985)

<
(...) După două pahare de vin se încălzi și ținu un panigeric la adresa împăratului Frederic al II lea*, sprijinindu-se în discurs, mai ales pe propriile sale cunoștințe, ceea ce nu-i scăpă din vedere lui Simonetti. Zuccarelli vorbi despre comandantul de oști, politicianul filozof, eruditul care se întreținea într-o arabă curgătoare cu astrologii săi, agnosticul** care îi sîcîia pe teologii parizieni cu întrebări despre amplasamentul exact al iadului, cosmopolitului familiarizat cu culturile vest-europeană, bizantină și arabă, amatorul de vînătoare cu șoimi, despotul căruia îi plăcea să se înconjoare cu o gardă personală alcătuită din sarazini***. Simonetti îl ascultă cu răbdare.
- Ai făcut deosebirea între diferite forme de tiranie, - zise Zuccarelli în încheiere, întorcîndu-se la tema care îl interesa cel mai mult. - Tirania**** omului de stat, tirania generalilor, cea a cărturarilor, cea a teologilor, tirania femeilor din haremul lui. Ei gem cu toții sub regimul îndatoririlor lor, regimul propriei lor puteri, regimul ideilor lor. Bine, dar de ce să ducă tirania prin definiție la o neîncredere nemăsurată, la o răcire și încremenire a afectivității, la lipsa de dragoste? Ca să începem, există o tiranie nevinovată? Aceasta o poți constata la copii și nu numai la copii.
- Firește, - răspunse Simonetti, enervat. - În cîntul al doilea, tema tiraniei este legată și de imaginea unui copil tiranic. Cu asta am început: cu tirania și cruzimea ingenuă a copilului, cu indiferența copilului. Împăratul nu era un om chiar cu totul candid. Strămoșii lui fuseseră suverani, el însuși era fiu de suveran, sarcina lui era să conducă în mod despotic o mare împărăție, era uzual pe atunci ca adversarii din propriul cerc să fie înlăturați, comportarea lui, adeseori nemaipomenit de dură și de crudă în ochii noștri, era pe atunci ceva de la sine înțeles, și totuși trebuie să fi simțit că tirania lui îl îndepărtează tot mai mult de viață, și pe măsură ce îmbătrînea, asta trebuie să-l fi durut. O brută ca Ezzelino*****, păros de sus pînă jos, poate că n-a suferit conștient de pe urma cruzimilor sale absurde, dar împăratul era un om simțitor și civilizat.
- La urmă, pune să fie căzniți și măcelăriți sub ochii lui niște nevinovați. Poruncește să fie opriți cu apă clocotindă și jupuiți, ca porcii, adică nici măcar ca porcii, pentru că aceste animale sînt jupuite abia după ce au fost ucise. De ce face astea?
- Am arătat în poem.
- Da, dar vreau să aud asta din gura ta.
- Împăratul este bătrîn și deznădăjduit. Se simte uzat și epuizat, lipsit de dragoste și vitalitate. E un om care vrea să știe, dovadă experiențele lui ciudate. Pune să fie măcelăriți făr nici un motiv oameni cu totul nevinovați, ca să vadă dacă ma poate să simtă milă. Își impune sieși o grea încercare. Face o faptă neomenească, ca să se poată simți om.
- Măsura în care o ființă este om depinde pentru tine de măsura în care poate simți milă?
- Mila nu e decît un cuvînt. pe mine mă interesează capacitatea de a participa la simțămintele altora, capacitatea de adaptare a propriului ritm de viață la cel al altora, capacitatea de a fi o părticică a lumii. Conștient, nu conștient, pentru că o participare inconștientă duce lesne la calamități.
- Și crezi că acest despot luminat****** din secolul al XIII lea a bănuit, întocmai ca tine, existența vreunei legături între tirania neînfrînată și lipsa de sentimente, de dragoste, de viață?
- Am făcut uz, cît am putut de mult, de fapte, dar n-am încercat să reconstitui viața interioară a unui personaj istoric sau sentimentul de viață în cercul din jurul lui Frederic. În poem se contopesc între ele diferite epoci, și n-am încercat decît să expun diferite ritmuri sau mișcări ale vieții.
- Să vrei să simți că ești în viață și să vrei să fii fără viață.
- Asta este una dintre acele mișcări impenetrabile. Orice tiranie se bazează pe teamă și se mișcă în mod inevitabil în direcția lipsei de viață: sisteme, legi, terorii, birocrație. Tiranul se străduiește să creeze certitudini, ceea ce este necesar ca să poată supraviețui, dar pe măsură ce numărul de certitudini crește, slăbește sentimentul că e în viață,slăbește vitalitatea, slăbește contrastul cu realitatea și slăbește și sentimentul de libertate. Există, în această privință, un hotar critic. Și există o mișcare contrarie. Fiecare vrea din cînd în cînd să simtă cît mai intens cu putință că e în viață. Această senzație, cînd este mai puternică decît oricînd? Contactul cu realitatea, cînd este mai puternic ca oricînd? De îndată ce ești atins în certitudinile tale și ești silit să le lepezi. Să te îndrăgostești este un mod de a cunoaște această situație. Prin patimă, această armură de certitudini este sfărîmată, și atunci poți deodată să-ți trăiești cu toată intensitatea. Este excitant să plonjezi în mare de pe o stîncă înaltă, după ce ai șovăit îndelung, pentru că te joci într-un mod relativ sigur cu ultima ta certitudine: cea de a ști că ești în viață. Violența este un mod de a te face pe tine însuți să simți că ești în viață. Excesele care însoțesc faza decadentă a unei culturi le poți socoti ca fiind niște excitante extreme, de care unele persoane au evident nevoie pentru ca să se mai poată convinge de propria lor vitalitate. Decadența este un fel de desensibilizare.
(...)
>

SURSA
Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, p.209-210.

NOTE M.T.
* Frederic II Hohenstaufen (1194-1250) = Împărat (1220-1250) al Sfântului Imperiu Roman de națiune Germană (962-1806). (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/217800/Frederick-II)
** Agnostic = Limba greacă: a (fără) +gnostikos (a ști). Termen lansat în 1869 de biologul Huxley, El considera că afirmațiile teologiei sunt fie de necunoscut, fie imposibil de aflat. (http://www.newadvent.org/cathen/01215c.htm)
*** Sarazin = termen cu care erau desemnate în Evul Mediu populațiile musulmane. (http://www.cnrtl.fr/etymologie/sarrasin)
**** Tiranie = Formă de conducere neinstituțională a unei cetăți antice grecești (greacă - tyranos). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/tiranii-epocii-arhaice)
***** Ezzelino III da Romano (1194-1259) = Nobil aliat al lui Frederic II, cu întinse domenii în nordul Italiei. (http://www.mondimedievali.net/personaggi/ezzelino.htm)
****** Despotism luminat = Formă de conducere politică din secolul XVIII, inspirată de filozofia iluministă. (http://www.crispedia.ro/Despotism_luminat)

„Tudor Arghezi despre scris și scriitori” („TOMIS” 1997)

 Baruțu Arghezi, Tudor Arghezi despre scris și scriitori, „Tomis”, Constanța, aug. 1997, p. 1, 2.

Preocuparea hotărâtă și continuă pentru acuratețea limbii vorbite sau scrise a fost un crez intim în viața și activitatea literară a lui Arghezi, mărturisit fie în scrierile lui, fie în discuțiile sau în luările de cuvânt din cadrul Academiei Române sau Uniunii Scriitorilor - unde avea de înfruntat ostilitatea fățișă sau ascunsă a marilor corifei lingviști. Era epoca în care fuseseră eliminate din scris literele W, Y, Q și X și se promova simplificarea gramaticală a limbii vorbite și scrise din motive de incultură generală... A fost bine promite de publicul cititor ultimele „Bilete de papagal” din seria publicată în revista „Argeș” din Pitești, care se înscriu într-o suită neterminată de articole cu opriri pe diferite aspecte și momente importante ale limbii românești vechi, contemporane sau în continuă prefacere. Încetarea lui din viață (1967) a pus capăt, din păcate, unor sinteze de filozofie lingvistică inedită. Am reținut, din diverse convorbiri sau participări la unele întâlniri scriitoricești, când îl însoțeam pe tatăl meu, o serie de aspecte și atitudini, dintre care unele fac obiectul rândurilor de față.

Unul din momentele importante a fost și acela în care a cerut, cu argumente literare, culturale și politice, reintroducerea vocalei A în miezul unor cuvinte de origine latină. Intervenția scrisă și citită cu voce răspicată a avut loc în cadrul secției Academiei din care făcea parte. În urma acestei acțiuni s-a decis, de alte foruri superioare, scrierea corectă adjectivului român și românesc, precum și denumirea țării, România. Deci înlocuirea literei î cu â la toate cuvintele estropiate (pâine, câine, mâine).

Referitor la etapa în care se pregătea elaborarea Dicționarului limbii române contemporane, A. a primit rapoartele din partea colectivului care se ocupa cu elaborarea, după care a făcut următoarele aprecieri:

T. A. - „Nu cred că orice cuvânt e obligatoriu să facă parte din Dicționar, mai ales cuvintele neuzuale, sub cuvânt că sunt contemporane. Contemporaneitatea nu aparține precis unui moment și reprezintă o noțiune elastică și confuză. Un exemplu: cuvântul „creativitate”, de care se dispensează orice profesor, orator și scriitor. Definițiile nu pot fi decât aproximative. În bună parte, cuvintele din dicționare sunt osemintele limbii vorbite și ele capătă viață, nuanță și un sens anumit, influențate unele prin altele, ca în picturi culorile alăturate și de reper. De aceea și circulă în peisajul literar cuvinte imponderabile, ca artă, meșteșug, vocație, măiestrie, stil. Trebuie lăsată sarcina, trebuie să spun geologică, a definiției savanților care au albit săpând în rocile limbii și se văd, după o viață trăită în adâncuri, fără gloria povestitorului și cu satisfacția numai de laborator, luați în derâdere. Colaborarea scriitorilor cu bărbații de știință este chiar de aceea binevenită și ajutându-i pe aceștia ca meseriași calificați, atunci când e nevoie să stilizeze expresia și să o facă, poate, mai literară”.
Citatul era un fel de concluzie referitoare la locul și contribuția scriitorului în păstrarea, promovarea și cultivarea tuturor izvoarelor limbii în care acesta scrie, idee dezbătută în mai multe rânduri de A. și în contrast cu unele păreri academice, oficiale, care apreciază că problemele privind limba scrisă sau vorbită trebuie să aparțină numai oamenilor de știință, filologi și lingviști, scriitorul fiind lăsat în afara participării la discuții. Poziția fermă a lui A. în această privință a făcut obiectul mai multor Tablete sau Bilete de papagal.

Citez o altă concluzie notată prin 1956, în urma unei ședințe academice la care luase parte:
T. A. - „Nimeni nu este proprietarul limbii românești afară de popor. Nici filologul, nici scriitorul nu-și poate aroga drepturi medievale și de imperialism asupra ei. Ea depășește și știința în literatură. Cei care ar putea să se joace cu ea și să ia în bătaie de joc plugarii, insultă pe aceia care i-au îngropat sămânța adânc și au făcut apoi să-i dea spicul sus. Limbă, om și pământ fac o unitate solidară și un singur sentiment”.

Meseria de scriitor, A. a înțeles-o și practicat pe toate dimensiunile ei, dintre care unele le-a descoperit prin muncă, perseverență și  căutarea neîntreruptă a izvoarelor cele mai ascunse ale limbii grăite sau scrise.
T. A. - „Un scriitor nu se fabrică peste noapte și nici nu poate fi desființat printr-o hotărâre de arbitru. El se confundă cu limba, cu vocabularul, cu sensul cuvintelor care îl definesc, indiferent dacă este poet, prozator sau dramaturg. Scriitorul este un meșter cu scule puține și simple în atelierul lui. Materialul pe care-l taie, lipește, arde, topește sau încheagă este limba, inefabila materie a spiritualității unui popor”.

Un exemplu al stilului personal de lucru poate fi luat din titlul volumului de versuri Cuvinte potrivite, în care „potrivirea” trebuie înțeleasă în sensul cel mai adânc. Nu tolera inadvertențe, mai puțin încâlceala cuvintelor care dau faptelor sensuri confuze, ceea ce reproșa destul de des unor scriitori-gazetari care, încurcându-se în cuvinte pompoase, neglijau tocmai linia de frumusețe a exprimării în scris.

Mi-aduc aminte de o intervenție făcută în plenul secției de Limbă și Literatură a Academiei (îl însoțeam pe tata la aproape toate ieșirile din casă, ca sprijin necesar al unei scăderi a vederii), referitoare la păstrarea acurateții limbii și la exprimarea ei corectă de către cărturarii, politicienii și scriitori noștri. Luase ca exemplu însăși titulatura secției academice, ca și titlul unei reviste care corespundea și unui organism de lucru a acestui for academic, Limbă și Literatură. Arghezi își simțea jignit auzul când o asociație de intelectuali de cea mai fină concepție admitea o asemenea apropiere de cuvinte în stare să vulgarizeze expresia cea mai pură a unei spiritualități. O socotea cea mai joasă cacofonie posibilă. De aici, la ideea uceniciei făcută cinstit față de conștiința proprie, el socotea, ori de câte ori era întrebat de tineretul cu chemări artistice, că prima datorie este cunoașterea graiului, vorba și cuvântul devenind materialul cel mai prețios alături de idee și talent.

T. A. - „Unii se grăbesc să iasă în public, fie cu condeiul, fie cu pictura. E bine să izbucnești în lume, dar numai cu condiția lucrului îndeplinit. Dar să faci concesii propriului țel înseamnă să pornești la drum într-un singur picior, șchiopătând. Tinerii noștri și mai puțin tinerii care-și fac din pană un crez și o meserie, uită adesea că limba românească nu e numai a lor și că scrisul nu e un divertisment de circumstanță. Dacă n-ar fi crezut în cuvânt și în limba Mioriței, n-ar fi scris atât de frumos nici Coresi, nici Eminescu, nici noi, cei câțiva care ne-am străduit o viață să facem din limba românească dacă nu un monument, cel puțin o stâncă pe care se vor strădui alții să o cioplească, sper, mai bine ca noi”.

Ceea ce îl exaspera, primind unele manuscrise pentru un „aviz” sperat favorabil, era lipsa de intuire a cuvintelor, de înțelegere a sensurilor, de împerechere a unor expresii culese probabil la întâmplare.

T. A. - „E multă sărăcie de idei în aceste plicuri cu manuscrise. Cultura generală, cultura intimă care trebuie să fie reflexul culturii noastre, atâta câtă este, e prea deficitară. Lipsește plasticitatea, culoarea. Nuanțările sunt imperceptibile. Ce învață acești copii la orele de limba română? Cum li se face iubită limba în care au scris atâția dintre marii noștri scriitori?! Nu simt preocuparea pentru interiorul limbii, pentru cunoașterea bogățiilor ei intime, mai puțin nu înțeleg aceștia care-mi scriu și se vor poeți, să se exprime cu atâta sărăcie și atât de puțin vibrare în frazele lor versificate! Cred că o vină o au și ziarele a căror limbă este prea seacă, prea limitată ca valori aș zice literare, folosindu-se un număr foarte restrâns de cuvinte. Nu sunt nici de părerea celor care scriu în scriitori și gazetari, ca și cum numai unii scriu, pe când ceilalți fac ziarele. Această fisură trebuie să dispară odată, unindu-se eforturile pentru a da cititorului o literatură de calitate, indiferent dacă este nuvelă, pamflet, cronică, știre sau comentariu. În fond pentru cine scriem? Cititorii noștri sunt aceiași și lor le suntem datori o literatură de calitate sub orice formă am profesa-o. Altminteri riscăm să rămânem goi, șubrezi și neîmpliniți.

Îl supăra mult pe A. limba folosită în mai multe articole de ziar, pătrunsă în exprimarea multor scriitori, mai ales când introduceau lozinci politice spre convingerea presupusă a cititorului.

T. A. - „Abundența cuvintelor strict tehnice introduse în vorbire de la un timp, spre a da un fel de aer științific, strică exprimarea literară care trebuie să ție seamă de frumusețile, de bogățiile și de posibilitățile de perfecționare ale limbii noastre. Există o estetică a limbii românești pe care orice purtător de condei se cade să o cunoască: de asta e scriitor și cărturar”.

Adânc preocupat de Estetica limbii românești, el ar fi văzut introdusă în Universitate o disciplină ocupându-se cu studiul și dezvoltarea acesteia, cu obligativitatea din partea scriitorilor consacrați de a contribui la organizarea unui curs obligatoriu cel puțin pentru studenții filologi.

T. A. - „Limba își are misterele ei, izvoarele și resursele inepuizabile de frumusețe, pe care un tânăr scriitor e obligat să le afle, dacă nu le are în sânge. Până acum această estetică venea din bunul simț ce umblă la călimară și condei. Acum Estetica limbii a devenit o necesitate pe care însă lingviștii noștri o cam neglijează, tratând limba matematic. Există, desigur, o logică a limbii de unde apar curente, cercetări și opinii științifice, dar limba unui popor nu trebuie ruptă de sufletul lui, de frământările lui seculare. Aș lua limba cântecelor țărănești: are plasticitate, iscă imagini frumoase, cuvintele se potrivesc stărilor sufletești. E o limbă construită pe emoții, vie și colorată. Compară cu celelalte cântece zise de muzică ușoară, unde cuvintele se cheamă text și sunt de o stupiditate revoltătoare: acestea sunt făcute artificial, aritmetic. Limba Cronicarilor folosită cu perfecționarea evoluției de Sadoveanu sau limba lui Eminescu pot fi primele începuturi ale acestei Estetici a limbii”.

Prin 1946-1947 a fost preocupat de ideea introducerii unor conferințe libere pentru tineret și toți cei ce ar fi simțit o chemare literară, în sensul unui curs de poetică. El vedea astfel închegându-se chiar un curs universitar pe care l-ar fi putut ține, mai amplu, eventual Călinescu și Viziru, dimpreună cu câțiva scriitori. El concepea aceste conferințe ca o introducere și tălmăcire la o Ars poetica văzută prin prisma căutărilor personale și analiza literaturii de valoare, începând cu Cronicarii și ajungând la momentul de debut literar al oricărui tânăr. A și avut unele convorbiri în acest sens, dar formula universitară a timpului nu a răspuns ideii preconizate. În ciclul schițat al primelor prelegeri ar fi intrat, amplificată, conferința Eminescu ținută la Atheneul Român în 1943, urmată de conferința din 1944 intitulată Comentarii în zig-zag, concepută ca o analiză a stilului și valorilor literare generale românești ale epocii.

Scrierea carolingiană (CSEH 1973)

Gusztav Cseh, Scrisul, Dacia, Cluj-Napoca, 1973

(20) (...) La uncială se manifestă o tendință de rotunjire a formelor, ieșirea colțurilor  care îngreunau scrisul și dispariția serifelor.
În urma accentuării tendinței de a scrie într-un ritm mai rapid, dar în același timp și mai lizibil, se formează semiunciala. Rotunjirile se generalizează, formele literelor devin mai asemănătoare și, ca un element nou, apar prelungirile superioare și inferioare ale minusculelor. Semiunciala este un moment important în drumul spre formarea minusculelor, tocmai din cauza apariției prelungirilor și a modificării unor litere care devin asemănătoare cu minusculele (a, b, f, m, n.)
Semiunciala a exercitat o influență mare asupra formării minusculelor carolingiene. Această scriere cu minuscule devine generală în atelierele lui Carol cel Mare (768-814)*, care a adunat la curtea lui cărturarii timpului și a înființat multe ateliere de copiat cărți, lăsînd posterității uriașe comori culturale.
Rolul principal în formarea minusculelor l-au jucat, pe de o parte, necesitatea crescîndă și răspîndirea tot mai largă a scrisului, ceea ce dicta o rapiditate mai mare în executarea scrierii, iar pe de altă parte, instrumentul: pana de scris care a determinat forma grafică a literelor. Instrumentul de scris a fost totdeauna un element revoluționar în dezvoltarea scrisului. Folosirea penei de gîscă și înclinația acesteia față de planul materialului pe care s-a scris erau factori importanți în constituirea formelor.
Din scrierea carolingiană se formează scrierea gotică. Mai tîrziu, Renașterea italiană, reînnoind scrierea carolingiană, dă naștere scrierii umaniste, modelul anticvei noastre de tipar.
Cu apariția scrierii carolingiene se termină evoluția formelor de bază ale alfabetului latin. Dezvoltarea ulterioară se desfășoară în cadrul acestor forme de bază: capitalele romane și minusculele carolingiene. După cum am văzut, toate scrierile de pînă acum au fost mono-alfabetice (cele romane cu majuscule, iar cea carolingiană cu minuscule). Cursivul vechi și mai nou roman, unciala și semiunciala au fost forme de trecere de la majuscule la minuscule. Combinarea majusculelor cu minusculele (scrierea mixtă)  a realizat-o Renașterea.

*Carol cel Mare/Charlemagne = Rege al francilor din 768 și Imperator Augustus la Roma din 800.

Referințe

http://193.231.13.10:8991/F?func=find-b&request=000013115&find_code=SYS&local_base=BCU10&CON_LNG=ENG

https://florinf.wordpress.com/2009/11/01/gusztav-cseh-scrisul/