Împăratul romano-german Frederic II și tirania (JONG 1985)

<
(...) După două pahare de vin se încălzi și ținu un panigeric la adresa împăratului Frederic al II lea*, sprijinindu-se în discurs, mai ales pe propriile sale cunoștințe, ceea ce nu-i scăpă din vedere lui Simonetti. Zuccarelli vorbi despre comandantul de oști, politicianul filozof, eruditul care se întreținea într-o arabă curgătoare cu astrologii săi, agnosticul** care îi sîcîia pe teologii parizieni cu întrebări despre amplasamentul exact al iadului, cosmopolitului familiarizat cu culturile vest-europeană, bizantină și arabă, amatorul de vînătoare cu șoimi, despotul căruia îi plăcea să se înconjoare cu o gardă personală alcătuită din sarazini***. Simonetti îl ascultă cu răbdare.
- Ai făcut deosebirea între diferite forme de tiranie, - zise Zuccarelli în încheiere, întorcîndu-se la tema care îl interesa cel mai mult. - Tirania**** omului de stat, tirania generalilor, cea a cărturarilor, cea a teologilor, tirania femeilor din haremul lui. Ei gem cu toții sub regimul îndatoririlor lor, regimul propriei lor puteri, regimul ideilor lor. Bine, dar de ce să ducă tirania prin definiție la o neîncredere nemăsurată, la o răcire și încremenire a afectivității, la lipsa de dragoste? Ca să începem, există o tiranie nevinovată? Aceasta o poți constata la copii și nu numai la copii.
- Firește, - răspunse Simonetti, enervat. - În cîntul al doilea, tema tiraniei este legată și de imaginea unui copil tiranic. Cu asta am început: cu tirania și cruzimea ingenuă a copilului, cu indiferența copilului. Împăratul nu era un om chiar cu totul candid. Strămoșii lui fuseseră suverani, el însuși era fiu de suveran, sarcina lui era să conducă în mod despotic o mare împărăție, era uzual pe atunci ca adversarii din propriul cerc să fie înlăturați, comportarea lui, adeseori nemaipomenit de dură și de crudă în ochii noștri, era pe atunci ceva de la sine înțeles, și totuși trebuie să fi simțit că tirania lui îl îndepărtează tot mai mult de viață, și pe măsură ce îmbătrînea, asta trebuie să-l fi durut. O brută ca Ezzelino*****, păros de sus pînă jos, poate că n-a suferit conștient de pe urma cruzimilor sale absurde, dar împăratul era un om simțitor și civilizat.
- La urmă, pune să fie căzniți și măcelăriți sub ochii lui niște nevinovați. Poruncește să fie opriți cu apă clocotindă și jupuiți, ca porcii, adică nici măcar ca porcii, pentru că aceste animale sînt jupuite abia după ce au fost ucise. De ce face astea?
- Am arătat în poem.
- Da, dar vreau să aud asta din gura ta.
- Împăratul este bătrîn și deznădăjduit. Se simte uzat și epuizat, lipsit de dragoste și vitalitate. E un om care vrea să știe, dovadă experiențele lui ciudate. Pune să fie măcelăriți făr nici un motiv oameni cu totul nevinovați, ca să vadă dacă ma poate să simtă milă. Își impune sieși o grea încercare. Face o faptă neomenească, ca să se poată simți om.
- Măsura în care o ființă este om depinde pentru tine de măsura în care poate simți milă?
- Mila nu e decît un cuvînt. pe mine mă interesează capacitatea de a participa la simțămintele altora, capacitatea de adaptare a propriului ritm de viață la cel al altora, capacitatea de a fi o părticică a lumii. Conștient, nu conștient, pentru că o participare inconștientă duce lesne la calamități.
- Și crezi că acest despot luminat****** din secolul al XIII lea a bănuit, întocmai ca tine, existența vreunei legături între tirania neînfrînată și lipsa de sentimente, de dragoste, de viață?
- Am făcut uz, cît am putut de mult, de fapte, dar n-am încercat să reconstitui viața interioară a unui personaj istoric sau sentimentul de viață în cercul din jurul lui Frederic. În poem se contopesc între ele diferite epoci, și n-am încercat decît să expun diferite ritmuri sau mișcări ale vieții.
- Să vrei să simți că ești în viață și să vrei să fii fără viață.
- Asta este una dintre acele mișcări impenetrabile. Orice tiranie se bazează pe teamă și se mișcă în mod inevitabil în direcția lipsei de viață: sisteme, legi, terorii, birocrație. Tiranul se străduiește să creeze certitudini, ceea ce este necesar ca să poată supraviețui, dar pe măsură ce numărul de certitudini crește, slăbește sentimentul că e în viață,slăbește vitalitatea, slăbește contrastul cu realitatea și slăbește și sentimentul de libertate. Există, în această privință, un hotar critic. Și există o mișcare contrarie. Fiecare vrea din cînd în cînd să simtă cît mai intens cu putință că e în viață. Această senzație, cînd este mai puternică decît oricînd? Contactul cu realitatea, cînd este mai puternic ca oricînd? De îndată ce ești atins în certitudinile tale și ești silit să le lepezi. Să te îndrăgostești este un mod de a cunoaște această situație. Prin patimă, această armură de certitudini este sfărîmată, și atunci poți deodată să-ți trăiești cu toată intensitatea. Este excitant să plonjezi în mare de pe o stîncă înaltă, după ce ai șovăit îndelung, pentru că te joci într-un mod relativ sigur cu ultima ta certitudine: cea de a ști că ești în viață. Violența este un mod de a te face pe tine însuți să simți că ești în viață. Excesele care însoțesc faza decadentă a unei culturi le poți socoti ca fiind niște excitante extreme, de care unele persoane au evident nevoie pentru ca să se mai poată convinge de propria lor vitalitate. Decadența este un fel de desensibilizare.
(...)
>

SURSA
Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, p.209-210.

NOTE M.T.
* Frederic II Hohenstaufen (1194-1250) = Împărat (1220-1250) al Sfântului Imperiu Roman de națiune Germană (962-1806). (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/217800/Frederick-II)
** Agnostic = Limba greacă: a (fără) +gnostikos (a ști). Termen lansat în 1869 de biologul Huxley, El considera că afirmațiile teologiei sunt fie de necunoscut, fie imposibil de aflat. (http://www.newadvent.org/cathen/01215c.htm)
*** Sarazin = termen cu care erau desemnate în Evul Mediu populațiile musulmane. (http://www.cnrtl.fr/etymologie/sarrasin)
**** Tiranie = Formă de conducere neinstituțională a unei cetăți antice grecești (greacă - tyranos). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/tiranii-epocii-arhaice)
***** Ezzelino III da Romano (1194-1259) = Nobil aliat al lui Frederic II, cu întinse domenii în nordul Italiei. (http://www.mondimedievali.net/personaggi/ezzelino.htm)
****** Despotism luminat = Formă de conducere politică din secolul XVIII, inspirată de filozofia iluministă. (http://www.crispedia.ro/Despotism_luminat)

Filozofie, omor, revoluţie şi tiranie (IONESCO 1973 )

Scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina/România - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat în 1973 romanul. Le solitaire. Scrisă la persoana întâi, cartea are ca personaj principal un angajat al unei firme pariziene care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi se pensionează, meditând asupra vechii şi noiii sale vieţi.

<(...)
Filozofez prea mult. Asta e greşeala mea. Dacă aş fi fost mai puţin filozof, viaţa ar fi fost mai veselă. Nu trebuie să filosofezi cînd nu eşti mare filozof. Şi chiar aceştia, cînd sînt mari, devin pesimişti sau ajung la nişte concluzii care mi se par imposibil de înţeles. Sau ne propun să dăm frîu liber tututor dorinţelor. Unde am ajunge? Cel puţin jumătate dintre oameni au dorinţe care te pot scoate din minţi, dar pe care le ţin ascunse. dacă şi-ar lăsa dorinţele să erupă, dacă s-ar defula, s-ar omorî cu toţii între ei sau, poate, s-ar sinucide. Dar nu pot să se omoare cu toţii între ei, să-şi dea frîu liber dorinţelor, e un lucru imposibil, căci poliţia i-ar împiedica. Numai dacă poliţiştii n-ar dori şi ei să-şi lase dorinţele să erupă, dar această evoluţie a lucrurilor este imposibilă cu excepţia perioadelor revoluţionare cînd toţi se omoară între ei, spunînd că o fac pentru a permite oamenilor să trăiască, să trăiască mai bine.
Revoluţia instalează tirania, o instituie repede şi cele mai violente dorinţe sînt încătuşate. Există însă mulţi oameni car enu doresc dezlănţuirea dorinţelor pentru că nu şi le mărturisesc nici lor înşile, sau pentru că nu sînt destul de puternici, sau pentru că n-au nici o dorinţă.
(...)>

SURSA
Eugen Ionesco, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, edit. Albatros, Bucureşti, 1990, pp. 23-24.