Ministrul de interne în provincie în Romania sfarşitului de secol XIX (ZAMFIRESCU 1895)

<
(...)
La gară erau toţi în păr: Alexandriu, Panaitopolu, Vasilică Sobor, Iancu Mînzu, Boteşteanu, precum şi senatorii Vispescu, Cralea, şi polcovnicul Stamate; apoi directorul prefecturii cu toţi subprefecţii, primarul, consilierii judeţului şi ai comunei, poliţaiul în mare ţinută, comisarii şi subcomisarii, directorul arestului, şeful garnizoanei; apoi cetăţenii alegători, devotaţii partidului, negustori de toată mîna, cu decoraţiile atîrnate pe piept; protopopul, chemat de cînd cu reforma bisericească, ``domnul protoereu``; directorul liceului, profesori, institutori, ţărani - în fine, tot aparatul administrativ. Judecători nu prea erau mulţi, ceea ce făcea pe unii să creadă că a intrat ``ceva bizbiu`` între ministul de interne şi ministrul de justiţie. Afară din gară, ipocomisarii călări stau pe la răspîntii, aţinînd drumul oamenilor ce veneau cu carele la încărcat; călătorii de la tren erau duşi la hambarul de mărfuri, în mijlocul protestaţiilor celor mai ţanţoşi; cîţiva gura-cască priveau la măturătorii primăriei, cari pregăteau o manifestaţie impunătoare, dar pînă una-alta se inglindiseau  la cîrciuma de la colţ.
La ceasul hotărît, trenul intră în gară, domol, solemn, parcă ar fi ştiut ce naltă chemare avea el pe lume. La o fereastră sta prefectul, care se dusese întru întîmpinarea ministrului, rotind nişte ochi teribili şi făcînd semn deputaţilor să se urce în vagon. Aceştia se urcară, surîzători, îmbulzindu-se care să ajungă mai întîi. 
Cînd se coborî ministrul din tren, toţi cei de faţă se aliniară de-a lungul zidului, strînşi de comisari, iar prefectul făcu semn ministrului să se oprească. Atunci primarul se apropie de el, scoase dintr-un buzunar o foaie de hîrtie şi începu: ``Domnule ministru!``, apoi se opri căutîndu-şi ochelarii, pe care şi-i aşeză în aşa chip, încît îl strîngeau de nări, făcîndu-l să vorbească pe nas. Si iar începu: ``Domnule ministru!`` Vîntul îndoia foile pe care era scris discursul; ochelarii alunecau; cîteva picături de ploaie întindeau cerneala, spălînd vorbele; afară din gară erau un chiloman de nu se mai auzea nici în cer nici în pămînt. Cu chiu, cu vai, logosul se sfîrşi. Prefectul prezentă în fugă cîţiva cetăţeni marcanţi şi trecu înainte, pe covorul ce era întins de la clasa a I a pînă la ieşire. Aci, zarva era la culme. Pietrişul aruncat de curnd făcea să hîrşie roatele trăsurilor, ipocomisarii călări pe bidivii plini de noroi strigau la birjari să ţie rîndul, feciorii chemau pe vizitii, călăraşii dau cu pumnul în capul cailor.
(...)
>

SURSA
Duiliu Zamfirescu, Tanase Scatiu, ed. Eminescu / Biblioteca Eminescu nr. 51, Buucresti, 1985,p. 194- .

Revoluţie în Franţa şi în Rusia (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă. El meditează la vechea şi noua sa viaţă de singuratic, dar în oraş încep confruntări armate care se apropie de cartierul său.

<(...)
Într-o zi, spre amiază, pe cînd mă pregăteam să merg la restaurant, am văzut de la fereastră un om mînjit de sînge urmărit de trei poliţişti. Au dispărut cu toţii după colţul străzii. De data asta s-au deschis ferestrele vecinilor de alături şi ale celor din faţă. Au apărut capete. (...) Niciodată nu se văzuse un asemenea lucru pe strada noastră, deşi tot timpul era foarte circulată.
-E un hoţ, zise pensionarul.
-Poate e un revoluţionar, zise rusul alb*.
-Oh, nu vedeţi decît revoluţionari peste tot! Aici nu e ca la dumneavoastră, aici e Franţa.
-Şi la voi au fost revoluţii, răspunse rusul alb.
-Da, în '89**, zise pensionarul, dar asta-i de multă vreme. La noi, se-nţelege, nu va începe iar.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 94.

NOTE M.T.
*După reuşita loviturii de stat comuniste de la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917 din Petersburg, în Rusia a început un război civil între revoluţionarii ''roşii'' (comunişti) şi contrarevoluţionarii ''albi''. După înfrângerea din 1921, mulţi dintre''albi'' au emigrat în Europa.
**La 14 iulie 1789, populaţia răsculată din Paris a luat cu asalt fortăreaţa-închisoare Bastilia, moment considerat începutul revoluţiei franceze, care va culmina cu abolirea regalităţii şi proclamarea republicii la 20 septembrie 1792. Schimbări de regim politic într-un context mai mult sau mai puţin violent au avut loc în Franţa şi în 1793, 1794, 1799, 1804, 1814, 1815, 1830, 1848, 1852, 1870, 1940, 1944, 1958.

Revoluţia Franceză în secolul XX (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat din 1942 în Franţa, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte o moştenire neaşteptată şi renunţă la slujbă, meditând apoi la vechea şi noua sa viaţă. Măcinat de gânduri pleacă din restaurantul unde îşi lua masa de obicei şi ajunge în piaţa mare, unde au loc confruntări pe scară largă caracterizate de o violenţă pe care forţele de ordine nu o pot controla.

<(...)
Am reuşit să urc pe treptele statuii care se afla în mijlocul pieţii. De acolo am strigat:
-Ascultaţi, ascultaţi, sînt arbitrul vostru. Lucrurile se pot aranja, puteţi să vă rezolvaţi treburile. Altfel. Să discutăm împreună. Totul poate fi rezolvat prieteneşte.
-Nici unul dintre combatanţi nu mi s-a alăturat. Continuau să se prăbuşească în jurul meu. Le-am mai strigat:
-Totul se poate rezolva prin bună înţelegere. Alegeţi delegaţi! Daţi instrucţiuni delegaţilor. Văd, înţeleg, înţeleg mai ales că nu vreţi să vă înţelegeţi. De ce sînteţi aşa de grăbiţi?
Vorbeam în gol. Era un amestec de plin şi gol. Eu vorbeam în gol. Sau într-un prea plin.
-Şi eu sînt un om la fel ca voi. Vorbesc la fel ca voi...
Nu vorbeam aceeaşi limbă. (...) Un singur poliţist m-a întrebat:
-Ce faci acolo?
Apoi s-a întors la ocupaţia lui: să spargă capete. Am coborît din nou în mijlocul lor şi i-am apucat pe unii de mînecă:
-Sînteţi nebuni, am spus, dacă nu, spuneţi-mni ce vreţi. Voi aranja lucrurile.
Se desprinseră imediat. Unul dintre ei îmi spuse:
-Dumneata eşti nebun, nu înţelegi că luptăm pentru drepturile noastre?
-Pentru libertatea noastră, spuse un altul.
I-am întrebat despre ce drepturi e vorba. I-am întrebat ce fel de libertate cereau. Nici unul nu mi-a răspuns. Şi s-au întors să spargă capete.
Era plin de sticlă şi de sînge. Totul devenea din ce în ce mai violent. (...) Îmi frîngeam mîinile, singur, în mulţime.
-E totuşi foarte simplu. Ar fi putut fi foarte simplu.
Altul a strigat:
- Dacă ar fi fost simplu nu ar fi atît de complicat.
Cei care se prăbuşeau cu ţeasta spartă aveau un aer deplin fericit. Cei care spărgeau capul altora, un aer victorios şi mulţumit. Apoi, şi acestora li se spărgea capul.
În cele din urmă, un individ îndesat se apropie de mine şi îmi spuse:
-Se pare că nu înţelegeţi că e vorba de un război civil.
După care se reîntoarse la bătăuşii lui.
Ăsta era deci războiul civil. M-a auzit strigîndu-i încă:
-Asta înseamnă că vreţi să ucideţi.
-Asta înseamnă că nu mai putem.
-Atunci schimbaţi instituţiile. Dar asta nu va fi de ajuns pentru noi.
Am mai strigat:
-Schimbaţi instituţiile, dar asta nu va fi de ajuns. Toate instituţiile şi toate societăţile sînt rău întocmite. Citiţi ziarele. Există instituţii bune? Există societăţi bune? Războiul e o sărbătoare, sărbătoarea pe care o doriţi... Ştiţi, am mai strigat, că în Mexic singurele cîntece vesele sînt cîntecele revoluţionare? Revoluţii în favoarea unora, revoluţii în favoarea altora, tot felul de revoluţii. Revoluţii pentru, revoluţii contra, nu asta contează. Numai să ucizi sau să fii ucis. (...) Ucizi şi te las ucis ca să dovedeşti că viaţa există! (...) M-am uitat în jurul meu şi am observat că lîngă mine nu era nimeni. (...)
Un bătrîn se apropie de mine şi îmi spune:
-Ceea ce aţi crezut că vedeţi s-a petrecut acum aproape două secole. Această piaţă se numeşte întrtr-adevăr Piaţa Revoluţiei. A uneia viitoare, a uneia apropiate, a uneia probabile. Întoarceţi-vă acasă. Totul se sfîrşeşte aşa. Există acum alte instituţii împotriva cărora vom lupta. Nu azi. Poate mîine. Poate ieri. Am aavut un strămoş care s-a bătut şi a avut capul spart, un alt strămoş s-a bătut, de asemenea, chiar în acest loc. N-a murit decît mult mai tîrziu. A murit în casa lui. Acasă. Se zice că l-ar fi otrăvit nevastă-sa. Nu luptînd pentru instituţii, pentru politică.
(...)>

Filozofie, omor, revoluţie şi tiranie (IONESCO 1973 )

Scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina/România - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat în 1973 romanul. Le solitaire. Scrisă la persoana întâi, cartea are ca personaj principal un angajat al unei firme pariziene care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi se pensionează, meditând asupra vechii şi noiii sale vieţi.

<(...)
Filozofez prea mult. Asta e greşeala mea. Dacă aş fi fost mai puţin filozof, viaţa ar fi fost mai veselă. Nu trebuie să filosofezi cînd nu eşti mare filozof. Şi chiar aceştia, cînd sînt mari, devin pesimişti sau ajung la nişte concluzii care mi se par imposibil de înţeles. Sau ne propun să dăm frîu liber tututor dorinţelor. Unde am ajunge? Cel puţin jumătate dintre oameni au dorinţe care te pot scoate din minţi, dar pe care le ţin ascunse. dacă şi-ar lăsa dorinţele să erupă, dacă s-ar defula, s-ar omorî cu toţii între ei sau, poate, s-ar sinucide. Dar nu pot să se omoare cu toţii între ei, să-şi dea frîu liber dorinţelor, e un lucru imposibil, căci poliţia i-ar împiedica. Numai dacă poliţiştii n-ar dori şi ei să-şi lase dorinţele să erupă, dar această evoluţie a lucrurilor este imposibilă cu excepţia perioadelor revoluţionare cînd toţi se omoară între ei, spunînd că o fac pentru a permite oamenilor să trăiască, să trăiască mai bine.
Revoluţia instalează tirania, o instituie repede şi cele mai violente dorinţe sînt încătuşate. Există însă mulţi oameni car enu doresc dezlănţuirea dorinţelor pentru că nu şi le mărturisesc nici lor înşile, sau pentru că nu sînt destul de puternici, sau pentru că n-au nici o dorinţă.
(...)>

SURSA
Eugen Ionesco, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, edit. Albatros, Bucureşti, 1990, pp. 23-24.

Încă o teorie în cazul asasinării lui J.F. Kennedy

Telegraf 31 iulie 2013

GENERALUL ENGLEZ FAŢĂ CU POLIŢISTUL GERMAN

Cunoscutul umorist englez Jerome K. Jerome a inclus în volumul ’’Idei trândave în 1905’’ eseul ’’De ce-i urâm pe străini?’’.

Pasajul din eseu la care se referă acest articol începe prin a exprima aprobarea lui Jerome faţă de legea germană care interzicea aruncatul hârtiilor pe stradă, lege ’’excelentă’’ pe care şi-o dorea şi în Anglia.

Generalul britanic David Richards - www.militar.infomondo.ro

Apoi relatează o întâmplare din Germania impetuosului împărat Wilhelm II (1888-1918), al cărei protagonist nedorit a fost un prieten al său, general britanic în retragere. Aflându-se pe stradă în oraşul Dresda a rupt o scrisoare în vreo 50 de bucăţele, pe care le-a lăsat să cadă în urma sa. 

Poliţist german contemporan - www.primastire.ro

Imediat l-a oprit un poliţist care i-a adus la cunoştinţă prevederile legii. Generalul fu de acord că e o lege bună şi promise că pe viitor va ţine seamă de ea, dar poliţistul îi atrase atenţia că trebuia să pună în ordine trecutul, respectiv cele 50 de bucăţi de hîrtie împrăştiate pe trotuar şi pe partea carosabilă. Cum ofiţerul britanic afirmă râzând că nu vedea ce ar fi de făcut, omul legii german, mai imaginativ, îi sugeră să adune bucăţelele de hârtie. În acest context, generalul britanic, om cu înfăţişare impunătoare, se comportă arogant: ’’Nu se vedea în patru labe, pe strada principală din Dresda, pe la mijlocul după-amiezei, adunând hârtii.’’

Germanul acceptă că situaţia era penibilă şi găsi o soluţie alternativă: ca britanicul să vină cu el până la cea mai apropiată închisoare, aflată la trei mile. Acest lucru presupunea să fie însoţiţi de mulţimea curioşilor. În plus, distanţa ar fi făcut să ajungă la  închisoare după plecarea judecătorului. Dar poliţistul era sigur că i se va găsi un loc confortabil într-o celulă, pe care o va putea părăsi a doua zi la ora prânzului, după achitarea amenzii de 40 de mărci.

În perspectiva unei astfel de situaţii, generalul propuse să angajeze un băiat care să strângă bucăţelele de hârtie, dar poliţistul preciză că prevederile legii nu permit acest lucru.

Analizând problema din toate unghiurile, inclusiv doborârea poliţistului şi luarea la fugă, ofiţerul ajunse la concluzia că prima sugestie a germanului ar avea cele mai puţine neplăceri pentru el. Jerome K. Jerome încheie pasajul cu surpriza generalului exprimată de acesta însuşi: ’’Dar nu mi-a trecut prin cap că culege bucăţele mici de hârtie de pe nişte pietre slinoase era o treabă aşa de grea după cum am constatat! Mi-a luat aproape zece minute şi am calculat că a distrat peste o mie de oameni. Dar să ştii: e o lege bună; doar că aş fi dorit să o cunosc dinainte.’’

O concluzie a acestei istorioare este că până şi englezul, a cărei ţară deţine primatul în domeniul statului de drept prin acceptarea de către regele Ioan fără de ţară a documentului Magna Charta Libertatum în 1215, s-a înclinat în faţa germanului modern, recunoscut pentru rigoare în respectarea regulilor impuse de statul german unificat de iunkerii prusaci.

Sursă

Jerome K. Jerome, Tommy şi prietenii săi, trad. Horia Hulban, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pp.280-281

<a href="http://topnews.in/law/files/German_police.jpg">