Revoluţia Franceză în secolul XX (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat din 1942 în Franţa, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte o moştenire neaşteptată şi renunţă la slujbă, meditând apoi la vechea şi noua sa viaţă. Măcinat de gânduri pleacă din restaurantul unde îşi lua masa de obicei şi ajunge în piaţa mare, unde au loc confruntări pe scară largă caracterizate de o violenţă pe care forţele de ordine nu o pot controla.

<(...)
Am reuşit să urc pe treptele statuii care se afla în mijlocul pieţii. De acolo am strigat:
-Ascultaţi, ascultaţi, sînt arbitrul vostru. Lucrurile se pot aranja, puteţi să vă rezolvaţi treburile. Altfel. Să discutăm împreună. Totul poate fi rezolvat prieteneşte.
-Nici unul dintre combatanţi nu mi s-a alăturat. Continuau să se prăbuşească în jurul meu. Le-am mai strigat:
-Totul se poate rezolva prin bună înţelegere. Alegeţi delegaţi! Daţi instrucţiuni delegaţilor. Văd, înţeleg, înţeleg mai ales că nu vreţi să vă înţelegeţi. De ce sînteţi aşa de grăbiţi?
Vorbeam în gol. Era un amestec de plin şi gol. Eu vorbeam în gol. Sau într-un prea plin.
-Şi eu sînt un om la fel ca voi. Vorbesc la fel ca voi...
Nu vorbeam aceeaşi limbă. (...) Un singur poliţist m-a întrebat:
-Ce faci acolo?
Apoi s-a întors la ocupaţia lui: să spargă capete. Am coborît din nou în mijlocul lor şi i-am apucat pe unii de mînecă:
-Sînteţi nebuni, am spus, dacă nu, spuneţi-mni ce vreţi. Voi aranja lucrurile.
Se desprinseră imediat. Unul dintre ei îmi spuse:
-Dumneata eşti nebun, nu înţelegi că luptăm pentru drepturile noastre?
-Pentru libertatea noastră, spuse un altul.
I-am întrebat despre ce drepturi e vorba. I-am întrebat ce fel de libertate cereau. Nici unul nu mi-a răspuns. Şi s-au întors să spargă capete.
Era plin de sticlă şi de sînge. Totul devenea din ce în ce mai violent. (...) Îmi frîngeam mîinile, singur, în mulţime.
-E totuşi foarte simplu. Ar fi putut fi foarte simplu.
Altul a strigat:
- Dacă ar fi fost simplu nu ar fi atît de complicat.
Cei care se prăbuşeau cu ţeasta spartă aveau un aer deplin fericit. Cei care spărgeau capul altora, un aer victorios şi mulţumit. Apoi, şi acestora li se spărgea capul.
În cele din urmă, un individ îndesat se apropie de mine şi îmi spuse:
-Se pare că nu înţelegeţi că e vorba de un război civil.
După care se reîntoarse la bătăuşii lui.
Ăsta era deci războiul civil. M-a auzit strigîndu-i încă:
-Asta înseamnă că vreţi să ucideţi.
-Asta înseamnă că nu mai putem.
-Atunci schimbaţi instituţiile. Dar asta nu va fi de ajuns pentru noi.
Am mai strigat:
-Schimbaţi instituţiile, dar asta nu va fi de ajuns. Toate instituţiile şi toate societăţile sînt rău întocmite. Citiţi ziarele. Există instituţii bune? Există societăţi bune? Războiul e o sărbătoare, sărbătoarea pe care o doriţi... Ştiţi, am mai strigat, că în Mexic singurele cîntece vesele sînt cîntecele revoluţionare? Revoluţii în favoarea unora, revoluţii în favoarea altora, tot felul de revoluţii. Revoluţii pentru, revoluţii contra, nu asta contează. Numai să ucizi sau să fii ucis. (...) Ucizi şi te las ucis ca să dovedeşti că viaţa există! (...) M-am uitat în jurul meu şi am observat că lîngă mine nu era nimeni. (...)
Un bătrîn se apropie de mine şi îmi spune:
-Ceea ce aţi crezut că vedeţi s-a petrecut acum aproape două secole. Această piaţă se numeşte întrtr-adevăr Piaţa Revoluţiei. A uneia viitoare, a uneia apropiate, a uneia probabile. Întoarceţi-vă acasă. Totul se sfîrşeşte aşa. Există acum alte instituţii împotriva cărora vom lupta. Nu azi. Poate mîine. Poate ieri. Am aavut un strămoş care s-a bătut şi a avut capul spart, un alt strămoş s-a bătut, de asemenea, chiar în acest loc. N-a murit decît mult mai tîrziu. A murit în casa lui. Acasă. Se zice că l-ar fi otrăvit nevastă-sa. Nu luptînd pentru instituţii, pentru politică.
(...)>

Moartea violentă în lumea secolului XX (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), aflat în exil în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Scrisă la persoana întâi, cartea are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă, meditând apoi la vechea şi noua sa viaţă.

<(...)
În cele din urmă m-am întins pe canapeaua mea cu ziarul pe care tot ea mi-l adusese. Un tată îşi omorîse, cu lovituri de secure, nevasta şi fiul, în timp ce aceştia dormeau. O femeie îşi omorîse, cu revolverul, soţul şi fiica tot în timp ce aceştia dormeau. Doi îndrăgostiţi se sinuciseseră într-o cameră de hotel. Un ţăran de şaizeci de ani îşi omorîse cu un foc de carabină vecinul de cincizeci de ani, care era braconier. Fusese, în sfîrşit, găsit în Sena cadavrul umflat al tinerei dispărute. Un francez, căsătorit cu o japoneză, care îl părăsise pentru un neamţ, îşi făcuse harakiri. Un sinucigaş, deschizând robinetul de gaz ca să se sinucidă, nu murise, dar făcuse să sară în aer casa, de sub dărîmăturile căreia fusese scos teafăr, în timp ce vecinii săi, o pereche de pensionari şi nepotul lor muriseră striviţi. Pe undeva mai era război. Într-o bătălie se înregistraseră zece mii de morţi şi cincisprezece mii de răniţi. În America, un avion explodase în zbor, un altul, în Asia, fusese cuprins de flăcări în timp ce ateriza. Undeva au fost luaţi ostateci. Şi în altă parte fuseseră luaţi ostateci, de data asta răpirea fiind înfăptuită de elemente de dreapta, pe când autorii celeilalte erau de extremă stîngă. Răscoale în Africa; obţinând decolonizarea şi independenţa naţională, triburile se omorau între ele, aşa cum făcuseră înainte de colonizare. Independenţa naţională le permitea să-şi regăsescă vechile obiceiuri. Evident, era dezolant. Lumea va pieri pentru că nu mai există oxigen. Astronauţii se întorc de pe Lună. O nouă filozofie a dorinţei predică înmulţirea carnavalurilor. Vaticanul îndeamnă la iubire şi milă între oameni. O asociaţie internaţională, având sediul la Yokohama, cere oamenilor să se ucidă între ei cu bucurie. E o chestie interesantă. Dar se pare, şi cred, că nu e decît o farsă. Oamenii nu se pot ucide aşa, cu bucurie. Pentru a te ucide reciproc este absolută nevoie de forţa mîniei. De la începutul războiului civil, într-o ţară îndepărtată, se înregistraseră un milion de morţi. Adversarii sînt ajutaţi în luptă de trei mari imperii rivale, care le dau arme.
Societatea de protecţie a animalelor doreşte să înceteze masacrul puilor de focă. Un tînăr îşi ucide tatăl pentru că era burghez. Un sat întreg, dintr-o ţară aflată în război civil - bărbaţi, femei, copii, bătrîni - este pustiit cu aruncătoarele de flăcări ale compatrioţilor pentru că secta religioasă la care aderaseră cei aflaţi în sat le interzicea să participe la război şi să fie de partea unora sau altora dintre combatanţi.
Toate astea te decepţionează. Mereu acelaşi lucru, e cumplit de plictisitor. Dat fiindcă oamenii oricum vor muri cu toţii, ce importanţă mai are dacă sînt omorîţi mai devreme? Dar, în fine, cu toate că în fiecare zi lucrurile se petrec la fel, întîmplările astea menţin spiritul treaz.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1982, p. 57-59.

Biografia președintelui paraguayan A. Stroessner (1912-2006) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
Alfredo Stroessner, președinte și dictator al Paraguayului timp de 35 de ani pînă la înlăturarea sa, în 1989, continuă să exercite o anumită influență asupra vieții politice din țara lui*.
A. S. s-a născut la 3 noiembrie 1912 ca fiu al unui fabricant german de bere. El a beneficiat de institutori particulari, apoi, la vîrsta de 16 ani, s-a înscris la școala militară națională, unde a atras atenția superiorilor datorită calităților sale ieșite din comun. În 1940 a ajuns la gradul de maior, iar în 1946 a fost coopta în Statul Major General al armatei Paraguayului.
S. a rămas loial președintelui Higinio Morinigo în timpul războiului civil din Paraguay, în 1947, dar mai tîrziu l-a sprijinit pe Felipe Molas Lopez, care a inițiat o lovitură de stat împotriva lui Morinigo. Ulterior, S. l-a trădat pe Lopez pentru a-l susține pe Federico Chaves în campania sa prezidențială. În timpul manadtulu acestuia a deținut funcția de comandant suprem al tuturor forțelor armate paraguayene. El și-a păstrat funcția pînă cînd a completat și pentru înlăturarea lui Chaves la 5 mai 1954, dată la care a devenit președintele țării.
Anticomunist convins, S. a promovat o politică de apropiere de Statele Unite și aliații lor. Deși a tolerat și alte partide politice în afara celui din care făcea parte, oficialitățile au reprimat cu brutalitate orice facțiune ce putea rivaliza serios cu administrația sa.
În 1988, președintele S. a fost ales pentru un mandat de opt ani, lucru fără precedent, obținînd (potrivit cifrelor oficiale ale guvernului) 90 pînă la 98 de procente din totalul voturilor exprimate. Totuși, chiar în același an, el a iscat o controversă internațională prin respingerea doleanței papei Ioan Paul al II lea de a se întîlni cu lideri civili. Mai tîrziu, în timpul unor discuții particulare cu papa, președintele a declarat că Paraguayul ar fi o democrație pașnică. După ce a repetat această declarație în fața Națiunilor Unite, la New York, S. s-a întors acasă unde s-a confruntat cu mișcări de proteste generalizate în toată țara. În februarie 1989, el a fost înlăturat de la putere de o lovitură de stat condusă de puternicul general Andres Rodriguez.
Referințe bibliografice complementare: Paul H. Lewis, Paraguay Under Stroessner (University of Norh Carolina Press 1980).
>

SURSA
A. Axelord & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, p. ?/ STROESSNER, ALFREDO (n. 1912).

NOTĂ M. T.
* S. a încetat din viață în 2006 în Brazilia. (http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/4792281.stm)

Biografia regelui zulu Cetshwayo (1826-1884) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
Ultimul rege al Zululand, Cetshwayo și-a unit poporul împotriva englezilor și afrikaanerilor*.
Născut în jurul anului 1826, lîngă Eshowe, Zululand, C. a fost unul dintre numeroșii fii ai regelui Zulu MPANDE. C. și-a sigurat succesiunea la tron prin asasinarea fratelui său vitreg Mbulazi într-un sîngeros război civil, în 1856. El a petrecut apoi următorii 16 ani consolidîndu-și puterea și epurîndu-i pe alți rivali. La moartea tatălui său, în 1872, C. s-a impus ca rege necontestat.
În fața amenințării reprezentate de englezi și afrikaaneri în Africa de sud, C. și-a sporit forța militară pînă la 40.000 de războinici. Și englezii au perceput în același fel lucrurile, astfel că la începutul anului 1879, au întreprins un atac preventiv. Mai întîi zulușii au ieșit învingători, dar la sosirea întăririlor britanice ei nu au mai reușit să păstreze controlul. C. a fost capturat și întemnițat la Cape Town, iar Zululand a fost împărțit între 13 șefi desemnați de englezi.
În 1882, C. i-a convins pe cei care îl capturaseră să-l elibereze. El a călătorit la Londra, a prezentat cazul său reginei Victoria și a făcut o impresie atît de bună încît regina i-a satisfăcut cererea - întoarcerea la putere ca rege Zulu. Totuși, unitatea poporului zulu se dezintegrase în timpul detenției lui, iar războiul civil izbucnise între diferite grupuri. C. a murit, după toate probabilitățile, ca victimă a unui asasin, la 8 februarie 1884, la Eshowe, Zululand.
Referințe bibliografice complementare: Jeff Guy, The Destruction of teh Zulu KIngdom: The Civil War in Zululand (London: Longman, 1979); Morris D. R., The Washing of the Spears (New York: Simon & Schuster, 1965)
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, p. ?/CETSHWAYO (cca 1826-1884).

NOTĂ M. T.
* Afrikaaner = Grup etnic din Africa de Sud, format din urmașii coloniștilor olandezi și francezi protestanți din secolul XVII (buri). Cucerirea statelor create de ei de către britanici s-a încheiat cu războiul din 1899-1902. (http://strategyleader.org/profiles/afrikaner.html)

Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin (WERTH 1998)

Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin, trad. & cuvânt înainte & note F. Constantiniu (ed. II, Paris, 1998), Corint/Istorie universală – Microsinteze – 3, București, 2000, 143 p.

5 Prefață - Florin Constantiniu

9 Introducere

11 Capitolul I Anii de supraviețuire și de formare (1918-1921)
I. Instituționalizarea bolșevismului

1. Primele decrete

2. Dictatura politică, dizolvarea Adunării Constituante și slăbirea sovietelor
II. De la Brest-Litovsk la războiul civil

1. Brest-Litovsk: iluzia unei păci

2. Desfășurarea războiului civil
III. „Comunismul de război”

1. O economie etatizată, o societate mobilizată

2. Dictatura politică, militarizarea, teroarea

3. Comunismul de război și victoria regimului

IV. Criza „comunismului de război” și cotitura din martie 1921

1. Răscoale țărănești, regresiune economică, arhaizare socială

2. Schimbări în Partid și criza acestuia

3. Insurecția de la Kronstadt (februarie-martie 1921)

4. Congresul al X lea: o cotitură decisivă

36 Capitolul II Anii NEP-ului (1921-1928)
I. Dezbaterea asupra federalismului și formarea URSS

II. „Alianța muncitoresc-țărănească”: dezbateri teoretice și realități economice
1. Premisele teoretice și dezbaterile privind căile de dezvoltare

2. Ambiguitatea și incoerența NEP-ului

III. Luptele politice pentru putere (1922-1927)
1. „Ultima bătălie a lui Lenin” (1922-1923)

2. Primele lupte pentru putere (1923- ianuarie 1924) 

3. Moartea lui Lenin, începuturile cultului, însușirea moștenirii (1924)

4. A doua înfrângere a lui Troțki și ruptura „troikăi” (1924-1925)

5. „Opoziția unificată” și înfrângerea politică a lui Troțki (1926-1927) 

IV. Sfârșitul NEP-ului (sfârșitul lui 1927 - sfârșitul lui 1929)

1. „Criza colectărilor” din iarna 1927-1928

2. Înfrângerea „opoziției de dreapta”

3. Fuga înainte

59 Capitolul III Anii 1930, un deceniu hotărâtor
I.„Marea cotitură” (1929-1933)

1. Colectivizarea agriculturii

2. Primul plan cincinal: industrializarea, revoluția culturală și socială

3. Partidul în fața „Marii cotituri”
II. Ruptura și complotul (1934-1939)

1. De la Congresul al XVII lea la asasinarea lui Kirov 

2. Creșterea tensiunilor (începutul lui 1935-septembrie 1936)

3. „Ejovșcina” (sfârșitul lui 1936- sfârșitul lui 1938)

III. Bilanțul unui deceniu decisiv

1. Crearea unu model de dezvoltare

2. O societate destructurată

3. Stalinismul 

84 Capitolul IV URSS în relațiile internaționale (1921-1941)
I. Marile orientări ale politicii externe sovietice în timpul NEP-ului

1. Germania, un partener privilegiat în Europa

2. Relații dificile cu Marea Britanie și Franța

3. China, un partener privilegiat în Asia
II. Lupta împotriva „social-fascismului” și „agravarea contradicțiilor interimperialiste” (1928-1933)

1. Congresul al VI lea al Kominternului: o cotitură majoră

2. Mitul „agravării contradicțiilor interimperialiste” (1928-1933)

3. Spre o diversificare a relațiilor diplomatice

III. URSS în jocul „securității colective” (1934-1939)

1. „Noul curs” al diplomației sovietice 

2. URSS și războiul din Spania 

3. Falimentul „securității colective”
IV. Pactul germano-sovietic și expansionismul sovietic

1. Pactul germano-sovietic

2. „Protocolul secret” în aplicare

3. Degradarea relațiilor germano-sovietice

100 Capitolul V URSS în război (1941-1945)
I. Invazia nazistă

1. Planul „Barbarossa”, succesul și limitele „Blitzkrieg”-ului

2. „Armata Roșie asasinată”

3. Evacuare, reconversiune și solidaritate aliată
II. Cotitura în război (vara 1942 - vara 1943)

1. Înfrângerile sovietice din vara lui 1942

2. Stalingrad și Kursk: două victorii sovietice decisive
III. Pentru a înțelege revirimentul sovietic

1. Reconversiunea economiei sovietice și consecințele sale

2. Rolul ajutorului aliat

3. Barbaria nazistă și eșecul „Ostpolitik”-ului

4. Patriotism, slăbirea controalelor și consens social
IV. Spre victorie (vara 1943 - mai 1945)

1. Conferința de la Teheran

2. Ofensiva sovietică în anul 1944

3. Conferința de la Ialta și victoria

117 Capitolul VI Stalinismul desăvârșit
I. Revenirea la modelul antebelic și întărirea controalelor

1. Revenirea la modelul antebelic

2. Întărirea controalelor și represiunea

II. URSS în relațiile internaționale postabelice

1. Noul climat din Europa: de la Potsdam la conferința de la Paris (iulie 1945-iulie 1947)

2. Bipolarizarea și războiul rece

3. Ruptura sovieto-iugoslavă și consecințele ei

4. Războiul rece la apogeu

III. Stalinismul desăvârșit

1. Trăsăturile specifice ale structurilor de putere

2. Conflicte și alternative politice

3. Ultimul complot

134 Concluzii

137 Bibliografie

coperta IV

Apariția Istoriei Uniunii Sovietice a lui Nicholas Werth în versiune românească reprezintă, în egală măsură, un eveniment științific și cultural: științific, întrucât oferă, într-o lucrare de sinteză, „ultimul cuvânt” al cercetărilor de sovietologie; cultural, întrucât pune la îndemâna publicului cititor din țara noastră - într-o expunere de mare accesibilitate - elementele absolut necesare culturii politice a celui ce dorește să înțeleagă ce a fost regimul comunist, de a cărui moștenire - judecând după dificultățile tranziției - ne separăm atât de încet și de anevoie.