Constanța istorică (M. D. R. T. 2011)

Unul din cele mai mari orașe ale țării îmbină moștenirea trecutului cu moderne.
Constanța este cel mai mare port românesc la Marea Neagră și unul din porturile de primă importanță ale Europei. Istoria sa începe în secolul VII î. H., când numele să era Tomis, care face din Constanța cel mai vechi oraș atestat pe teritoriul României. Importanța Tomisului a crescut după ce a devenit port al Imperiului Roman*, în special în timpul domniei lui Constantin cel Mare**, de la al cărui nume derivă actualul nume al orașului.
Pe lângă români, populația Constanței include, de asemenea, turci***, tătari, lipoveni, greci și alte minorități. Mixtura stilurilor arhitectonice, datorată lungii conviețuiri cu minoritățile, face din Constanța unul din cele mai încântătoare orașe ale României.
(...)

Imaginea simbolică a Constanței este silueta albă a  Casinoului peste albastrul mării. Plasat pe promenadă, impozanta clădire în stil Art Nouveau**** a fost proiectată de un arhitect francez***** și deschisă în 1910, în prezența prințului Ferdinand, viitorul rege al României. În scurt timp, Casinoul a devenit unul din cele mai vizitate din Europa și a atras persoane pasionate de jocurile cu noroc din toată lumea. În timpul războiului, Casinoul a devenit ținta bombardamentelor, dar a suferit doar mici avarii. A fost transformat într-un spital de campanie în perioada războiului, dar a revenit la activitățiel sale și a continuat să ofere pasiuni intense printre iubitorii luxului.

La sfârșitul secolului XIX, lucrările de extindere a orașului au dus la descoperirea unor semnificative  arheologice din epoca Tomisului antic. Pentru a le păstra în patrimoniul național, autoritățile timpului au înființat la Constanța Muzeul Național de Istorie și Arheologie, o instituție care găzduiește peste 430.000 de obiecte, printre care o foarte valoroasă colecție de monede. Este expus, de asemenea, un impresionant mozaic roman din secolul IV. Cele trei terase ale edificiului legau orașul și portul antic și o parte importantă din mozaicul policrom original poate fi, de asemenea, văzută.

Istoria Constanței poate fi urmărită până în epoca antică și este strâns legată de activitatea portului. (...)

Complexul de Științe Naturale din partea nordică a orașului, în apropiere de Mamaia, include un Delfinariu, unde delfinii și focile sunt dresate, un planetariu, un observator astronomic și o mini-grădină zoologică. (...) Delfinariul a fost inaugurat în 1972 și este primul din Europa de Sud-Est. Piscina acoperită și cea în aer liber au fost modernizate în ultimii ani și trei delfini au fost aduși aici din China în 2010.
Complexul include și un acvariu public (inaugurat în 1958), situat pe promenada de lângă Casino. Vizitatorii pot vedea aici peste 120 de specii de ființe acvatice în cele 57 de bazine ale sale.
(...)

Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 32-33 (Constanța - The Magic of Sea).

Note M. T.
* Stăpânire romană: sec. I î. H. - sec. VII d. H.
** Împăratul Constantin I cel Mare (306-337).
*** Stăpânire otomană: sf. sec. XIV - 1877.
**** Stil artistic în Europa și America la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, care marchează începutul artei moderne. (www.historia.ro - Art Nouveau. Noul romantism în epoca frumoasă)
***** Daniel Renard l-a înlocuit pe Petre Antonescu, după turnarea fundațiilor. (www.historia.ro - Cum arată Casinoul din Constanța pe interior. Mai are vreo șansă?)

Insulele Kurile în 1863 (VERNE 1901)

<
Kurilele*, mai puțin numeroase decît Aleutinele**, sînt în cea mai mare parte niște insulițe nelocuite. Trei sau patru pot fi considerate totuși insule: Paramushir, Onekotan, Simushir, Matuna. Destul de împădurite, au un sol productiv, Celelalte, stîncoase și nisipoase, improprii oricărei culturi, sînt lovite de sterilitate.
O parte din acest grup este tributară Imperiului Japoniei, al cărui domeniu îl prelungește. Cealaltă parte, cea septentrională, ține de provincia rusă a Kamceatkăi***. Locuitorii ei, scunzi, păroși, sînt desemnați cu numele de kamciadali.
(...)
>

SURSA
Jules Verne, Șarpele de mare****, trad. I. Hobana, ed. Tineretului, București, 1969, pp. 114-115.

NOTE M. T.
* Kurile = Arhipeleag din vestul Oceanului Pacific, format din 56 de insule vulcanice, situat între peninsula rusă Kamciatka și insula nordică japoneză Hokkaido. (http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/asia/japan/8101395/Kuril-Islands-factfile.html)
** Aleutine = Arhipeleag din estul Oceanului Pacific, format din 150 de insule întinse pe 1750 km, situat lângă peninsula americană Alaska. (https://www.britannica.com/place/Aleutian-Islands)
*** Paramushir, Onekotan, Simushir, Matua/Matuna = Insule din grupul nordic al Kurilelor locuite de indigeni Ainu, care în 1644 aparțineau domeniului feudal japonez Matsumae. Tratatul de la Shimoda (Japonia) din 1855 a stabilit trecerea lor în posesia Rusiei, în timp ce tratatul de la St. Petersburg din 1875 a statuat revenirea lor în posesia Japoniei. (https://en.wikipedia.org/wiki/Kuril_Islands_dispute#/media/File:Demis-kurils-russian_names.png)
**** Șarpele de mare - Jules Verne, „Devoratorul de SF”, 5 martie 2013, (http://fansfro.blogspot.ro/2013/03/sarpele-de-mare-jules-verne.html)

Insulele americane Aleutine în 1863 (VERNE 1901)

<
(...)
Aceste insule, care aparțin astăzi Americii de Nord*, făceau parte în acea epocă din Imperiul rus, care poseda toată imensa provincie Alaska**, din care Aleutinele nu sînt în realitate decât o prelungire naturală. Acest lung șirag, care se întinde pe aproape 10 grade***, numără nu mai puțin de cincizeci și una de mărgele. E divizat în trei grupuri: Aleutinele propriu-zise, Andreanov**** și Lisi. Acolo trăiesc câteva mii de locuitori, strânși pe cele mai importante insule din arhipeleag, care se ocupă cu vânătoarea, cu pescuitul și comerțul cu blănuri.
(...)
>

SURSA
Jules Verne*****, Șarpele de mare, trad. I. Hobana, ed. Tineretului, București, 1969, p. 95.

NOTE M. T.
* Aici SUA.
** Alaska = Peninsulă în NV Americii. Teritoriu rus din 1741 până în 1867, când a fost cumpărată de SUA pentru 7,2 milioane de dolari. Din 1959 a devenit al 49 lea stat al SUA. (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/alaska-din-partea-rusiei-pentru-statele-unite-cu-drag-2949620/)
*** 10 grade latitudine.
**** Insule descoperite în 1761 de navigatorul rus Andreian Tolstih. (https://rd.springer.com/referenceworkentry/10.1007/978-3-319-24237-8_436)(https://www.britannica.com/place/Andreanof-Islands)
***** Șarpele de mare - Jules Verne, „Devoratorul de SF”, 5 martie 2013 (http://fansfro.blogspot.ro/2013/03/sarpele-de-mare-jules-verne.html)

Înfrângerea și prima abdicare a împăratului francez Napoleon I în 1814 (THACKERAY 1848)

<
(...) Papa conducea operațiile lui misterioase din City*, loc de mare vînzoleală în zilele acelea cînd războiul cutreiera toată Europa și cînd era în joc soarta cîtorva imperii, cînd ziarul Courier avea zeci de mii de abonați, cînd într-o zi ți se anunța bătălia de la Vittoria**, iar într-alta incendierea  Moscovei*** sau cînd cornul vînzătorilor de ziare, sunînd pe sub ferestrele din Russell Square***** în jurul orei prînzului, anunța fapte ca: „Bătălia de la Leipzig*****... șase sute de mi de oameni încleștați în luptă... înfrîngere totală a francezilor ... două sute de mii de morți”... O dată sau de două ori bătrînul Sedley se întoarse acasă cu o mutră cît se poate de gravă; și nu e de mirare, de vreme ce respectivele vești zdruncinau toate inimile și toate bursele din Europa.
Cu toate acestea, în Russell Square, Bloomsbury******, viața își urma cursul ei obișnuit, ca și cum starea de lucruri din Europa n-ar fi fost nicidecum dată peste cap. Retragerea de la Leipzig nu micșora numărul felurilor de bucate pe care le aducea Sambo de la bucătărie; aliații năvăleau în Franța, dar clopotul anunța ca și înainte ceaiul de la ora 5. Nu cred că biata Amelia să se fi sinchisit cîtuși de puțin de Brienne******* sau de Montmirail********, sau s-o fi  interesat în vreun fel oarecare războiul înainte de abdicarea împăratului*********, cînd a bătut din palme de bucurie și a început să se roage - oh, și cu cîtă recunoștință! - și cînd s-a aruncat în brațele lui George Osborne cu tot elanul sufletului ei, spre uimirea tuturor acelora care au fost martori la revărsarea asta de sentimente. Fapt este că pacea fu proclamată, Europa urma să intre într-o lungă perioadă de liniște**********; Corsicanul***********  era înfrînt, iar regimentul locotenentului Osborne n-avea să mai primească ordin de plecare.
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor************, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, p. 116.

NOTE M. T.
* Cartierul central City al Londrei era deja în epocă cartierul financiar al capitalei Marii Britanii și centru financiar al lumii în curs de industrializare. (http://www.cityoflondon.gov.uk/about-the-city/about-us/Pages/default.aspx)
** Vitoria este un oraș din Spania, situat la 135 de km de granița cu Franța. La 21 iunie 1813, armata mareșalului Jourdan a fost înfrântă de armata anglo-spaniolo-portugheză comandată de ducele de Wellington. În urma eșecului, francezii au fost obligați să se retragă din Peninsula Iberică, pe care împăratul Napoleon I o ocupase în 1808. (http://www.peninsularwar.org/vitoria.htm)
*** În timpul campaniei împăratului Napleon I în Rusia în 1812, după sângeroasa bătălie indecisă de la Borodino, mareșalul rus Kutuzov decide să abandoneze Moscova fără luptă. La 1/13 septembrie Napoleon intră în fosta capitală rusă, dar în cursul nopții orașul este distrus de un incendiu planificat de guvernatorul Rostopcin. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cele-35-zile-ale-lui-napoleon-n-moscova)
**** Russell Square este o veche piață a Londrei. (http://www.gardenvisit.com/landscape_architecture/london_landscape_architecture/visitors_guide/london_squares)
***** Lângă orașul Leipzig din regatul Saxoniei, la 16-19 octombrie 1813, împăratul Napoleon I a fost învins de o armată formată din ruși, austrieci, prusieni, suedezi și saxoni. Înfrângerea a fost decisă de trădarea saxonilor, iar urmarea a fost retragerea lui Napoleon din Germania. (http://www.historyofwar.org/articles/battles_leipzig.html)
****** Bloombury este o veche piață din centrul Londrei. (http://www.gardenvisit.com/landscape_architecture/london_landscape_architecture/visitors_guide/london_squares)
******* Brienne este o localitate în nord-estul Franței, unde, la 29 ianuarie 1814, împăratul Napoleon I aobținut o victorie tactică cu armata sa de recruți împotriva mareșalului prusian Blucher. (http://www.napoleon-series.org/military/battles/1814/Weil/c_Weil6b.html)
******** Montmirail este o localitate în nord-estul Franței, unde, la 11 februarie 1814, împăratul Napoleon I a obținut o victorie tactică împotriva unei armate ruso-prusiene. (http://www.napoleonguide.com/battle_montmirail.htm)
********* După ce aliații au ocupat Parisul în martie 1814, împăratul Napoleon I a abdicat la 11 aprilie, prin tratatul semnat la Fontainebleau cu Rusia, Austria și Prusia. El a fost exilat în insula mediteraneană Elba, pe care o conducea sub garanția celor trei mari puteri. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/200-ani-primul-exil-al-lui-napoleon)
********** Franța republicană (1792-1804) și Franța imperială (18104-1815) au luptat aproape necontenit împotriva a șapte coaliții europene succesive, conduse de Marea Britanie. (http://www.bbc.co.uk/history/british/empire_seapower/french_threat_01.shtml)
*********** Napoleon s-a născut în 1769 în insula Corsica, cumpărată cu un an înainte de Ludovic XV de la republica Genova. (http://www.biblacad.ro/UPC-Napoleon.html)
************ Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Pînă unde poate merge o persoană ca să-și salveze viața fără să-și piardă sufletul în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
- O să încerc. Apropo, am publicat de curînd o carte a canadianului ăla de limbă franceză. Grozavă! O să-ți trimit un exemplar, o să-i placă soției tale. Și, adăugă Grice ca pentru el, recomand-o și la alții.
(...)
„La urma urmei, gîndi el, pentru Grice toată chestiunea nu e decît o afacere. Wilfrid nu înseamnă nimic pentru el. În ziua de azi trebuie să acceptăm tot ce ne pică din cer.” Și Michael porni să cugete ce oare determina publicul să cumpere o carte care nu conținea nici eroism, nici memorii, nici crime? Imperiul? Prestigiul englezesc? Nu-i venea a crede. Nu! Ceea ce-i făcea să cumpere cartea era interesul fundamental legat de întrebarea pînă unde poate merge o persoană ca să-și salveze viața fără să-și piardă ceea ce numim suflet. Cu alte cuvinte, cartea se vindea datorită acelui lucru mărunt, considerat în unele cercuri a fi dispărut, numit Conștiință. Ridica în fața conștiinței fiecărui cititor o problemă la care nu se putea răspunde lesne; și faptul că autorul trăise în realitate acea întîmplare îl făcea pe cititor să-și spună că oricînd s-ar putea, în fond, să se afle și el într-un impas similar. Și ce s-ar face, bietul de el? Michael se simți brusc cuprins de unul din acele accese de considerație, ba chiar de respect faț de public, care-l apucau deseori și care-i făcea pe prietenii lui mai inteligenți să-l numească, atunci cînd vorbeau despre el, „Sărmanul Michael”.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, p. 69.

Scepticism modern versus religie tradițională în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
- Doar mîhnirea că Dinny o să aibă de înfruntat mari necazuri. În ce privește convertirea, mi se încrîncenează sutana pe mine, dar dacă asta se întîmplă pentru că sînt preot sau pentru că sînt englez educat în școlile publice, n-aș putea să-ți spun. Bănuiesc că așa-i firea omenească, de la Adam încoace.
- Dacă Dinny are de gînd să nu abandoneze, atunci nici noi nu trebuie s-o abandonăm pe ea, spuse Adrian. (...) O să mă străduiesc să-l îndrăgesc pe tînărul Desert și să înțeleg punctul său de vedere.
- Probabil că n-ar nici unul. Au fond*, ca și Lordul Jim, a plonjat cu ochii închiși; și în inima lui o știe.
(...)
- Pentru bietul Con va fi o lovitură amarnică. O să fi un vast prilej pentru oameni să-și desfășoare fariseismul. Parcă-i văd cutremurîndu-se de indignare!
- Poate că scepticismul modern o să se mulțumească să ridice din umeri și să spună: „Încă o superstiție spulberat în vînt!”
Hillary clătină din cap.
- Firea omenească, în general, va înclina să adopte punctul de vedere că s-a tîrît în genunchi ca să-și salveze viața. Oricît de sceptici ar fi oamenii de azi în legătură cu religia, patriotismul, Imperiul britanic, noțiunea de „gentleman” și toate astea, totuși nimeni nu aprobă lașitatea, ca să vorbim pe față. Nu vreau să spun prin asta că o bună parte din ei n-ar fi lași, dar nu înghit lașitatea la alții; și dacă aflîndu-se în siguranță, vor putea să-și manifeste dezaprobarea, o vor face plin.
- Poate că povestea n-o să se răspîndească.
- Într-un fel sau altul e inevitabil; și cu cît se va răspîndi mai devreme, cu atît mai bine pentru tînărul Desert. Îi va prilejul să se regăsească. Dinny, sărăcuța de ea! Treaba asta o să-i pună la grea încercare simțul umorului! (...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 412-413.

NOTĂ M. T.
* Au fond (lb. fr.) = În fond

Un soldat veteran francez despre înfrângerea și prima abdicare a împăratului Napoleon I (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
Aș, da de unde! generalii lui o iau razna; fără el, toate merg anapoda. Mareșalii spun prostii, fac greșeli, boacăne, și altminteri nici că se putea; Napoleon, care era un om bun, îi umpluse de aur, ei se îngrășaseră ca porcii, și nu mai voiau să lupte. De-aici ni s-au tras toate nenorocirile, fiindcă mai mulți au rămas în garnizoană fără să-l scarmene pe inamicu pe urmele căruia ne aflam, în vreme ce eram împinși spre Franța. Da împăratu se întoarce cu recruți, băieți toți unu și  unu, perfect instruiți ca niște dulăi gata să muște pe oricine, cu burghezi în gărzile de onoare, o trupă frumoasă, da care s-a topit ca untu în tigaie. Deși aveam o ținută severă, toate se porniseră împotriva noastră; da armata continuă să facă minuni de vitejie. Și uite-așa, luptăm în munți, popor contra popor, la Dresda, Lutzen, Bautzen... Să vă aduceți aminte de bătăliile astea unde francezu a fost mai viteaz ca oriunde, încît un bun grenadier nu dura mai mult de șase luni. Continuam a triumfa, da în spatele nostru, ce să vezi?  englezu asmute popoarele la răscoală spunîndu-le tot felu de prostii! În fine, o scoatem noi la capăt cu haitele astea de nații! Peste tot locu pe unde apare împăratu ne croim drum, pentru că, pe uscat, ca și pe mări, cînd spunea el: „Vreau să trec!” apoi treceam. Pînă la urmă de tot, iată-ne în Franța - și pentru mulți bieți pedestrași toate încercările cumplite prin care trecuseră uitate au fost, că aeru Franței parcă le dăduse puteri în suflet. Eu, unu, pot zice că mi-a împrospătat viața... Da la ceasu acela era vorba să apărăm Franța, patria noastră, în fine, Franța cea frumoasă împotriva Europei întregi, care nu ne ierta că încercasem să facem ordine la ruși, înghesuindu-i în hotarele lor ca să nu ne mănînce de vii după apucăturile celor din Nord cărora le lasă gura apă după țările Sudului, lucru pe care l-am auzit de la mai mulți generali. Atunci împăratu vede că socru-său, prietenii lui pe care-i făcuse regi și lichelele cărora le redase tronu, toți sînt împotriva lui. Ba pînă și unii francezi și aliați care, din ordin superior, se întorceau împotriva noastră, în liniile noastre, cum s-a întîmplat în bătălia de la Lipsca. Nu-i aşa că nişte soldaţi de rînd n-ar fi în stare de asemenea porcării? Cîte unu îşi călca de trei ori pe zi cuvîntu de onoare şi zicea că e prinţ! Şi-uite aşa, începe invazia. Peste tot locu unde împăratu apare cu faţa lui ca de leu inamicu dă îndărăt, şi în timpu acela el a făcut mai multe minuni ca să apere Franţa, decît făcuse ca să cuprindă Italia, Orientu, Spania, Europa şi Rusia. Şi uite-aşa, voia să-i îngroape pe toţi străinii, ca să-i înveţe minte să respecte Franţa şi-i lasă să se apropie de Paris ca să-i înghită dintr-o dată şi el să se înalţe pînă la treapta cea mai de sus a geniului printr-o bătălie mai mare decît celelalte, o bătălie cum nu se mai văzuse! Da parizienii tremură pentru pielea lor de două parale şi pentru dughenile lor de doi pitaci şi deschid porţile oraşului; acum încep trădările şi se sfîrşesc bucuriile împărătesei; iar la ferestre apare steagul alb. În fine, generalii, pe care-i făcuse din prietenii lui cei mai buni, îl părăsesc şi trec de partea Bourbonilor, de care nimeni nu auzise vorbindu-se. Atunci, Napoleon şi-a luat rămas bun de la noi la Fontainebleau:
- Soldaţi!
Parcă-l aud şi acuma, plîngeam toţi ca nişte copii; vulturii, drapele erau înclinate ca pentru o înmormîntare, căci, vouă pot să vă spun, era îngropăciunea Imperiului şi armatele lui fercheşe nu mai erau decît nişte umbre. Atunci ne-a vorbit de pe terasa castelului său:
- Băieţi, trădarea ne-a învins, dar ne vom revedea în ceruri, patria vitejilor. Purtaţi de grijă micuţului meu, pe care vi-l încredinţez: trăiască Napoleon al II lea!
(....)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 183-18 .

Privilegiile în Roma republicană, Roma imperială și regatul Franței (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
Însăși istoria îmi confirmă principiul. Republica romană* a cucerit lumea datorită instaurării privilegiului senatorial. Senatul menținea neschimbată ideea puterii. Dar cînd cavalerii și „oamenii noi” au extins acțiunea guvernului lărgind patriciatul, cauza politică a fost pierdută. În ciuda lui Sylla, și după Cezar, Tiberiu a făurit imperiul roman**, sistem în care puterea, adunată în mîna unui singur om, a prelungit cu cîteva secole această stăpînire. Împăratul nu mai era la Roma când Cetatea eternă a căzut în mîinile barbarilor***. Cînd țara noastră a fost cucerită, francii****, care și-o împărțiseră, au născocit privilegiul feudal pentru a-și asigura posesiunile particulare. Cele o sută sau o mie de căpetenii care stăpîneau țara și-au făurit instituții pentru a-și apăra drepturile dobîndite prin cuceriri. Astfel, feudalismul a durat atît timp cît privilegiile au fost restrînse. Dar când oamenii acestei națiuni, veritabilă traducere a cuvîntului gentilomi,  în loc să fie cinci sute, au fost cincizeci de mii a izbucnit revoluția*****. Prea întinsă, acțiunea puterii lor era lipsită de energie, de vigoare și, de altfel, se găsea fără apărare împotriva influenței  pe care nu o prevăzuse, a banului și a gîndirii.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G . Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 153-154.

NOTE M.T.
* Roma republicană (509 î. H. - 27 î. H.) = (http://ubereuch.blogspot.ro/2013/10/roma-republicana.html)
** Roma imperială (27 î.H. - 476 d.H.) = (http://www.edusoft.ro/edusoft/imperiul-roman/)
*** După ce Roma a fost jefuită de vizigotul Alaric în 410 și de vandalul Genseric în 455, Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Ravenna, a fost desființat de mercenarii germanici în 476.
**** Francii au fost un popor germanic care s-au instalat în provincia romană Gallia în secolele IV-V. (http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/cursuri/tiplic/4e.htm)
***** 1789-1799 (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lupta-revolu-ia-francez-i-biseric-fenomenul-decre-tin-rii)

Reacția Marii Britanii la desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...) Conform informațiilor recent sosite la redacție a apărut o crăpătură largă între La Linea* și Gibraltar**, motiv pentru care se prevede, luînd în considerare consecința pînă acum ireversibilă a rupturilor, că El Penon***  va rămîne izolat în mijlocul mării, dacă se va întîmpla așa cevasă nu dăm vina pe britanici, vina, firește, e a noastră, e a Spaniei, care n-a știut să recupereze la timp această bucată sacră a patriei, acum e tîrziu, chiar ea ne părăsește. Omul ăsta-i un artist al cuvîntului, a spus Pedro Orce, dar crainicul schimbase deja tonul, își stăpînise emoția, Cabinetul Primului Ministru al Marii Britanii a dat publicității o notă în care guvernul Majestății Sale Britanice își reafirmă ceea ce el numește drepturile sale asupra Gibraltarului, confirmate acum, cităm, de indiscutabilul fapt că The Rock**** se desparte de Spania, drept pentru care se suspendă unilateral și definitiv toate negocierile cu privire la un eventual, deși cam problematic, transfer de suveranitate*****, Nici de data asta nu s-a sfîrșit cu imperiul britanic******, a spus Jose Anaico. În declarația făcută în parlament, opoziția Majestății Sale a pretins ca viitoarea parte nordică a noii insule să fie fortificată, astfel încît stînca să devină, pe tot perimetrul său un bastion inexpugnabil, izolat semeț în mijlocul Atlanticului, lărgit de-acum, ca simbol al puterii nemuritoare a Albionului*******, Sînt nebuni, a murmurat Pedro Orce, privind culmile munților Sagra, din fața sa, La rîndul său, guvernul, vizînd diminuarea impactului politic al revendicării, a răspuns că Gibraltarul, în noile condiții geostrategice, va continua să fie un adin bijuterille coroanei Majestății Sale Britanice, formulă care, precum Magna Carta********, are magna însușire de a satisface pe toată lumea, această încheiere ironică și-a asumat-o crainicul, care și-a luat rămas bun, (...)
>

SURSA
Jose Saramago*********, Pluta de piatră**********, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 44-45

NOTE M.T.
* La Linea de la Concepcion = Oraș în sudul extrem al Spaniei și al Peninsulei Iberice, la granița cu teritoriul britanic al Gibraltarului.
** Gibraltar = Teritoriu britanic de peste mări (1704), în sudul extrem al Peninsulei Iberice (6,8 kmp), care delimitează la nord strâmtoarea Gibraltar dintre Oceanul Atlantic și Marea Mediterană. (http://adevarul.ro/life-style/travel/foto-gibraltar-stanca-hercules-1_5273ccd9c7b855ff56a6a63c/index.html#)
*** El Penon = Stânca (spaniolă). Porecla spaniolă a teritoriului Gibraltar, cu o înălțime de 426 m.
**** The Rock = Stânca (engleză). Poreclă engleză a teritoriului Gibraltar.
***** Negocierile spaniolo-britanice au au avut ca prim rezultat Declarația de la Lisabona din 1980. (http://www.evz.ro/interviu-cu-ambasadorul-spaniol-gibraltarul-este-una-din-prioritatile-spaniei-1064276.html)
****** Bazele imperiului britanic au fost puse în timpul domniei reginei Elisabeta II (1558-1603), ajungând ca înaintea celui de-al doilea război mondial (1939) să ocupe peste 20% din suprafața globului și să includă peste 400 milioane de locuitori (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istoria-declinului-prabusirii-imperiului-britanic)
******* Albion = Numele antic al insulei Marii Britanii, format prin grecizarea numelui celtic autohton.
******** Magna Charta Libertatum = Document în latină impus în 1215 regelui englez Ioan fără de Țară de către marea nobilime, prin care suveranul recunoștea drepturile acestora („libertăți”). Actul medieval inițiator al procesului istoric de formare a sistemului politic democratic în Anglia și lumea occidentală.
********* Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
********** Pluta de piatră (*********)

Moartea violentă în lumea secolului XX (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), aflat în exil în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Scrisă la persoana întâi, cartea are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă, meditând apoi la vechea şi noua sa viaţă.

<(...)
În cele din urmă m-am întins pe canapeaua mea cu ziarul pe care tot ea mi-l adusese. Un tată îşi omorîse, cu lovituri de secure, nevasta şi fiul, în timp ce aceştia dormeau. O femeie îşi omorîse, cu revolverul, soţul şi fiica tot în timp ce aceştia dormeau. Doi îndrăgostiţi se sinuciseseră într-o cameră de hotel. Un ţăran de şaizeci de ani îşi omorîse cu un foc de carabină vecinul de cincizeci de ani, care era braconier. Fusese, în sfîrşit, găsit în Sena cadavrul umflat al tinerei dispărute. Un francez, căsătorit cu o japoneză, care îl părăsise pentru un neamţ, îşi făcuse harakiri. Un sinucigaş, deschizând robinetul de gaz ca să se sinucidă, nu murise, dar făcuse să sară în aer casa, de sub dărîmăturile căreia fusese scos teafăr, în timp ce vecinii săi, o pereche de pensionari şi nepotul lor muriseră striviţi. Pe undeva mai era război. Într-o bătălie se înregistraseră zece mii de morţi şi cincisprezece mii de răniţi. În America, un avion explodase în zbor, un altul, în Asia, fusese cuprins de flăcări în timp ce ateriza. Undeva au fost luaţi ostateci. Şi în altă parte fuseseră luaţi ostateci, de data asta răpirea fiind înfăptuită de elemente de dreapta, pe când autorii celeilalte erau de extremă stîngă. Răscoale în Africa; obţinând decolonizarea şi independenţa naţională, triburile se omorau între ele, aşa cum făcuseră înainte de colonizare. Independenţa naţională le permitea să-şi regăsescă vechile obiceiuri. Evident, era dezolant. Lumea va pieri pentru că nu mai există oxigen. Astronauţii se întorc de pe Lună. O nouă filozofie a dorinţei predică înmulţirea carnavalurilor. Vaticanul îndeamnă la iubire şi milă între oameni. O asociaţie internaţională, având sediul la Yokohama, cere oamenilor să se ucidă între ei cu bucurie. E o chestie interesantă. Dar se pare, şi cred, că nu e decît o farsă. Oamenii nu se pot ucide aşa, cu bucurie. Pentru a te ucide reciproc este absolută nevoie de forţa mîniei. De la începutul războiului civil, într-o ţară îndepărtată, se înregistraseră un milion de morţi. Adversarii sînt ajutaţi în luptă de trei mari imperii rivale, care le dau arme.
Societatea de protecţie a animalelor doreşte să înceteze masacrul puilor de focă. Un tînăr îşi ucide tatăl pentru că era burghez. Un sat întreg, dintr-o ţară aflată în război civil - bărbaţi, femei, copii, bătrîni - este pustiit cu aruncătoarele de flăcări ale compatrioţilor pentru că secta religioasă la care aderaseră cei aflaţi în sat le interzicea să participe la război şi să fie de partea unora sau altora dintre combatanţi.
Toate astea te decepţionează. Mereu acelaşi lucru, e cumplit de plictisitor. Dat fiindcă oamenii oricum vor muri cu toţii, ce importanţă mai are dacă sînt omorîţi mai devreme? Dar, în fine, cu toate că în fiecare zi lucrurile se petrec la fel, întîmplările astea menţin spiritul treaz.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1982, p. 57-59.

Brazilia în 1881 (VERNE 1881)

(78) „`Braza` înseamnă jar și este un cuv. pe care îl întîlnim în limna spaniolă încă din sec. XII. Din el s-a născut cuvântul `brazil` , nume dat unor copaci din care se extrage o vopsea roșie! De aici și numele de Brazilia, (…).”

(78) „Brazilia este azi unul din cele mai mari state ale Americii de S., avându-l la cîrmă pe don Pedro, un rege înțelept și iubitor de frumos.”

(78-9) „În 1824, la 16 ani după întemeierea imperiului Luso-Brazilian, Brazilia își proclamă independența prin glasul lui don Juan, pe care armatele franceze îl alungaseră din Portugalia.

Mai rămânea să se definitiveze granițele dintre noul imperiu și statul Peru, vecin cu el. (...) Dacă B. voia să se întindă la V până la Rio Napo, P. cerea dreptul asupra teritoriului ce  ține pînă la lacul Ega, adică cu 8 grade mai la E. Dar B. trebui să ia măsuri împotriva răpirii indienilor de pe Amazon, acțiune pusă la cale de misiunile spaniole din țară. Nu găsi un mijloc mai bun să spună capăt acestui trafic decât cel de a întări  insula Ronda, situată puțin mai sus de Tabatinga și de așeza acolo o garnizoană. Era și aceast o sol. Și de atunci granița dintre cele 2 state trece prin mijlocul insulei Mai sus de ea fluviul este peruan și poară numele de Maranon. Mai jos este brazilian și se numește A.”

JULES VERNE, 800 de leghe pe Amazon, trad. (fr. 1881) P. Găzdaru, ed. I. Creangă/nr. 27, București, 1981

Aceste 5 descoperiri incredibile au schimbat istoria. Știai despre ele? 

FII CURIOS! 15 iunie 2012

Trezirea demonilor Rusiei („Tomis” 1990)

<
2. Trezirea demonilor Rusiei
Va merge Gorbaciov până la capăt? Moștenitorii țarilor vor fi oare tentați să salveze imperiul cu orice preț, chiar întorcînd spatele Europei și frîngînd elanul democratic?

LESZEK KOLAKOWSKI:
- Asistăm la cea de a patra tentativă de modernizare a Rusiei. Prima a fost cea a lui Petru cel Mare. A doua, cea a lui Alexandru al II lea, iar a treia, cea lui Lenin și Stalin. Încercarea de modernizare prin comunism s-a făcut cu mijloace barbare, fapt pe care însuși Lenin l-a recunoscut în mod expres: trebuie să ne modernizăm, să ne civilizăm, prin metode la fel de barbare ca cele ale lui Petru cel Mare, spunea el. Modernizarea întreprinsă de Alexandru al II lea a fost o modernizare de tip occidental: o mișcare lentă care s-a accelerat sub Nicolae al II lea și care, dacă n-ar fi fost revoluția, ar fi dus la un fel de monarhie constituțională. În schimb comunismul, într-un anumit sens, a reintrodus sclavia și șerbia, procedînd la o modernizare de tip barbar. Astăzi, acest proces a ajuns la un impas, iar conducătorii se străduie să salveze comunismul, sau cel puțin instituțiile sale de bază, să păstreze statutul mondial de mare putere al Uniunii Sovietice încercînd în același timp să modernizeze țara. E ceva ce seamănă cu cuadratura cercului. Imperiul se năruie dar nimeni nu știe ce va ieși de aici. Va fi Rusia europeană?

CORNELIUS CASTORIADIS:
- În Uniunea Sovietică se poate vedea că, în afară de transparență, glasnost nimic nu merge. Nu există perestroika, restructurare. Regimul nu e în stare să se reformeze, situația rămîne aceeași. Nu apare nici o idee nouă, nici un proiect, ci doar încercări de a inocula doze homeopatice de capitalism într-o economie și o societate incapabile să le asimileze. Gorbaciov și grupul său au pierdut inițiativa: ei aleargă în urma evenimentelor cu care sînt siliți să se acomodeze. Naționalitățile se trezesc, ceea ce e foarte normal pentru că U.R.S.S. a fost o închisoare a popoarelor și aceste popoare au dreptul să fie libere. În același timp, naționalismul se dezlănțuie în șovinism, ură etnică, rasială, religioasă fără ca regimul să poată găsi o soluție acestei probleme. Ce se petrece în Rusia însăși, în chiar ochiul ciclonului? Ce se va întîmpla dacă poporul va începe să miște? Aceasta e marea necunoscută.

BERNARD HENRI LEVY:
- Una din mizele partidei care se joacă în Uniunea Sovietică e legată de problema Europei.
În această dezbatere care scindează intelectualitatea rusă de azi, în polemicile purtate în marile ziare ale perestroicii, disputa politică izbucnită în jurul mișcării Pamiat și a straniilor sale apariții, ideea Europei, reintegrarea Rusiei în spațiul cultural european sau refuzul ei reprezintă o problemă majoră.
Numeroși intelectuali pe care i-am întîlnit  Uniunea Sovietică mi-au spus că problema comunismului era desigur esențială, dar că problema de a ști cine va cîștiga, moștenirea lui Pușkin sau cea lui Dostoievski era cel puțin la fel de importantă. Așadar Rusia aparține Europei sau nu? Într-un text în care își punea această întrebare, Milan Kundera era mai degrabă înclinat să răspundă negativ. El prevedea izbucnirea unei explozii antitotalitare în toate țările din Est cu excepția, spunea el, a Bulgariei și a Rusiei. Parțial, el s-a înșelat. Problema însă rămîne. Cît din Rusia aparține Europei? Acesta e subiectul unei dezbateri care se poartă la Moscova în legătură cu Soljenițîn: ce va spune acesta cînd se va întoarce în Rusia, care va fi părerea lui despre ideea europeană și în ce măsură se cuvin făcute referiri la aceasta. Dacă noi, occidentul, considerăm că avem de jucat un rol în această dezbatere. Noi trebuie să-i ajutăm pe moștenitorii lui Pușkin împotriva moștenitorilor lui Dostoievski.

WILLIAM PFAFF:
- În trecut, toate încercările de reformă în Rusia au eșuat sistematic ori s-au arătat a fi puțin concludente. „Occidentaliștii” au fost întotdeauna înfrînți. Gorbaciov se așează pe linia intelectualilor occidentali și țarilor reformatori, dar nici unul dintre predecesorii lui nu a putut da Rusiei acel guvern democratic, legal, deschis, pe care spune că-l dorește.
Ceea ce el intenționează să facă azi nu are nici un precedent în istoria Rusiei. Schimbarea pe care Gorbaciov și partizanii o propun are la bază un sistem care s-a soldat cu un eșec și s-a discreditat pe plan intelectual. Rupînd însă cu acest sistem, Gorbaciov și reformatorii s-ar trezi fără nici un punct de sprijin. Gorbaciov e pe cale de a desprinde Uniunea Sovietică de vechile puncte de sprijin. În istoria ei nu există nici un model de ordine socială bazată pe principii constituționale. Avem totuși temeiuri să credem că pînă la urmă în Rusia sovietică se va produce o ruptură a continuității istorice, asemănătoare cu cea pe care Rusia imperială a cunoscut-o în 1917.
>

SURSA
***, Cinci capcane pentru cealaltă Europa, „Tomis”, Constanța, ?.06.1990, p.?.

„Lucian Blaga - Filozofia prin metafore” (SĂVULESCU 2001)

Geo Săvulescu, Lucian Blaga - Filozofia prin metafore (II), „Tomis”, Constanța, VI (XXXVI), 5 (369), mai 2001, p. 4

Dacă destinul omului este creația, în diverse domenii, să vedem ce părere au psihanaliștii despre creatori. Creația, mai ales cea artistică, ar fi un fel de „tratament”, omul creează încercând să-și vindece complexele. Acest punct de vedere cam biologic, medical, este sărac și nu are în vedere că toate creațiile culturale sunt judecate după conținutul lor, după calitatea lor și mai puțin după realizatori. „Creația culturală nu poate fi în esența ei adusă în legătură cu altceva decât cu însuși destinul creator al omului. Toate încercările naturaliste de a deriva atitudinea creatoare din necesități precum aceea de echilibru, de compensație, de risipire a energiei de prisos, de satisfacere a unor dorințe refulate etc, cad alături de fenomen sau pătrund cel mult până la periferia lui. Nici una din încercările naturaliste nu vrea să ia în considerare de o împrejurare, fundamentală totuși: creațiile culturale sunt dominate de o matrice stilistică, fiind structurate pe calapoade abisale. Cultura n-o privim în înțeles umanist, ca mijloc de atenuare a animalității sau ca reacțiune împotriva animalității ca atare. Ne dăm, dimpotrivă, seama că atât crearea culturii, cât și unele faze sau tipuri de cultură, chiar dintre cele mai mărețe, își au cruzimile și barbaria lor aproape incredibile. Să ne gândim numai la metoda faraonică de a crea cultura sau la cruzimile inerente ale medievalismului, izvoditor și el de monumentală cultură. Crearea culturii cere câteodată negrăite jertfe: ea ucide și devastează. Creația își are pârjolul ei. Meșterul Manole și-a zidit soția sub pietre și var, pentru ca să înalțe biserica. Surprindem în această legendă ecoul crud al conștiinței sau al presimțirii că o creație trece peste vieți și-l devastează adesea chiar pe creator. A crea nu înseamnă pentru creator dobândirea unui echilibru, după o prea naivă și plată interpretare. Se creează cu adevărat, cel mai adesea, numai la înalte tensiuni, cărora organele de execuție nu le rezistă întotdeauna. Creația sfarmă adeseori pe creator. Creatorul de cultură nu poate să aibă măcar mângâierea că atenuează cruzimile inerente vieții. Dimpotrivă, uneori el le agravează sau îi adaugă noi cruzimi. Creatorul de cultură poate să spună cu Iisus: „N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie” 17. (L. Blaga, op.cit., p. 471)

Deci, creator poate fi orice oricât de sănătos, și asta pentru că sănătatea este destul de greu de definit. Mai mult, sănătatea trupească și mentală nici nu sunt obligatorii. Ceea ce se impune este matricea stilistică, asociată arhetipurilor, care să corespundă unei pulsiuni creatoare. Cât despre părerea că o pornire creatoare este în stare să vindece un dezechilibru psihic, mă îndoiesc de asta. Este ușor să greșim, când știm că exist o terapie ocupațională folosită de psihiatri. Dar asta e cu totul altceva, cu totul altceva decât expozițiile de pictură ale schizofrenicilor. Realmente se poate depista în aceste picturi dezechilibrul psihic care-l domină pe pacient, pentru că dezechilibrul este, de data asta, regula, iar dacă unii se simt ameliorați după ce pictează, asta nu este o creație artistică, este numai o terapie printr-o activitate plăcută. Cât despre marii creatori? Agamemnon își sacrifică fiica pentru a putea cuceri Troia, Abraham trebuia să-și sacrifice fiul pentru a-l îndupleca pe Dumnezeu. Amerindienii sacrificau tineri zeului Soare pentru a avea recolte bune și a nu muri de foame. Faust își sacrifică sufletul pentru a avea tinerețe. Odin și-a dat un ochi ca să poată cunoaște. Biblia și toate mitologiile sunt pline de sacrificiile pe care oamenii trebuie să le facă î schimbul creației. Oamenii simpli de la țară nu se bucură dacă au un câștig nemuncit, pentru că știu că va trebui, cândva, să plătească pentru el. Legea implacabilă a Karmei spune același lucru: nimic nu vei căpăta fără să plătești. Pentru fiecare acțiune, rea sau bună, există o plată.

Nostalgia abisală propusă de B. deschide o perspectivă nebănuită pentru înțelegerea inconștientului, a cunoașterii înțelegătoare cu noțiunile și categoriile ei abisale. Psihanaliza rămâne un domeniu medical și importanța ei n-ar trebui să depășească prea mult clinica.

Înainte de a încheia, nu cred că este posibil să trec peste informațiile valoroase pe care ni le oferă doctorul Gheorghe Brătescu în Freud și psihanaliza în România, informații valoroase (pentru că au fost culese cu grijă și puse cap la cap) ne permit să ne formăm o imagine de ansamblu. Este curios, după lectură, ai senzația că majoritatea medicilor și gânditorilor din România au ceva în comun chiar atunci când au puncte de vedere divergente. Poate că numitorul comun ni-l comunică, cel mai bine, N. Steinhardt, în Jurnalul fericirii. Stând de vorbă, în celula de la Jilava, cu Anatolie Hagi-Beca despre fenomenul românesc, se opresc la nuvela Călătorului îi șade bine cu drumul a lui Brătescu-Voinești. Ambii sunt de acord că nuvela este cam schematic scrisă și de un caragialism din care s-a dus orice acid și orice venin. Cu toate acestea, nuvela are darul de a pune pe tavă sufletul românesc. „Apare... fondul arhetipal al sufletului românesc așa cum este: voios, ahtiat de prietenie, doritor să vadă mulțumirea altora (Măi Năiță, dacă mă iubești, ia de aici bucățica asta grasă), incapabil de a se bucura de unul singur, arzând de a împărți cu altul orice noroc (... la noi petrecerea implică pe comeseni și voia bună generală)... Conștientul dispare și - cu toate că se urmărea o psihanaliză - se dezvăluie inconștientul. Dar ce surpriză! De unde psihanaliza ne învață că înapoia conștientului aparent clar, demn și curat clocotește inconștientul sumbru, mocirlos, complexat și abject, iată că în privința sufletului românesc lucrurile stau anapoda.

... Straturile mai adânci ale nuvelei lui Brătescu-Voinești ne dezvăluie străfundurile unui lac de o mare limpezime, ca și balada Mioriței...

... vezi, Anatolie, Călătorului îi șade bine este o bucată de mare însemnătate pentru tipologia românească... rămâne ca o radiografie... a caracterului unui norod... straturile adânci ale sufletului românesc sunt calme și senine, în lacul mioritic - modest ca suprafață, așezat la periferia marilor centre ale civilizației, la răscrucea marilor imperii - se reflectă un cer cu totul curat”. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, 162-163)

„Cultură și sexualitate” („TOMIS” 2000)

G. M. T., Cultură și sexualitate, „Tomis”, Constanța, feb. 2000 (fragmente dintr-o carte în curs de apariție la Editura CONSTANT)

În Sfântul Imperiu Roman [de Națiune Germană]  s-au organizat bordeluri în orașe încă din secolul XII. Pesemne că cetățenii pragmatici au înțeles că, pentru virtute și bugetul comunei, este mai rentabil să stabilizezi câteva târfe decât să câștigi doar din cazarea și aprovizionarea ușuraticelor călătoare. Pentru fete, aceste stabilimente prezentau oarecare avantaje prin programul ordonat și venitul sigur. Invenția lui Solon  s-a răspândit - independent de modelele antice - și în Europa. Orașele acordau licențe sau arendau stabilimentele. Patronii aveau tot interesul să aibe relații bune cu consiliul și astfel se respectau ordinea și disciplina, deoarece între zidurile cetății știau toți ce se petrece în acest case.

Bărbaților căsătoriți, preoților și evreilor le erau interzise vizitele în anumite orașe. Bineînțeles că această interdicție nu folosea la nimic, atâta timp cât nici soții și nici preoții nu o așteptau. În special preoții se temeau că nu sunt considerați bărbați întregi pentru că iau castitatea în serios. pentru -și dovedi bărbăția se dădeau la orgii. Organizau, cu „crai”  recunoscuți, constatări profesionale, ca săs evadă cine are sexul cel mai bărbătesc, vrând să dovedească ce le-ar trebui ca să păcătuiască, dar ei optează pentru evlavie și virtute. Tocmai cu astfel de ocazii, lacare curgea vinul și existau multiple tentații carnale, ei încălcau diverse virtuți.

În fiecare oraș existau mai multe stabilimente, dar în perioadele de maximă conjunctură, nu ajungeau. În timpul Consiliilor imperiale sau Conciliilor bisericii, „fetele” erau adjudecate peste poate și fără trupe ajutătoare nu se putea face față domnilor flămânzi de sex. De acestă stare de lucruri trebuie să fi fost uneori conștienți și participanții. Când părăsi, după conciliul din 1254 Lyonul în alaiul papei Inocențiu V, un cardinal se pronunță în fața unor citadini: „Dragi prieteni, ne sunteți datori cu mare recunoștință că v-am fost folositori. Când am venit, aveați numai 2-3 bordeluri. Acum, când plecăm, lăsăm în urmă unul singur, numai că acesta se întinde de la partea estică la cea vestică a orașului”.

„Fetele” orașului aveau și obligații de reprezentare, nu tocmai ca domnișoare de onoare, dar ca decor la mari festivități în onoarea capetelor încoronate, la nunți regale sau încoronări. Când împăratul Carol V a intra în Anvers, cel mai bogat oraș de atunci al Flandrei, din alaiul festiv de întâmpinare făceau parte și câteva sute de fete nude cu  coronițe de flori, care aruncau flori în calea împăratului.

Odată cu evoluția orașelor crescu și cererea de frumoase potrivite, astfel lua naștere în Europa un comerț înfloritor cu „carne vie” între orașele-porturi și provincii. Așa de puternic era stimulentul financiar, încât mulți prelați și domni laici își țineau târfele ca investiție de capital, închiriindu-le bordelurilor. De câte ori era atacată, biserica se disculpa citând din Biblie: „Adevăr vă spun. Vameșii și târfele vor mai ajunge mai curând în împărăția cerului decât noi”.

Biserica considera util să întrețină aceste stabilimente în regie proprie, putând dirija pe drumul cel bun bărbații cu moravurile proaste și, totodată, lua târfelor „banul păcatului” pentru fi folosit pentru scopuri superioare. Biserica reușea prin întemeierea de bordeluri ca târfele să poată lucra în liniște, înainte de a-și regreta viața păcătoasă și să ajungă în împărăți a cerului, totodată prevenind un rău și mai mare: „banul păcatului ” să nu producă mai mult păcat. Cu această logică, episcopul Ioan de Strasbourg, pesemne un bărbat hotărât și întreprinzător, a organizat în 1309 un stabiliment, iar papa Sixtus IV, ctitorul Capelei Sixtine, își trăgea numai de la un bordel roman 20.000 de ducați de aur.

Prostituatele, somptuos îmbrăcate, nu erau situate în afara societății, ci erau admise de ordinea dumnezeiască medievală și, dacă respectau statutul, beneficiau de protecția comunității împotriva jignirilor și violenței.

În orașe nu existau numai bordeluri și băi comunale, ci, ca întotdeauna, și prostituate neînregimentate, care depindeau însă de serviciile unei codoașe. Dacă ne gândim la Marthe Schwerdtlein din „Faust” de Goethe, cunoaștem tipul: guralivă și discretă, cunoscătoare a tuturor slăbiciunilor omului, avară și fără scrupule, pricepută la ghicitul în palmă și cititul în stele, nu o hoașcă bătrână, ci o femeie care ziua trăiește ca o femeie onorabilă și numai noaptea se apucă de treabă, pasând unor bărbați tineri, prelați obosiți sau voiajori, puicuțe tinere și pricepute în jocuri de amor.

Pe lângă serviciul în bordel sau vânătoarea liberă între zidurile orașului mai exista posibilitatea de a evada complet din această orânduială. Aceste fete eșuau ca un copil găsit sau răpit de la țărani sau orășeni, în alaiul mercenarilor ca fete de trupă la câte-o „Mutter Courage”, femeie severă ce conducea „regimentul” decăzutelor, ele având locul și obligațiile bine stabilite. Trebuiau să stea cu tot trupul la dispoziția soldaților, dar să le și spele rufele, să le gătească, să le care bagajele și să le fie tovarășe cumsecade, un fel de înlocuitoare de neveste ce trebuiau să facă pe câmpul de luptă ce nu puteau face soțiile rămase acasă. dar asta nu era totul: fetele trebuiau să sape tranșee și să niveleze gropile înainte de atac, trebuiau să ajute la tras artileria și să curețe latrinele. Prestau muncă grea și brută.

Istoria arabilor (SOURDEL 1998)

Dominique Sourdel, Istoria arabilor, trad. I. Cojocariu (ed. XIV, Paris, 1998), cuv. înainte N. Anghelescu, pref. și note R. G. Păun, Corint / Istorie universală – Microsinteze – 18, București, 2001, 148 p.

5 Cuvânt înainte - Nadia Anghelescu

9 Prefață - Radu G. Păun

11 Avertisment

14 Capitolul I Arabii înainte de apariția Islamului
I. Primul mileniu
II. Statele din Arabia de Sud
III. Arabia Centrală

28 Capitolul II Islamul și cuceririle
I. Apariția Islamului
II. Cuceririle arabe
III. Războiul împotriva bizantinilor
IV. Mesopotamia, Persia, Transoxiana
V. Egiptul și Africa de Nord
VI. Peninsula Iberică
VII. Arabii și populațiile cucerite

41 Capitolul III Imperiul arab (secolele VII-VIII)
I. Primele lupte între clanuri
II. Instaurarea regimului omayyad și domnia lui Mu awiya
III. Epoca lui Abd al-Malik
IV. Declinul regimului omayyad

60 Capitolul IV Arabii în Orient (secolele VIII-IX) 
I. Noua dinastie
II. Declinul puterii califilor și dezmembrarea Imperiului 
III. Societatea în Imperiul arabo-islamic 
IV. Cultura și civilizația lumii arabo-islamice

83 Capitolul V Occidentul arab în secolele VIII-XV

105 Capitolul VI Arabii, turcii și mongolii în Orient
I. Selgiucizii și postselgiucizii
II. Mongolii și mamelucii

121 Capitolul VII Renașterea lumii arabe în secolele XIX-XX
I. Egiptul până în 1882
II. Orientul Apropiat arab până în anul 1908
III. Evoluția Orientului Apropiat între 1908 și 1914
IV. Lumea arabă între 1914 și 1945

143 Bibliografie

147 Cuprins

coperta IV

Cartea de faţă, datorată unuia din cei mai importanţi specialişti în materie, profesorul Dominique Sourdel, este destinată unui public larg, care are acum prilejul să ia cunoştinţă de îndelungata tradiţie de civilizaţie dezvoltată de secole în Orientul Apropiat, și care poate desluși trăsăturile unui tip de cultură în care religia este totul, de la haina pe care o poartă individul, până la cele mai înalte decizii politice luate de conducători.

O civilizație ce se deosebește fundamental, ca principii și mod de viață, de ceea ce numim îndeobște „cultura și civilizația occidentală”, cu care însă a întreținut relații mai strânse decât ne-am putea închipui la prima vedere.

Relațiile Est-Vest 1945-1991 (BONIFACE 1996)

 Pascal Boniface, Relațiile Est-Vest 1945-1991, trad. L. Săruleanu (fr. 1996), Institutul European/Memo-14- Istorie, Iași, 1998, 80 p. 

4 1. Lumea în 1945
A. Slăbirea Europei
a. Europa devastată
b. Imperii coloniale șubrezite și amenințate
c. Un continent depreciat
d. Conferința de la Yalta
B. URSS-Statele Unite, noii stăpâni ai lumii
a. URSS
b. Statele Unite 

9 2. Divizarea Europei
A. Construirea unui bloc sovietic
a. Expansiunea sovietică
b. „Cortina de fier”
c. Lovitura de la Praga
d. Eșecul în Iugoslavia și Finlanda
e. Doctrina Jdanov
B. Reacțiile occidentale
a. Doctrina Truman
b. „Îndiguirea”
c. Planul Marshall
C. Crearea alianțelor militare
a.NATO
b. Pactul de la Varșovia

16 3. Divizarea Germaniei
A. Germania, o miză între URSS și Statele Unite
a. Situația după război
b. Blocada de la Berlin
c. Sfârșitul blocadei
B. Cele două state germane
a. Împărțirea oficială
b. Integrarea RFG în tabăra occidentală

20 4. Conflictele războiului rece
A. Noțiunea de Război Rece
B. Războiul din Coreea
a. Originile războiului
b. Războiul
c. Lecțiile conflictului
C. Războiul Suez-ului (1956) 
a. Naționalizarea canalului
b. Operațiunile militare
c. Bilanțul

27 5.  Descurajarea nucleară
A. Apariția evenimentului nuclear
a. Planul Manhattan
b. Bombardarea orașelor Hiroshima și Nagasaki
B. Conceptul de descurajare nucleară
a. Bombardamentele strategice
b. O strategie de non-război
c. Cursa înarmărilor
C. Strategiile nucleare
a. Represalii masive
b. Riposta graduală
c. Strategia franceză

33 6. Criza din Cuba
A. Originea crizei
a. Castro la putere
b. Rachetele din Cuba
B. Desfășurarea crizei
a. Înfruntarea verbală
b. Negocierea secretă
c. Acordul sovieto-american

37 7. Destinderea 
A. Motivațiile destinderii
a. Pentru Statele Unite
b. Pentru URSS
c. „Realpolitik”
B. Bilanțul destinderii
a. Destinderea limitează rivalitatea
b. Ea nu pune capăt competiției

42 8. Controlul armamentelor 
A. Noțiunea de control al armamentelor
B. Tratatele multilaterale
a. Tratatul de interzicere parțiale a testelor nucleare
b. Tratatul de non-proliferare a armelor nucleare (TNP)
c. Celelalte tratate multilaterale
C. Acordurile SALT
a. Motivațiile 
b. Tratatul SALT I
c. Tratatul SALT II

47 9. Conflictele și crizele internaționale
A. Războiul din Vietnam
a. Angajamentul american
b. Un război criticat
c. Pacea
B. Războiul Kippourului 
C. Războiul din Afganistan
a. Intervenția sovietică
b. Eșecul sovietic
D. Bătălia eurorachetelor
a. Rachetele SS-20
b. Dubla decizie
c. Victoria occidentală 

52 10. Dificultățile statu-quo-ului în Europa 
A. Sciziunile din Est
a. Budapesta 1956
b. Primăvara de la Praga
c. Vara de la Gdansk
B. Ieșirea Franței din NATO
C. Ostpolitik și CSCE
a. Zidul Berlinului
b. Ospolitik
c. Acordurile de la Helsinki

58 11. Perestroika 
A. Slăbiciunile URSS
a. Izolarea diplomatică
b. Greutățile economice
B. Reformele lui Gorbaciov
a. Perestroika și Glasnost
b. Încântarea internațională

63 12. Sfârșitul imperiului sovietic
A. Sfârșitul imperiului internațional
a. Retragerea din lumea a treia
b. Eliberarea Europei de Est
c. Prăbușirea regimurilor comuniste
B. Sfârșitul Uniunii Sovietice
a. Eșecul lui Gorbaciov
b. Lovitura de stat din august 1991
c. Sfârșitul URSS

68 13. Reunificarea Germaniei
A. Marșul spre reunificare
B. Noua Germanie

71 14. Dezarmarea
A. Dezarmarea bilaterală
a. Tratatul asupra forțelor nucleare de rază medie
b. Acordurile START
B. Dezarmarea multilaterală
a. Limitarea armelor clasice
b. Dezarmarea chimică

74 Cronologie

77 Bibliografie
Boniface Pascal, Atlas des relations internationales, Iris, Dunod, 1993.
Colard Daniel, Les relations internationales de 1945 a nos jours, Masson, 1993.
Moreau-Defarges Phillippe, La Politique internationale, Hachette, 1990.
Nouschi Marc, Le XXe siecle, Armand Colin, 1995.
Vaisse Maurice, Les Relations internationales depuis 1945, Armand Colin, 1995.
Zorghibe Charles, Histoire des relations internationales, Hachette / Pluriel-Reference, 1994, t. III.
Fontaine Andre, Histoire de la guerre froide, Seuil / Points Histoire, 1983, t. I-II.
(...)
Funk Arthur, 1945, de Yalta a Potsdam: des illusions a la guerre froide, Complexe / La memoire du siecle, 1995.
Laloy Jean, Yalta aujourd hui, demain, Robert Laffont, 1988
Marcou Lilly, 1947, la guerre froide, l engrenage, Complexe, 1987.
Badie Bertrand & Smouts MArie-Claude, Le Retorunement du monde: sociologie de la scene internationale, Dalloz / Amphitheatre, 1992.
Delmas Phillippe, Le Bel Avenir de la guerre, Gallimard / NRF Essais, 1995.
Grosser PIerre, Les Temps de la guerre froide, Complexe, 1995.
Laidi ZAiki, Un monde prive de sens, Fayard, 1994.
Lellouche Pierre, Le Nouveau Monde: de l ordre de Yalta au desordre des nations, Gasset, 1992.
Levseque Jacques, La fin de l Empire, Presses de la FSNP, 1995.
Parmentier Guillaume, Le Retour d el histoire: strategie et relations internationales pendant et apres la guerre froide, Complexe / Questions au XXe siecle, 1993

79 Bibliografia editorului

Berg Eugene, Chronologie internationale 1945-1977, Paris, Presses Universitaires de France, 1979, 127 p.

Bogdan Corneliu & Preda E., Sferele de influență, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1986, 324 p.

(...)
Campus Eliza, State mici și mijlocii din centrul și sud-estul Europei în relațiile internaționale, București, Editura Politică, 1988, 328 p.
(...)
Dobrinescu Valeriu, România și organizarea postbelică a lumii 1945-1947, Editura Academiei RSR, 1988, 267 p.
(...)
Fischer-Galați Stephen, Europa de Est și Războiul Rece. Percepții și perspective, trad. L. Pârvu, D. Popescu și F. Tecuceanu, Institutul European, Iași, 1996, 139 p. 
(...) 

Jouve Edmond, Relations internationales, Presses Universitaires de France, 1992, 478 p.

Martens Wilfried, O Europă și cealaltă. Discursuri europene 1990-1994, prefață H. Kohl, București, Metropol, 1995, 241 p.
Loth Wilfried, Împărțirea lumii: istoria războiului rece 1941-1955, trad. din lb. germ. de A. M. Josup, Saecolum I. O., București, 1997, 316 p.
Organizația Tratatului de la Varșovia. 1955-1975. Documente, Editura Politică, București, 1976, 264 p.

Ferdinand I (1423-1494)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000

Acest monarh napolitan, asediat din toate direcțiile în timpul domniei sale, a reprimat fără milă opoziția internă, recurgînd la arestări și execuții.
F. era fiul nelegitim al lui Alfonso V al Aragonului, care a devenit rege al Neapolelui în 1442. La urcarea sa pe tron, A. l-a recunoscut pe F., desemnîndu-l ca moștenitor. Ca urmare, la moartea lui A., în 1458, F. a urcat pe tronul Neapolelui.
El s-a confruntat cu necazuri imediat după încoronare. Nobilii au încercat să-l înlocuiască. În dorința de a le intra în grații francezilor, l-au sprijinit pe Rene II de Aragon, în 1458, iar mai târziu pe fiul său Ioan, căruia i-au propus să-l detroneze pe F. Această revoltă a durat până în 1464, când F. a reușit să-i pună capăt. De îndată ce a obținut victoria împotriva baronilor, el s-a răzbunat crunt, confiscând proprietăți, întemnițîndu-i pe mulți și executînd și mai mulți. Eforturile de a-i reprima pe baroni a generat altă revoltă în 1485, când nobilii au căutat să-l înlocuiască fie cu Rene II de Lorena, fie cu Frederic, propriul său fiu. Din nou regele a înăbușit revolta și a recurs al represalii.
F. a trebuit să contracareze intențiile expansioniste ale principilor italieni și ale Imperiului otoman. În 1480, Lorenzo de Medici a aliat Florența cu papalitatea și a pornit împotriva lui, dar F. i-a învins în același an, obținînd o pace avantajoasă de la Florența. Tot în 1480, turcii au invadat portul Otranto din Italia de Sud. Cu sprijinul financiar al Florenței, prevăzut în acordul de pace, F. i-a izgonit pe turci din Otranto în 1481.
Confruntat cu repetate incursiuni , F. nu a avut răgazul să-și consolideze puterea. Numai moartea sa, la 25 ianuarie 1494, l-a scutit să asiste la încheierea alianței dintre Ludovico Sforza și regele Carol VIII, precum și la invazia franceză a Neapolelui în 1495.

„Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX” (SOLJENIȚÎN 1994)

 Aleksandr Soljenițîn, Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, trad. B. Buzilă, prefață Al. Paleologu, Anastasia, 1995

coperta IV „În Scrisoare către conducătorii Uniunii Sovietice (1973) scriam: „Există o totală incompatibilitate între scopurile urmărite de un mare imperiu și sănătatea morală a poporului. Ce ne trebuie nouă această adunătură pestriță? Pentru ca rușii să-și piardă fizionomia lor unică? Nu trebuie să tindem spre supradimensionarea statului, ci către o clarificare spirituală a duhului care a mai rămas în el”. N-avem nevoie să fim arbitri universali, și nici să ne aflăm în competiție pentru leader-ship-ul internațional (se vor găsi destui amatori care se vor simți în putere să fie). Eforturile noastre trebuie orientate spre interior, spre o dezvoltare internă, pe bază de muncă liberă, făcută cu tragere de inimă. A reconstitui URSS este calea sigură spre a răpune și a reduce la tăcere poporul rus pentru totdeauna.

Trebuie să ne intre, în sfârșit, în cap: Transcaucazia trebuie să-și urmeze drumul, Moldova așijderea, Țările Baltice de asemenea, iar Asia Centrală cu atât mai mult. Aproape toți liderii din Asia Centrală au și declarat că-și vor orienta țările spre Turcia. (A scăpat aproape neobservată Conferința de la Alma Ata, din decembrie 1991, în care s-a vorbit de crearea „Marelui Turan”, de la Peninsula Anatoliei la Altaii Djagariei. În secolul XXI lumea musulmană se va lansa în proiecte ambițioase; face oare să ne amestecăm în așa ceva?)”

Scriitorul Aleksandr Soljenițîn (1918 Rusia-2008 Moscova) a fost arestat pe front în 1945 și a fost condamnat la opt ani de lagăr. După ce a primit în 1970 Premiul Nobel pentru Literatură, a publicat în 1973 Arhipeleagul Gulag în Franța și a fost expulzat re regimul sovietic în anul următor, revenind din SUA în Rusia în 1994.

Originalul rus al cărții a apărut cu puțin timp înainte de întoarcerea disidentului în țara natală. Ediția română, apărută la numai un an după cea rusă, include pe lângă cele șapte capitole și o prefață semnată de scriitorul Alexandru Paleologu (1919-2005), precum și note ale autorului și traducătorului.

Paleologu subliniază de la început aversiunea stângii occidentale față de disidentul sovietic, care avusese curajul de a denunța revoluția franceză, prin iacobinismul și republicanismul său, ca „model” al revoluției bolșevice. De asemenea, scriitorul român remarcă ca punct de inflexiune în istoria Rusiei ceea ce autorul rus numește „Marea Catastrofă Națională”, adică „reforma violentă și sălbatică” a lui Petru cel Mare. Soljenițîn era conștient că istoria țării sale este străbătută de „grandomania imperială” și, de aceea, într-un interviu acordat în „Der Spiegel” în 1994 considera ca soluție pentru refacerea Rusiei că „trebuie să renunțăm de a fi o mare putere”. De altfel, motto-ul prefeței este un semnificativ citat din discursul lui Soljenițîn la decernarea Premiului Nobel: „Oare vom avea impertinența să afirmăm că nu suntem răspunzători de ulcerațiile lumii de azi?” Din punct de vedere literar, Paleologu aprecia că „Forța covârșitoare a acestui scriitor nu are decât în Tolstoi un precedent, dar cu o mai mare luciditate în plan politic și social”.

Aparent în contradicție cu titlul, cartea lui A. S. este un studiu despre istoria Rusiei începând cu secolul XV și până în 1994. Într-o foarte scurtă introducere, autorul explică aparenta contradicție: „Astăzi, dacă ai chef să citești ceva,  preferi ceva scurt, foarte scurt, și, în orice caz, ceva despre ce se întâmplă astăzi. dar fiecare clipă a istorie noastre, chiar și clipa de față. Dacă vrem să detectăm direcțiile posibile și valabile de ieșire din cumplitul dezastru de astăzi, trebuie să nu trecem cu vederea numeroasele greșeli ale istoriei noastre de până acum, greșeli aflate și ele la originea situației actuale. Îmi dau seama că acest articol nu oferă soluții practice, aplicabile într-un viitor apropiat, dar nu mă consider în drept să avansez unele înainte de a mă reîntoarce în patrie, ceea ce se va întâmpla în curând. Martie 1994”

Primul capitol (21-86) reprezintă jumătate din cuprinsul studiului și acoperă perioada începută cu mitul democrației republicii Novgorod din secolele XV-XVI și încheiată de abolirea șerbiei de către Alexandru II în 1861. Nu este menționat Ivan IV cel Groaznic (1547-1584), iar evenimentele tragice ale secolului XVII au fost „Răscoala” (Smuta) și schisma bisericească (Raskol), ale cărei ecouri „se resimt până și în neputința de care facem dovadă în secolul XX”. Tragedia urma să fie amplificată de „tăvălugul năvalnic” al lui Petru I cel Mare (1682-1725), care s-a arătat „de-a dreptul primitiv”, ca în domeniul religiei, unde „a subjugat Biserica ortodoxă, frângându-i coloana vertebrală”. Sentința autorului  despre acest țar considerat de istoriografie ca reformator al Rusiei este dură: „Toate faptele lui Petru, mari sau mici, au cerut o imensă risipă de energie din partea poporului, i-au istovit ființa”. Caracteristic succesorilor lui Petru a fost „patima pentru cele din afara țării”, adică ei „sufereau de mania colonizării printr-o irepresibilă dispersie, vocația concentrării fiindu-le cu desăvârșire străină”. Astfel, dacă războaiele cu Imperiul Otoman din secolul XVIII fuseseră justificate de scopul de a obține „ieșirea la frontierele naturale sudice”, conflictele cu turcii din secolul XIX au fost „fără nicio justificare din punct de vedere al intereselor naționale și de stat”. Limitele reformei agrare a lui Alexandru II au date de faptul că, fără a fi împroprietărit corespunzător, „bietul țăran fusese aruncat în brațele pieții”. Pentru a fi înțeles mai bine „șocul rublei” suferit de țărănime, Soljenițîn face trimitere la Gleb Uspenski, care explica, în anii 1880, că „Poporul a îndurat 200 de ani năvălirile tătarilor și 300 de ani iobăgia numai pentru că și-a  păstrat specificul agricol” exprimat prin forța pământului.

Capitolul doi (89-110) continuă cronologic până la începutul primului război mondial în 1914. În ce privește problema țărănimii, se concluzionează că „Inconsecventa reformă agrară a lui Alexandru II avea să impună cu necesitate reforma lui Stolîpin (1906), care a întâmpinat o masivă împotrivire din partea dreptei, kadeților (liberalilor), socialiștilor”. De asemeni, reforma justiției a rămas „nedusă până la capăt”., în schimb reforma administrației locale a lui Alexandru II a fost „mai eficientă”. Reformele au fost determinate de înfrângerea în Războiului Crimeii, care l-a obligat pe cancelarul Gorceakov să declare că Rusia „trebuie să-și adune forțele”, adică să se concentreze asupra ei însăși. Cu toate acestea, regimul țarist a continuat să-și consume energiile amestecându-se în politica europeană: „Două idei nefaste i-au chinuit și i-au dominat, ani în șir, pe toți diriguitorii noștri: să-i ajute și să-i salveze pe creștinii din Transcaucazia și să-i ajute și să-i salveze pe creștinii din Balcani”. Dar asasinarea lui Alexandru II (1881) de către anarhiștii din „Narodnaia volia” și scurta domnia a conservatorului Alexandru III (1881-1894) au fost urmate de cea a ultimului țar Nicolae II, caracterizată printr-un citat al lui Lev Tihomirov (1852-1923): „Nicolae II a început chiar din prima zi de domnie, fără să-și dea seama ce face, să distrugă din temelii toată opera tatălui său”. Soljenițîn credea că, spre deosebire de celelalte imperii coloniale, în Rusia „locuitorii din colonii să se bucure de mai drepturi decât cei din metropolă”, dând exemplu Finlanda și Polonia. Autorul rus acuza că „Hemoragia artificială de resurse ale Centrului către periferii a acutizat anemierea, pauperizarea Centrului”. În plus, „puternica” prezență a industriașilor străini era explicată prin inexistența, chiar în secolul XX, a unei politici riguroase a impozitului pe venit, ce a dus la o politică externă dependentă de împrumuturile aliatului francez. Înfrângerea în fața Japoniei (1904-1905) a dus la declanșarea revoluției,  care semnifica că „țarul scăpase cu totul din mâini frâiele puterii”. Asasinarea premierului Stolâpin (1911) a stopat redresarea imperiului, a cărui slăbiciune a încurajat în 1914 Germania și Austro-Ungaria „să mai ia în seamă forța militară rusească”.

Spre deosebire de primele două capitole consacrate politicii europene a Rusiei, capitolul 3 (113-122) tratează evoluția internă a imperiului, în particular expansiunea în Siberia. Este subliniată consecința pozitivă a „venirii rușilor” care a dus la încetarea „luptelor fratricide” dintre populațiile siberiene și respectarea „organizării interne” a acestora. Este prezentată o imagine a Rusiei în dezvoltare la începutul secolului XX:locul 5 în lume la producția industrială, „o totală libertate în privința activității economice particulare”, miniștri și generali din toate categoriile sociale (șeful de gară Witte, ajutorul de mecanic Hilkov, țăranul Ruhlov, Alekseev și Kornilov), lipsa cenzurii preventive, parlament și regim pluripartid din 1906, asistență medicală gratuită locală, natalitate. Dar este menționat Liv Tihomirov care avertiza în 1909 despre „o periculoasă prăpastie între societate și putere și o decădere a conștiinței naționale rusești”. Pe de altă parte, Soljenițîn credea că „încercarea de a rusifica întreaga Rusie s-a dovedit fatală nu numai pentru naționalități, dar în primul rând pentru populația velicorusă”. El admite că Biserica Ortodoxă Rusă se afla deja „în regres față de mersul istoriei”, dar îl susține acuzațiile lui Berdiaev la adresa intelectualilor, democraților și socialiștilor: „Ați urât Biserica și i-ați pricinuit răni adânci. Ați crezut că poporul poate să existe fără temelii spirituale, fără sanctuare, doar cu o brumă de .cultură și cu satisfacerea intereselor materiale”.. Primul război mondial a reprezentat apogeul „vechilor războaie rusești de pe urma cărora poporul rus nu se alegea niciodată cu nimic”, context care a favorizat căderea țarismului și succesul loviturii de stat bolșevice. În încheiere, este denunțat dezinteresul Antantei față de tabăra Albilor după sfârșitul conflagrației mondiale, deoarece bolșevizarea Rusiei o excludea de la împărțirea rezultatelor victoriei: „Așa arăta realismul diplomației internaționale”.

În capitolul 4 (125-135) sunt prezentate pierderile poporului rus în era sovietică, începându-se cu concesiile teritoriale făcute de Lenin Letoniei și Estoniei pentru a obține recunoașterea diplomatică, precum și ajutorul financiar și cu arme acordat, în același scop, lui Mustafa Kemal Ataturk, întemeietorul Republicii Turcia. De asemenea, sunt denunțate jefuirea tezaurului imperial și concesiunile economice acordate capitaliștilor occidentali. Este citat prof. I. Kurganov care urca la 66 milioane numărul victimelor „războiului intern” purtat de regimul sovietic împotriva propriului popor. De asemenea, presa rusă urca  la 31 milioane (1/5) numărul victimelor sovietice, militari și civili, ca preț al victoriei lui Stalin în al doilea război mondial. Dar „exterminarea fizică în masă” a fost depășită de „o propagandă care îndobitocea și pervertea sufletul”. În schimb, politica externă sovietică a fost atât de eficientă încât și-a asigurat „entuziasta simpatie a societății progresiste din Apus”. Deși recunoștea că economia sovietică era „o economie moartă”, Soljenițîn considera că „sarcina cea mai grea a sistemului economic sovietic revenea RSFS Ruse”, fapt ce a dus la „pauperizarea Centrului” în favoarea minorităților neruse. Sciziunea între popor și regimul comunist a fost marcată prin cele 3 milioane de militari sovietici care „s-au lăsat, cu ușurință, luați prizonieri” în 1941 și numai „stupiditatea rasistă și aroganța hitleriștilor” l-a salvat pe Stalin în primele luni ale războiului.

Capitolul 5 (139-151) este consacrat prăbușirii comunismului sovietic, autorul acuzându-l pe Gorbaciov că „a ales calea cea mai perfidă și mai haotică”. Sunt denunțate concepte ale ultimului liderul sovietic ca „accelerarea” și „piața socialistă, precum și „convingerea naivă” a acestuia că se va putea alia cu intelectualitatea împotriva „comuniștilor extremiști”. Soljenițîn prevăzuse în scrierile „De sub ghețari” (1974) și „Restructurarea” (1990) că regimul sovietic se va prăbuși deoarece democrația instaurată „brusc” va favoriza „un război nimicitor între naționalități”. Deoarece atât nomenclatura comunista cât și oamenii simpli începeau să regrete dezintegrarea URSS, disidentul subliniază: „Uniunea Sovietică cu regimul său comunist era condamnată de istorie, fiindcă se întemeia pe principii false”. Dar exilatul regretă că răspunderea în fața lumii pentru fărădelegile regimului sovietic revine „doar nouă, rușilor!” Este acuzat faptul că prin dezmembrarea URSS pe liniile acelor „artificiale frontiere leniniste” 25 milioane de ruși (18%) au rămas în afara noii Federații Ruse. Mai mult, sunt acuzate manifestate naționaliste antiruse din Ucraina și Kazahstan, care sunt percepute că „au pășit îndată pe drumul formării de noi imperii”. Pentru Soljenițîn soluția a fost avansată în „Restructurarea”: „o uniune statală formată din cele trei republici slave și Kazahstan” cu „frontiere transparente”. O nouă măsură dezirabilă era readucerea „metodic și pe termen lung” a etnicilor ruși din Transcaucazia și Asia centrală în Rusia. În final, este acuzat Occidentul că a respectat principiul inviolabilității frontierelor, din Actul CSCE de la Helsinki în 1975, numai pentru frontierele „de stat” (externe), dar și nu pentru frontierele administrative interne ale statelor federale, favorizând astfel declanșarea conflictelor interetnice din Iugoslavia și URSS.

Capitolul 6 (155-161) analizează cele trei consecințe ale căderii comunismului. Prima consecință era „slăbiciunea Rusiei”, dar Soljenițîn este convins că în secolul XXI „vor exista situații când întreaga Europă și SUA vor căuta să-și asigure alianța cu Rusia și încă cum!” A doua consecință era calitatea democrației din Rusia, care „a început să lucreze nu de jos în sus, ci de sus în jos”, acest „specific rusesc” fiind speculat de nomenclatura comunistă, pregătită în acest sens încă din epoca Gorbaciov. A treia consecință er  calitatea economiei de piață din Rusia, afectată de stagnarea din epoca Gorbaciov și „proiectul de cabinet” al FMI și al premierului E. Gaidar din ianuarie 1992. Efectele negative ale reformelor sunt cele de ordin psihologic și demografic. Soljenițîn denunță copierea modului de viață din Apus, dând contraexemplu modernizarea Japoniei, care a intrat în civilizația mondială rămânând ea însăși”. În aceste sens este menționat sociologul francez Gustave Le Bon (1841-1931), care „scrie despre sufletul unei națiuni că el reprezintă summum al tradițiilor, sentimentelor, concepțiilor și prejudecăților unui popor. Toate acestea nu pot fi și nu trebuie abandonate.” Autorul încheie subliniind că criza Rusiei nu este numai economică, ci „Este criza conștiinței și moralei, una atât de adâncă, încât nu suntem în stare să calculăm  câte decenii sau chiar secole ne-ar trebui ca să ne revenim”.

Ultimul capitol (165-175) începe cu diferențierea expresiilor „chestiunea rusă” și „chestiunea Rusiei”, fiind  abordat în acest sens conceptul de naționalitate sau duh/conștiință. Autorul amintește că a definit patriotismul în 1973 în articolul Căință și autodelimitare. Apoi marchează „cele trei mari seisme” neîntâmplătoare din istoria Rusiei: răscoala din secolul XVII, 1917 și „cutremurul de astăzi”, folosind sintagma „Marea Catastrofă Rusească a anilor 90, secolul XX”. El critică noua ideologie numită „Profitul cu orice preț!” și denunță „noua explozie a materialismului, de această dată cel capitalist”. De aceea cred ecă „Trebuie să edificăm o Rusie morală sau să nu o edificăm deloc”. Cartea se încheie cu conștientizarea actualității poruncii contelui P. I. Șuvalov (1711-1762),  „Să protejăm poporul”, Soljenițîn concluzionând: „În această și constă „Chestiunea rusă” la sfârșit de secol XX”.

Istorie imediată (SOULET 1994)

Jean Francois Soulet, Istorie imediată, trad. și note M. Platon (Paris, 1994), pref. F. Constantiniu, Corint / Istorie universală - Microsinteze - 13, București, 2000, 140 p.

5 Prefață - Florin Constantiniu

7 Cuvânt înainte 

8 Capitolul I O istorie veche

I. Învățăturile părinților întemeietori
„Cel care știe pentru că a văzut”
O rigoare metodologică
O concepție aparte despre istorie
Lunga supremație a oralității

II. În serviciul prinților și al patriei
Vremea cronicarilor și a istoriografilor
Istoria imediată după Voltaire
Sprijin al propagandei napoleoniene
... și al patriotismului republican

III. Entuziasmele populare
A înțelege Revoluția Franceză
... înfrângerea din 1870 și Comuna
De la primul la al doilea război mondial

IV. Recunoașterea oficială
Istoria Rezistenței
„Pledoaria” lui Rene Remond
Contribuția jurnaliștilor, antropologilor, sociologilor și geografilor
Introducerea istoriei imediate în licee

42 Capitolul II O istorie cu drepturi depline

I. Două constrângeri
Lipsa de acces în arhivele publice
Contemporaneitatea faptelor studiate

II. ... Două avantaje
Arhivele publice
Anchete, statistici, sondaje
Documente particulare
Presa
Sursele iconografice și audiovizuale
Sursele orale

III. Și câteva principii metodologice de bază
Clara delimitare a câmpului de investigație
Punerea în perspectivă „verticală” a faptelor studiate
Punerea în perspectivă „orizontală”
O multiplă exploatare a singularului

89 Capitolul III O istorie necesară

I. Apelul la societate
Dovezi și ambiguități ale comenzii sociale
Întrebări asupra persecuțiilor suferite de către evrei
Asupra nazismului și petainismului...
... Și războaiele coloniale
Interogații identitare
Vârtejul accelerării istoriei

II. Pași greșiți
Regimul sovietic văzut de manualele școlare franceze
De ce un asemenea „derapaj”?
Lecțiile unei derive

III. Schiță a unui bilanț
În Franța... 
... și în străinătate

135 Bibliografie

coperta IV

Fără pretenția de a oferi formule exacte de încadrare a subiectului, încercarea de definire a istoriei imediate își găsește cea mai fericită formulă în cuvintele cu care autorul încheie prefața volumului său: „prin istorie imediată înțelegem ansamblul părții terminale a istoriei contemporane, incluzând-o atât pe cea a epocii actuale, cât și pe cea a ultimilor treizeci de ani; o istorie care are drept principală caracteristică faptul că a fost trăit de istoric sau de principalii săi martori.”