Noile tehnologii în agricultură în secolul XX (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
Soiuri noi de semințe de orez, porumb și grâu au fost folosite începând din 1960 pentru creșterea recoltelor agricole. Noile semințe ajung repede la maturitate, oferind două-trei recolte pe an. O nouă specie de graminee, o combinație de grâu și secară, a fost obținută pe cale genetică și până în 1990 a fost răspândită în 32 de țări. Rezistența acestui soi este însă scăzută și a înlocuit soiuri folosite în mod tradițional în diferite zone geografice.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, p. 100.

Islam versus creștinism în India colonială britanică (BLOMFIELD 1933-7)

<
(...)
Pe Ransome îl atrăsese încă de la început capacitatea lui Rașid de a urî. Mahomedanul acesta viguros cobora dintr-o stirpe care refuza să identifice credința cu blîndețea supusă și cu renunțarea la orice rezistență. Ura și zelul său pentru reforme nu degeneraseră, ca la creștini, în controverse teologice și opreliști în domniul moralei individuale. Rașid, potrivit credinței sale islamice, socotea lăcomia, ipocrizia și înșelătoria drept păcate mult mai grele decît adulterul, poligamia sau perversiunile. Biserica creștină, gîndea Ransome, după ce profitase în repetate rînduri de pe urma crimelor săvîrșite împotriva umanității, se dezinteresa acum de acestea și se preocupa mai mult de chestiuni sexuale și morbide. Rașid era puternic fiindcă avea un crez. El personifica noul islam, izvorât din concepția lui Mahomed. Ransome nu credea în nimic, fiind că în lumea creștină nu mai exista credință. Însă începuse să cunoască ura și își închipuia că în felul acesta putea să fie salvat.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne*, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 119.

NOTĂ M. T.
* Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Instaurarea comunismului ( ANALELE SIGHET 1995)

Instaurarea comunismului: între represiune și rezistență, Simpozionul de la Sighetul Marmației 9-15 iunie 1995, „Analele Sighet” nr. 2, editor Romulus Rusan

9 Alexandru Zub, Memorie și uitare: implicații istoriografice

Tema I:  Represiuni asupra țărănimii - moderator academician A. Zub

17 Nicoleta Ionescu-Gură (București), Starea de spirit a țărănimii în anul 1948

33 Gheorghe Onișoru (Iași), Propagandă și contrapropagandă: tema colhozului (1944-1949)

45 Mihai Gheorghiu(București), Cercetare asupra comunizării prin cooperativizare a satului românesc. Scopuri și metodologii posibile (Ipoteză)

52 Jardar Selm (Oslo), Câteva considerații cu privire la colectivizarea agriculturii în Europa de Est după cel de -al II lea război mondial

57 Tatiana Pokivaloiva (Moscova), Aspecte ale represiunii împotriva țărănimii în URSS și în România

62 Vasile Marina (Ujgorod), Colectivizarea în satele românești din dreapta Tisei (Ucrainei): metode și consecințe

66 Elena Șișcanu (Chișinău), Represiunile bolșevice împotriva țăranilor basarabeni între anii 1944-1948

Mărturii

75 Vasile Vetișanu (București), Un asasinat moral al țărănimii

78 Mircea Dumitrescu (București), Câteva repere în procesul colectivizării

81 Dumitru Pop-Roibu (Ieud - Maramureș), Ieudul- primul sat supus colectivizării în Maramureș

(...)

Istorie imediată (SOULET 1994)

Jean Francois Soulet, Istorie imediată, trad. și note M. Platon (Paris, 1994), pref. F. Constantiniu, Corint / Istorie universală - Microsinteze - 13, București, 2000, 140 p.

5 Prefață - Florin Constantiniu

7 Cuvânt înainte 

8 Capitolul I O istorie veche

I. Învățăturile părinților întemeietori
„Cel care știe pentru că a văzut”
O rigoare metodologică
O concepție aparte despre istorie
Lunga supremație a oralității

II. În serviciul prinților și al patriei
Vremea cronicarilor și a istoriografilor
Istoria imediată după Voltaire
Sprijin al propagandei napoleoniene
... și al patriotismului republican

III. Entuziasmele populare
A înțelege Revoluția Franceză
... înfrângerea din 1870 și Comuna
De la primul la al doilea război mondial

IV. Recunoașterea oficială
Istoria Rezistenței
„Pledoaria” lui Rene Remond
Contribuția jurnaliștilor, antropologilor, sociologilor și geografilor
Introducerea istoriei imediate în licee

42 Capitolul II O istorie cu drepturi depline

I. Două constrângeri
Lipsa de acces în arhivele publice
Contemporaneitatea faptelor studiate

II. ... Două avantaje
Arhivele publice
Anchete, statistici, sondaje
Documente particulare
Presa
Sursele iconografice și audiovizuale
Sursele orale

III. Și câteva principii metodologice de bază
Clara delimitare a câmpului de investigație
Punerea în perspectivă „verticală” a faptelor studiate
Punerea în perspectivă „orizontală”
O multiplă exploatare a singularului

89 Capitolul III O istorie necesară

I. Apelul la societate
Dovezi și ambiguități ale comenzii sociale
Întrebări asupra persecuțiilor suferite de către evrei
Asupra nazismului și petainismului...
... Și războaiele coloniale
Interogații identitare
Vârtejul accelerării istoriei

II. Pași greșiți
Regimul sovietic văzut de manualele școlare franceze
De ce un asemenea „derapaj”?
Lecțiile unei derive

III. Schiță a unui bilanț
În Franța... 
... și în străinătate

135 Bibliografie

coperta IV

Fără pretenția de a oferi formule exacte de încadrare a subiectului, încercarea de definire a istoriei imediate își găsește cea mai fericită formulă în cuvintele cu care autorul încheie prefața volumului său: „prin istorie imediată înțelegem ansamblul părții terminale a istoriei contemporane, incluzând-o atât pe cea a epocii actuale, cât și pe cea a ultimilor treizeci de ani; o istorie care are drept principală caracteristică faptul că a fost trăit de istoric sau de principalii săi martori.”

Europa unită în 199? (DELUREANU)

<
15 aprilie 1834: proscris pe pământ elvetic, Mazzini lansează la Berna împreună cu un mic nucleu de exilați italieni, polonezi și germani Actul de frăție. Se naște astfel, odată cu Tânăra Europă, federalismul democratic, se aruncă prima sămânță a unei Europe de unit prin depășirea unor istorice contraste, rivalități, uri și resentimente între diversele entități naționale în care e structurată. Dar străfulgerările și tresăririle federaliste ale acelor ani apun curînd. Un nou europenism se coace după un secol, în timp ce cade asupra continentului noaptea totalitară. La o distanță de timp atât de mare, izvorul acestuia e tot italian și mazzinian: textul său sacru, simbolică moștenire democratică, republicană și federalistă a istoriei risorgimentale, a Manifestului de pe insula Ventotene. Cu o reînnoită vigoare, din închisorile fasciste se reînalță cuvântul de speranță care de data aceasta va reuși să prindă corp, să dobândească substanță instituțională în organismele ce constituie azi Europa celor Doisprezece*.
Pentru o Europă liberă și unită - proiect de manifest: sub acest titlu, în același timp problematic și de auspiciu, apare în iulie 1941 documentul de bază al federalismului democratic, definit ulterior drept Manifestul de la Ventotene, redactat de Alberto Spinelli și Ernesto Rossi. Manifestul circulă clandestin, dar nu e încă tipărit atunci cînd, în august 1943, se constituie la Milano în casa lui Rollier, Mișcarea federalistă europeană. Prima sa publicare, clandestină și ea, se produce în ianuarie 1944 la Roma, sub îngrijirea lui Eugenio Colorni, care e și autorul introducerii.
Federaliștii Rezistenței se disting de precursori prin faptul de a fi proclamat unitatea federală a Europei ca temă de lupt politică iminentă, țel de realizat de generațiile aflate pe scena istoriei.
Ideea a emers simultan în locuri diferite, fără ca vreun mănunchi să fi avut știre de existența celeilalte. Tot ca inițiativă italiană se organizează în mai 1944 la Geneva - unde se află și Grigore Gafencu angajat într-o militanță identică - fără cunoștința autorităților, prima reuniune europeistă:
prezente, cincisprezece persoane reprezentând Rezistența italiană, franceză, germană, olandeză și cehoslovacă, toate indicând federația europeană ca alternativă a simplelor restaurări naționale.
Contrar speranțelor federaliștilor romantici, problema unității europene rămîne de actualitate numai pentru emisfera occidentală unde sunt restabilite democrația și economia deschisă. În est, Uniunea Sovietică fixează propriul sistem de putere ca un centru supranațional care condiționează viitorul unor popoare anterior libere și civile. Experiența comunistă duce la formarea unor comunități închise, greu integrabile între ele.
În mod straniu, forțele politice și sociale definite prin tradiție ca reformatoare sau progresiste, rămân în mare măsură închise în orizontul îngust al politicilor naționale, pe când cele catolice, mai rezistente la „naționalizarea creierelor”, manifestă inițial o mai mare decât socialiștii și liberalii. Dar moderate prin natura lor mișcarea lor pentru o Europă unită înaintează lent, cu prudență. Pasivitatea, când nu și ostilitatea structurilor administrative de stat, totdeauna refractare la nou, condiționate de reflexe de tip național și naționalist, exercită un efect retardant sau paralizant asupra evoluției procesului de unificare europeană, conferindu-i un mers întortocheat, cu pași înainte și înapoi, între succese mărunte și înfrângeri puternice. Cu toate acestea, ideea unității europene a pătruns definitiv în problematica politică la ordinea zilei, fără să mai poată fi împiedicată să opereze. Ea dovedește că are vitalitatea și virtuțile ”Marelui Proiect”.
În momentul apariție Manifestului, criza civilizației moderne e de o tragică actualitate. Răspundrea ei nu e atribuită însă de autorii săi numai regimurilor totalitare. O răspundere mare e înregistrată și în sfera statelor naționale, absolut suverane, fiecare cu propria independență, cu propria gelozie naționalistă, cu propria autarhie economică, cu propria superioritate militară. Alternativa li se prezintă clar: a îndepărta cauzele, rădăcinile răului, a reforma societatea. „O Europă liberă și unită” - iată strategia decisivă - „constituie premisa necesară a potențării civilizației moderne - în care era totalitară reprezintă o stagnare”.
Recunoscând principiul că această civilizație trebuie salvată, propunerea federalistă a lui Spinelli și Rossi devine explicită și netă. Pentru a se îngriji de interesul comun, e necesar să existe „un organism potrivit, în stare să impună realizarea celui interes” printr-o acțiune internațională concretă, conjugată. Cucerirea puterii politice naționale într-un stat de către forțele democratice le apare îndreptățită celor doi în primul rând ca instrument de realizare a unității internaționale.
Altiero Spinelli e considerat azi ca eroul care a identificat marea gestă politică a secolului: crearea federației europene. Și o ironie a istoriei faptul că, spre a o concepe, a trebuit să reflecteze, să mediteze încarcerat și apoi trimis cu domiciliul obligator de un regim cu totul potrivnic ideii. Cu toate acestea, cu senin umor autoironic, el consideră cei 16 ani de închisoare ai tăi „o providență pentru că am fost arestat și pus de o parte în momentul în care mă consacrasem unei opere cu totul lipsite de simțul măsurii” - o aluzie la scurta stagiune marxistă - „și eram restituit oamenilor când devenisem matur pentru o osteneală, grea și ambițioasă și ea, dar acer era în adevăr una la scară umană”.
Nu numai că a fost pe măsura omului, dar angajarea federalistă s-a dovedit și la înălțimea problemelor epocii în care interdependența unește națiunilor într-un popor european și, în perspectivă, într-un popor mondial, sintagme mazziniene și ale pașoptiștilor noștri cărora Marx nu le-a cruțat niciodată sarcasmele sale deplasate.
„Tezele politice” redactate de Spinelli în 1943 dădeau o definiție precisă și concise a uniunii federale, valabilă și azi: o uniune cu instituții legislative, executive, judiciare, cu competențe privind comerțul, moneda, apărarea, capabile să împiedice totalitarismul în statele asociate, să garanteze aducă drepturile umane.
De la fondarea Mișcării federaliste până la cea din urmă bătălie politică a sa, aceea pentru proiectul de tratat pentru Uniunea Europeană, Spinelli a unit ideii corecte, gândirii limpezi, consacrării scopului urmărit - Constituția federală europeană - o capacitate excepțională de a sesiza situațiile favorabile acțiunii, de a elabora programe, de a convinge leaderii ezitanți că era indispensabil de a continua opera de unificare.
Într-o jumătate de secol, federaliștii au împlinit o serie de acte constituționale. Între acestea, Comunitatea Cărbune-Oțel, cu instituțiile sale prefederale, Tratatele de la Roma care au lărgit raza de acțiune a instituțiilor, cu competență pentru Piața Comună și alte materii, alegerile prin sufragiu direct pentru Parlamentul european, Sistemul monetar, Actul Unic cu crearea Pieței europene unice, votarea prin scrutin majoritar, votarea prin scrutin majoritar în Consiliul Europei, un rol mai important pentru Parlament cu începutul relansării care a condus la Tratatul de la Maastricht, cu moneda unică, cu Banca centrală europeană, cu unele puteri în plus pentru Parlamentul de la Strasbourg, cu începutul cooperării în domeniul apărării: atâția pași care au creat actuala situație preconstituantă. Alegerile europene din luna iunie  acestui an și cele următoare din 1999 vor conduce probabil, în sfârșit, la Constituția Europei, la cetățenia europeană: „ceva ce nu exista înainte”.
Fundație a spiritului reemersă dintr-o realitate geografică variat delimitată, Europa unită e o entitate multiplă, finalitate a unei multitudini de dezvoltări istorice.
Nu e deloc inutil să amintim la acest punct cum, de la iluminiștii secolului al XVIII lea care vorbeau de marea familie europeană, și mai cu seamă de la generația universalistă a lui Bălcescu, a lui Rosetti și a fraților Brătianu și Golescu, până la Maastricht, cu luminosul exemplu al sacrificiului tinerilor din decembrie 1989, fără îndoială un vot pentru Europa, crezul europeist și federalist a avut un notabil curs printre români, fiind exprimat din anii patruzeci a acestui secol, într-o angajantă, coerență militanță, de un mănunchi de paladini, în ansamblul căruia primează spirite elevate precum George Gafencu sau George Ciorănescu, aceea a ultimului, de multe decenii, încheiată prin moartea survenită în februarie 1993 la Munchen.
Ca și Europa itinerantă a exilaților de la 1848, și pionierii români ai Mișcării federaliste europene s-au recrutat prevalent dintre peregrini, proscriși, persecutați și prizonierii polițiilor politice, purtători de stindard cunoscuți în mod curent în țările occidentale de azil, sub apelativul generic de străini.
Ei, acești „străini” au indicat cu precădere soluția federală ca singura alternativă la simplele restaurări național-statale, de altfel devenite imposibile și ele în zona unde dominația sovietică exclusivă înlocuise cu alte toxine hegemonice și totalitare pe cele precedente, nazifasciste.
Desigur, calea către o singură, mare Europă se deschide încet, speranțe generoase sînt adesea blocate de meschine ambiții și rivalități. Parlamentul european nu are încă puteri de decizie efective. La est, lumea e convulsionată în parte de tensiuni care cheamă în cauză, împreună cu turburi, preocupante exacerbări naționaliste și imperiale, un intricat contencios între separatisme și minorități.
Împotriva scepticismelor, a deziluziilor și amărăciunilor trebuie însă să știm să reacționăm cu aceeași încărcătură vitală cu care a reacționat Bălcescu asimilînd cîndva viziunea lui Mazzini expusă în acest mesaj: „Uniunea europeană așa cum a înțeles-o trecutul, e dizolvată: ea zace în mormîntul lui Napoleon. Uniunea europeană, așa cum poate exista astăzi, nu mai rezidă într-un singur popor: să rezidă în toate și guvernează asupra tuturor”.
>

SURSA
Ștefan Delureanu*, Pentru o Europă liberă și unită, „Tomis”, Constanța, ?.?.1994, p.?.

NOTE M. T.
* Ștefan Delureanu ( 192? Mangalia - ) = Profesor de istorie. (http://www.ziuaconstanta.ro/stiri/eveniment/stefan-delureanu-un-precursor-al-unificarii-europei-48304.html)

Rezistența anticomunistă din Bucovina (1949-1958)

 (310) (...) Putna, care este condamnat de autoritățile române instalate de sovietici la 107 ani închisoare în contumacie. I se alătură Vasile Motrescu din Vicov, Ioan Gherman din Moldova-Sulița și Cosma Pătrunceanu din Straja. Acest grup este neutralizat în 1952. Vladimir Macoveiciuc cade rănit și se împușcă. Ceilalți rămân în casa din Vicov, luptă toată ziua, dar spre seară casei se dă foc. Așa dispare grupul Macoveiciuc.

În jurul orașului Gura Humorului acționa grupul condus de Ghimici. Din grup făceau parte și Săvuleț Hrehronciuc din Sucevița. Cu toții au fost secerați cu  un pistol mitralieră de plutonierul Olaru.  Acesta era în civil și s-a dat drept partizan. Astfel infiltrat în mijlocul partizanilor, după un timp a folosit un moment favorabil și i-a ucis pe toți.

În al treilea val vin și eu. În 1949, după ce am fost scos din cadrele armatei, am plecat în munți. În 1950, mi s-au alăturat doi frați, Ion și Gheorghe Ghiraș. Au căzut în luptă în 1955. Apoi mi s-au alăturat Vasile Marciuc și Vasile Motrescu. În urma unei trădări, după 6 ani de rezistență, am căzut în mâinile Securității, în noaptea de 17 octombrie 1955. După 9 luni de anchetă am fost condamnat  la 40 de ani de închisoare 9 (sentința 96/19.07.1956).

Tot în acest timp, pe versantul de N al Obcinei Mari, în jurul orașului Câmpulung, acționa un grup condus de locotenentul Jenică Arnăutu, decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”. În urma unei trădări sunt arestați, el și, între alții, Sandu Grigore din Vatra Dornei. Acesta făcea parte din organizației doctorului Vasilache, care avea ramificații în 5 județe. Arnăutu moare eroic în greva foamei, în închisoare din Râmnicu Sărat, în ziua de 2 noiembrie 1959. În 1958, în ianuarie, este prins ultimul partizan din Bucovina, Vasile Motrescu. Este condamnat la moarte și împușcat în iulie la Botoșani. Pe lângă procuror, la execuție au asistat și șeful anchetei din Suceva, maiorul Felix Moritz, care din câte știu trăiește în Suceava, după cum în Onești trăiește vestitul călău, căpitanul Cârnu.

În legătură cu rezistența din Bucovina, numai în intervalul 1950-1956 au fost 17 procese cu un total de 1.332 de ani de detenție. Mulți din condamnați au murit în închisori. Trei au fost asasinați după eliberare. Numai împotriva mea au avut 3 tentative. Iată o metodă originală de a scăpa până și de memoria acelor acte de demnitate.

(...)

„O valoroasă frescă a reîntregirii naționale” (DUMITRAȘCU 1989)

Gheorghe Dumitrașcu,  O valoroasă frescă a reîntregirii naționale*, „Tomis”, Constanța, nov. 1989, p. 14

*Istoria militară a poporului român, vol. V, București, 1989

După ce, pe parcursul a trei volume, Istoria militară a poporului român, implantând fenomenul militar în structura economică, socială, politică, de mentalități pe care, în lipsa unor lucrări de sinteză a descifrat-o ea însăși, a făcut eforturi remarcabile de a suplini lipsa unui tratat de istorie generală a României, începând cu volumul al patrulea, valorosul său colectiv de autori operează o evidentă desprindere de schema inițială. 

O orientare firească și necesară, dacă avem în vedere faptul că în evoluția sa de la Burebista până la Revoluția lui Horea, chiar dacă puterea sa armată a avut propriile structuri distincte rolul decisiv în apărarea gliei și poporului nostru l-au avut țăranul, meșteșugarul și negustorul, uneltele de muncă transformate în arme, în timp ce în epoca modernă, pe măsura dezvoltării societății, armata a devenit o componentă distinctă a acesteia, cu un rol tot mai important în desfășurarea acțiunilor de apărare. Și dacă pe parcursul primelor trei volume de „istorie militară a poporului român” ne-am aflat în fața unei istorii a poporului român și a fenomenului militar care i se integrează, iar în al a patrulea volum cu o istorie națională în al cărei cuprins capitolele consacrate forțelor și acțiunile militare ajung la paritate cu capitolele „civile”, acest al cincilea volum este consacrat, așa cum rezultă din subtitlul lucrării, Evoluției organismului militar românesc de la cucerirea Independenței de stat până la înfăptuirea Marii Uniri din 1918 și participării României la primul război mondial. Ne aflăm în fața unui volum de istorie în primul rând militară, pe parcursul căruia capitolele de istorie „civilă”, mult restrânse ca număr și întindere, au doar un strict necesar rol explicativ întregitor.

Trecând la descifrarea conținutului de idei și de fapte al acestei valoroase fresce a istoriei noastre naționale ne vom opri asupra primului capitol, pe parcursul căruia este explicată și argumentată necesitatea imperativă, vitală pentru poporul român, a trecerii la desăvârșirea unității sale de stat în condițiile în care după Unirea din 1859 și după reunirea Dobrogei cu România în 1878, milioane de români continuau să trăiască în afara hotarelor statului lor național. Subliniind importanța cuceririi Independenței de stat a României și a ieșirii sale la mare în urma realipirii provinciei sale transdunărene, autorii noului volum accentuează cu îndreptățire că la capătul acestor evenimente se creaseră un nucleu, o forță, o conștiință, un vis și un plan de desăvârșire a operei de întregire națională, așa cum la rându-i, lupta românilor rămași vremelnic în afara statului lor național, în Banat, Crișana, Transilvania, Bucovina și în partea de est a Moldovei, avea un trecut și un prezent activ, propriile sale de forme de manifestare și organizare, definitivarea statului unitar român în 1918, fiind, așa cum se accentuează în cuprinsul unui alt capitol al cărții, cel de al 17 lea, în primul rând opera luptei tuturor românilor pentru dobândirea dreptului lor la autodeterminare. Acest efort de reîntregire națională a românilor se desfășoară în condițiile unei Europe zguduite de pretențiile și acțiunile imperialiste în fața cărora soluțiile diplomatice se deteriorau tot mai vizibil, lăsând un tot mai larg câmp de acțiune soluțiilor militare, războaielor. În acest context, accentuarea de către România a încrederii în forța sa militară ca factor esențial de apărare și, totodată, de susținere a luptei pentru eliberarea românilor din teritoriile aflate sub stăpânirea marilor imperii vecine apare întru-totul firească. Tocmai principiilor acestei politici militare a României și transpunerii lor în practică îi consacră autorii acestui nou volum de istorie militară un întreg excelent documentat și solid argumentat capitol, după a cărui parcurgere devine limpede că țara noastră privea o posibil angajare într-un conflict armat numai de pe poziții defensive și numai ca pe un război al întregului popor, principii care au guvernat întreaga politică românească pe plan economic și întreg ansamblul măsurilor de pregătire a teritoriului pentru apărare.

Evidențiind încă o dată, cu argumentele faptelor, ale evenimentelor, profundele rădăcini pe care le are în tradițiile militare de secole ale poporului român, doctrina secretarului general al partidului, comandantul suprem al forțelor armate, potrivit căreia apărarea patriei, a integrității și al libertății sale este cauza și opera întregului popor, autorii volumului stăruie asupra dimensiunilor, structurilor și caracteristicilor fundamentale atât ale armatei permanente, cât și ale elementelor teritoriale ale sistemului de apărare națională: armata teritorială, milițiile, garda orășenească (civică).

Concomitent cu evidențierea măsurilor de pregătire a țării pentru acest război de apărare (concentrarea și înzestrarea tehnică a armatei permanente, mobilizarea structurilor militare de rezervă și a celor economice), volumul stăruie asupra acțiunilor consacrate pregătirii patriotice și militare a maselor largi, care urmează să constituie marea oaste a țării. Un întreg capitol întitulat „Armata în viața social-politică a țării” demonstrează că ofițerii, școlile și laboratoarele militare au adus o contribuție importantă la dezvoltarea științei și culturii românești, că armata e un braț înarmat al poporului, că, înainte de a-l apăra cu armele, l-a întărit în încredințarea sa în izbândirea dreptății de veacuri.

Deschisă prin capitolul intitulat semnificativ „Declanșarea războiului de eliberare națională și întregire statală. Caracterul drept al participării României la primul război mondial”, evoluția patriei noastre în acest război, la care, așa cum subliniază cu strălucită îndreptățire tovarășul Nicolae Ceaușescu, ea nu a participat din imbolduri imperialiste, ci pentru a-și realiza dezideratele naționale ce nu aparțineau perioadei imperialiste, ci ne marcaseră istoria timp de o mie de ani, este analizată pe cuprinsul a jumătate din volum.

Analiza pertinentă a acțiunilor militare din 1916 și din vara anului următor, desfășurată pe 200 de pagini, evidențiază pregnantă strădania încununată de succes a autorilor de a circumscrie acțiunile noastre militare și rezultatele lor fenomenului militar internațional care, așezându-se în adevărata lor lumină, la cotele adevăratei lor semnificații, oferă cititorului avizat de literatură istorică imaginea precisă, exprimată în unități de măsură ferme, a ceea ce am fost noi, românii, armata noastră, în comparație cu celelalte popoare beligerante, care a fost și rămâne adevărata valoare a victoriilor și înfrângerilor noastre.

Deși are în vedere, înainte de toate, fenomenul militar ca atare, volumul nu scapă din vedere nici chestiunile diplomatice ale raporturilor dintre România și aliații săi din marea conflagrație, relații în cadrul cărora aspectele militare nu sunt, de fapt, altceva decât expresia fidelă a raporturilor politice dintre noi și marii noștri aliați.

Un capitol important este consacrat luptei de rezistență a poporului român împotriva ocupanților străini, capitol care, valorificând inspirat și pertinent o bibliografie valoroasă, în majoritatea sa operă a ultimelor decenii, ajunge la concluzia că rezistența din spatele fronturilor e o componentă mai mult decât vrednică de luat în seamă a caracterului popular al războiului purtat de noi.

După parcurgerea celor 750 de pagini ale volumului, devine evident faptul că făurirea statutului național unitar român, întregirea noastră națională sunt rezultatul firesc al luptei multiseculare a poporului nostru, realizate în condițiile concrete ale participării sale la primul război mondial. Că această participare n-a fost cauza esențială, ci cadrul istoric în care s-a împlinit un ideal național multisecular căruia acțiunile plebiscitare de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia i-au conferit, o dată în plus, o indiscutabilă legitimitate. Iar în condițiile victoriei decisive a principiului naționalităților, care a dominat, peste presiunile marilor puteri, Conferința de pace din 1919-1920, aceasta nu ne-a oferit desăvârșirea unității noastre statale, ci doar a luat act de legitimitatea și de realizarea ei și a confirmat-o

Oferindu-ne acest al cincilea volum de istorie militară a poporului român, membrii prestigiosului colectiv de autori, cei ai Comisiei de coordonare înfrunte cu acad. Ștefan Pascu și general-locotenent dr. Ilie Ceaușescu, coordonatorul principal al lucrării, fac o operă de mare valoare științifică și de profundă educație patriotică, prin care reamintirea vitejiei și jertfei înaintașilor devine pilduitoare flacără vie a iubirii veșnice a patriei nepieritoare în veșnicie.

„Întâlnirea n-a mai avut loc” (CHABANNES 1959)

 Jacques Chabannes, În cele patru vânturi ale lumii. Întâlnirea n-a mai avut loc, 2 vol., trad. C. Constantinescu (orig. fr. 1959), Prometeu, București, 1993, 254 p. + 310 p.

Cuprins vol. 1

5 Prolog

9 Partea întâi: Semnele de pe cer (1939-1940) (31 cap.)

133 Partea a doua: Biciul lui Dumnezeu (1940-1941)  (27 cap.)

coperta 4: J. C. s-a născut la începutul secolului. Ziarist, dramaturg, eseist, romancier, producător de televiziune, se consideră el însuși încapabil de face mereu același același lucru. Obține premiul Scarron pentru „Prince Carolus”, marele premiu al romanului de aventuri pentru „L assasin est en retard” și marele premiu al Academiei Franceze pentru „Les quatre vents du monde”.

Cuprins vol. 2

1 Partea a treia: Fiara (1941-1944) (33 capitole)

coperta $: J. C. imprimă un suflu viu unui mănunchi de personaje  angrenate cu mînă sigură într-o aventură care devine epopee. Acest prodigios amestec al războiului îi implică din 1939 pînă în 1944, de la Dunkerqueul evacuat la Leningradul asediat, de la Londra bombardată la Rezistența lioneză, de la Stalingradul eliberat pîna la Parisul ocupat, de la fuga lui Rudolf Hess la partidul comunist (?) al lui Chiang Kai Shek, de la Alger la New York, de la Cairo la Vichy, din biroul lui Goering la cuibul de vultur al partizanilor lui Tito. Pasionant ca un romane de aventuri , unde peripețiile și întâlnirile alternează, mergând de la tragi cla hazliu, această carte stufoasă, dar limpede, sensibilă, dar puternică, se dovedește a fi o reușită. Romancierii sunt cei care scriu în final istoria.