Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin (WERTH 1998)

Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin, trad. & cuvânt înainte & note F. Constantiniu (ed. II, Paris, 1998), Corint/Istorie universală – Microsinteze – 3, București, 2000, 143 p.

5 Prefață - Florin Constantiniu

9 Introducere

11 Capitolul I Anii de supraviețuire și de formare (1918-1921)
I. Instituționalizarea bolșevismului

1. Primele decrete

2. Dictatura politică, dizolvarea Adunării Constituante și slăbirea sovietelor
II. De la Brest-Litovsk la războiul civil

1. Brest-Litovsk: iluzia unei păci

2. Desfășurarea războiului civil
III. „Comunismul de război”

1. O economie etatizată, o societate mobilizată

2. Dictatura politică, militarizarea, teroarea

3. Comunismul de război și victoria regimului

IV. Criza „comunismului de război” și cotitura din martie 1921

1. Răscoale țărănești, regresiune economică, arhaizare socială

2. Schimbări în Partid și criza acestuia

3. Insurecția de la Kronstadt (februarie-martie 1921)

4. Congresul al X lea: o cotitură decisivă

36 Capitolul II Anii NEP-ului (1921-1928)
I. Dezbaterea asupra federalismului și formarea URSS

II. „Alianța muncitoresc-țărănească”: dezbateri teoretice și realități economice
1. Premisele teoretice și dezbaterile privind căile de dezvoltare

2. Ambiguitatea și incoerența NEP-ului

III. Luptele politice pentru putere (1922-1927)
1. „Ultima bătălie a lui Lenin” (1922-1923)

2. Primele lupte pentru putere (1923- ianuarie 1924) 

3. Moartea lui Lenin, începuturile cultului, însușirea moștenirii (1924)

4. A doua înfrângere a lui Troțki și ruptura „troikăi” (1924-1925)

5. „Opoziția unificată” și înfrângerea politică a lui Troțki (1926-1927) 

IV. Sfârșitul NEP-ului (sfârșitul lui 1927 - sfârșitul lui 1929)

1. „Criza colectărilor” din iarna 1927-1928

2. Înfrângerea „opoziției de dreapta”

3. Fuga înainte

59 Capitolul III Anii 1930, un deceniu hotărâtor
I.„Marea cotitură” (1929-1933)

1. Colectivizarea agriculturii

2. Primul plan cincinal: industrializarea, revoluția culturală și socială

3. Partidul în fața „Marii cotituri”
II. Ruptura și complotul (1934-1939)

1. De la Congresul al XVII lea la asasinarea lui Kirov 

2. Creșterea tensiunilor (începutul lui 1935-septembrie 1936)

3. „Ejovșcina” (sfârșitul lui 1936- sfârșitul lui 1938)

III. Bilanțul unui deceniu decisiv

1. Crearea unu model de dezvoltare

2. O societate destructurată

3. Stalinismul 

84 Capitolul IV URSS în relațiile internaționale (1921-1941)
I. Marile orientări ale politicii externe sovietice în timpul NEP-ului

1. Germania, un partener privilegiat în Europa

2. Relații dificile cu Marea Britanie și Franța

3. China, un partener privilegiat în Asia
II. Lupta împotriva „social-fascismului” și „agravarea contradicțiilor interimperialiste” (1928-1933)

1. Congresul al VI lea al Kominternului: o cotitură majoră

2. Mitul „agravării contradicțiilor interimperialiste” (1928-1933)

3. Spre o diversificare a relațiilor diplomatice

III. URSS în jocul „securității colective” (1934-1939)

1. „Noul curs” al diplomației sovietice 

2. URSS și războiul din Spania 

3. Falimentul „securității colective”
IV. Pactul germano-sovietic și expansionismul sovietic

1. Pactul germano-sovietic

2. „Protocolul secret” în aplicare

3. Degradarea relațiilor germano-sovietice

100 Capitolul V URSS în război (1941-1945)
I. Invazia nazistă

1. Planul „Barbarossa”, succesul și limitele „Blitzkrieg”-ului

2. „Armata Roșie asasinată”

3. Evacuare, reconversiune și solidaritate aliată
II. Cotitura în război (vara 1942 - vara 1943)

1. Înfrângerile sovietice din vara lui 1942

2. Stalingrad și Kursk: două victorii sovietice decisive
III. Pentru a înțelege revirimentul sovietic

1. Reconversiunea economiei sovietice și consecințele sale

2. Rolul ajutorului aliat

3. Barbaria nazistă și eșecul „Ostpolitik”-ului

4. Patriotism, slăbirea controalelor și consens social
IV. Spre victorie (vara 1943 - mai 1945)

1. Conferința de la Teheran

2. Ofensiva sovietică în anul 1944

3. Conferința de la Ialta și victoria

117 Capitolul VI Stalinismul desăvârșit
I. Revenirea la modelul antebelic și întărirea controalelor

1. Revenirea la modelul antebelic

2. Întărirea controalelor și represiunea

II. URSS în relațiile internaționale postabelice

1. Noul climat din Europa: de la Potsdam la conferința de la Paris (iulie 1945-iulie 1947)

2. Bipolarizarea și războiul rece

3. Ruptura sovieto-iugoslavă și consecințele ei

4. Războiul rece la apogeu

III. Stalinismul desăvârșit

1. Trăsăturile specifice ale structurilor de putere

2. Conflicte și alternative politice

3. Ultimul complot

134 Concluzii

137 Bibliografie

coperta IV

Apariția Istoriei Uniunii Sovietice a lui Nicholas Werth în versiune românească reprezintă, în egală măsură, un eveniment științific și cultural: științific, întrucât oferă, într-o lucrare de sinteză, „ultimul cuvânt” al cercetărilor de sovietologie; cultural, întrucât pune la îndemâna publicului cititor din țara noastră - într-o expunere de mare accesibilitate - elementele absolut necesare culturii politice a celui ce dorește să înțeleagă ce a fost regimul comunist, de a cărui moștenire - judecând după dificultățile tranziției - ne separăm atât de încet și de anevoie.

„Istoria Canadei” (LINTEAU 1994)

Paul Andre Linteau, Istoria Canadei, trad. I. Cojocariu (orig. fr. 1994), pref și note R. G.Păun, Corint/Istorie universală. Microsinteze 14 (coord. Șerban Papacostea), București, 2000, 156 p.

Cuprins

5 Prefață

7 I.Primii locuitori ai Canadei
8 I.Populațiile băștinase
15 II.Sosirea europenilor
18 III.Contactul

21 II.Noua Franță 1608-1760

21 I.Nașterea unei colonii

30 II.Canada în secolul XVIII

38 III.Imperii în conflict

45 III.Coloniile britanice 1760-1840

45 I.În căutarea unui cadru politic

50 II.Colonii de exploatare și de populare

56 III.Rezistența canadienilor francezi

63 IV.Reorganizarea Americii de Nord britanice 1840-1867

63 I.Slăbirea relațiilor cu Imperiul și apropierea de Statele Unite

66 II.Canada Unită

73 III.Celelalte colonii britanice

76 IV.Pași către realizarea Confederației

80 V.Primii pași ai Confederației 1867-1896

80 I.Construirea unei noi țări

86 II.Tensiunile politice

91 III.O societate conservatoare

96 VI.Marea expansiune 1896-1929

96 I.Pe calea dezvoltării

99 II.O societate nouă

106 III.O țară divizată

112 VII.De la criză la prosperitate

112 I.Recesiunea economică

119 II.Al Doilea Război Mondial

124 III.Perioada de după război

129 VIII.Canada după 1960

129 I.Un nou context economic

134 II.O societate transformată

139 III.O epocă de revendicări

144 IV.Quebec-ul și federalismul canadian

153 Bibliografie

coperta 4

Eclipsată de puternicul său vecin din nord, oarecum marginală în contextul unei „europenizări” prea adesea neglijente la deschiderea universală pe care trebuie să o aibă orice cultură, Canada este încă un subiect inedit pentru publicul românesc.

Cu această timidă premisă, editorul, traducătorul și prefațatorul lucrării au dorit să răspundă unei provocări lansate de autor pentru înțelegerea diversității istoriei și a culturilor.

Europa unită în 199? (DELUREANU)

<
15 aprilie 1834: proscris pe pământ elvetic, Mazzini lansează la Berna împreună cu un mic nucleu de exilați italieni, polonezi și germani Actul de frăție. Se naște astfel, odată cu Tânăra Europă, federalismul democratic, se aruncă prima sămânță a unei Europe de unit prin depășirea unor istorice contraste, rivalități, uri și resentimente între diversele entități naționale în care e structurată. Dar străfulgerările și tresăririle federaliste ale acelor ani apun curînd. Un nou europenism se coace după un secol, în timp ce cade asupra continentului noaptea totalitară. La o distanță de timp atât de mare, izvorul acestuia e tot italian și mazzinian: textul său sacru, simbolică moștenire democratică, republicană și federalistă a istoriei risorgimentale, a Manifestului de pe insula Ventotene. Cu o reînnoită vigoare, din închisorile fasciste se reînalță cuvântul de speranță care de data aceasta va reuși să prindă corp, să dobândească substanță instituțională în organismele ce constituie azi Europa celor Doisprezece*.
Pentru o Europă liberă și unită - proiect de manifest: sub acest titlu, în același timp problematic și de auspiciu, apare în iulie 1941 documentul de bază al federalismului democratic, definit ulterior drept Manifestul de la Ventotene, redactat de Alberto Spinelli și Ernesto Rossi. Manifestul circulă clandestin, dar nu e încă tipărit atunci cînd, în august 1943, se constituie la Milano în casa lui Rollier, Mișcarea federalistă europeană. Prima sa publicare, clandestină și ea, se produce în ianuarie 1944 la Roma, sub îngrijirea lui Eugenio Colorni, care e și autorul introducerii.
Federaliștii Rezistenței se disting de precursori prin faptul de a fi proclamat unitatea federală a Europei ca temă de lupt politică iminentă, țel de realizat de generațiile aflate pe scena istoriei.
Ideea a emers simultan în locuri diferite, fără ca vreun mănunchi să fi avut știre de existența celeilalte. Tot ca inițiativă italiană se organizează în mai 1944 la Geneva - unde se află și Grigore Gafencu angajat într-o militanță identică - fără cunoștința autorităților, prima reuniune europeistă:
prezente, cincisprezece persoane reprezentând Rezistența italiană, franceză, germană, olandeză și cehoslovacă, toate indicând federația europeană ca alternativă a simplelor restaurări naționale.
Contrar speranțelor federaliștilor romantici, problema unității europene rămîne de actualitate numai pentru emisfera occidentală unde sunt restabilite democrația și economia deschisă. În est, Uniunea Sovietică fixează propriul sistem de putere ca un centru supranațional care condiționează viitorul unor popoare anterior libere și civile. Experiența comunistă duce la formarea unor comunități închise, greu integrabile între ele.
În mod straniu, forțele politice și sociale definite prin tradiție ca reformatoare sau progresiste, rămân în mare măsură închise în orizontul îngust al politicilor naționale, pe când cele catolice, mai rezistente la „naționalizarea creierelor”, manifestă inițial o mai mare decât socialiștii și liberalii. Dar moderate prin natura lor mișcarea lor pentru o Europă unită înaintează lent, cu prudență. Pasivitatea, când nu și ostilitatea structurilor administrative de stat, totdeauna refractare la nou, condiționate de reflexe de tip național și naționalist, exercită un efect retardant sau paralizant asupra evoluției procesului de unificare europeană, conferindu-i un mers întortocheat, cu pași înainte și înapoi, între succese mărunte și înfrângeri puternice. Cu toate acestea, ideea unității europene a pătruns definitiv în problematica politică la ordinea zilei, fără să mai poată fi împiedicată să opereze. Ea dovedește că are vitalitatea și virtuțile ”Marelui Proiect”.
În momentul apariție Manifestului, criza civilizației moderne e de o tragică actualitate. Răspundrea ei nu e atribuită însă de autorii săi numai regimurilor totalitare. O răspundere mare e înregistrată și în sfera statelor naționale, absolut suverane, fiecare cu propria independență, cu propria gelozie naționalistă, cu propria autarhie economică, cu propria superioritate militară. Alternativa li se prezintă clar: a îndepărta cauzele, rădăcinile răului, a reforma societatea. „O Europă liberă și unită” - iată strategia decisivă - „constituie premisa necesară a potențării civilizației moderne - în care era totalitară reprezintă o stagnare”.
Recunoscând principiul că această civilizație trebuie salvată, propunerea federalistă a lui Spinelli și Rossi devine explicită și netă. Pentru a se îngriji de interesul comun, e necesar să existe „un organism potrivit, în stare să impună realizarea celui interes” printr-o acțiune internațională concretă, conjugată. Cucerirea puterii politice naționale într-un stat de către forțele democratice le apare îndreptățită celor doi în primul rând ca instrument de realizare a unității internaționale.
Altiero Spinelli e considerat azi ca eroul care a identificat marea gestă politică a secolului: crearea federației europene. Și o ironie a istoriei faptul că, spre a o concepe, a trebuit să reflecteze, să mediteze încarcerat și apoi trimis cu domiciliul obligator de un regim cu totul potrivnic ideii. Cu toate acestea, cu senin umor autoironic, el consideră cei 16 ani de închisoare ai tăi „o providență pentru că am fost arestat și pus de o parte în momentul în care mă consacrasem unei opere cu totul lipsite de simțul măsurii” - o aluzie la scurta stagiune marxistă - „și eram restituit oamenilor când devenisem matur pentru o osteneală, grea și ambițioasă și ea, dar acer era în adevăr una la scară umană”.
Nu numai că a fost pe măsura omului, dar angajarea federalistă s-a dovedit și la înălțimea problemelor epocii în care interdependența unește națiunilor într-un popor european și, în perspectivă, într-un popor mondial, sintagme mazziniene și ale pașoptiștilor noștri cărora Marx nu le-a cruțat niciodată sarcasmele sale deplasate.
„Tezele politice” redactate de Spinelli în 1943 dădeau o definiție precisă și concise a uniunii federale, valabilă și azi: o uniune cu instituții legislative, executive, judiciare, cu competențe privind comerțul, moneda, apărarea, capabile să împiedice totalitarismul în statele asociate, să garanteze aducă drepturile umane.
De la fondarea Mișcării federaliste până la cea din urmă bătălie politică a sa, aceea pentru proiectul de tratat pentru Uniunea Europeană, Spinelli a unit ideii corecte, gândirii limpezi, consacrării scopului urmărit - Constituția federală europeană - o capacitate excepțională de a sesiza situațiile favorabile acțiunii, de a elabora programe, de a convinge leaderii ezitanți că era indispensabil de a continua opera de unificare.
Într-o jumătate de secol, federaliștii au împlinit o serie de acte constituționale. Între acestea, Comunitatea Cărbune-Oțel, cu instituțiile sale prefederale, Tratatele de la Roma care au lărgit raza de acțiune a instituțiilor, cu competență pentru Piața Comună și alte materii, alegerile prin sufragiu direct pentru Parlamentul european, Sistemul monetar, Actul Unic cu crearea Pieței europene unice, votarea prin scrutin majoritar, votarea prin scrutin majoritar în Consiliul Europei, un rol mai important pentru Parlament cu începutul relansării care a condus la Tratatul de la Maastricht, cu moneda unică, cu Banca centrală europeană, cu unele puteri în plus pentru Parlamentul de la Strasbourg, cu începutul cooperării în domeniul apărării: atâția pași care au creat actuala situație preconstituantă. Alegerile europene din luna iunie  acestui an și cele următoare din 1999 vor conduce probabil, în sfârșit, la Constituția Europei, la cetățenia europeană: „ceva ce nu exista înainte”.
Fundație a spiritului reemersă dintr-o realitate geografică variat delimitată, Europa unită e o entitate multiplă, finalitate a unei multitudini de dezvoltări istorice.
Nu e deloc inutil să amintim la acest punct cum, de la iluminiștii secolului al XVIII lea care vorbeau de marea familie europeană, și mai cu seamă de la generația universalistă a lui Bălcescu, a lui Rosetti și a fraților Brătianu și Golescu, până la Maastricht, cu luminosul exemplu al sacrificiului tinerilor din decembrie 1989, fără îndoială un vot pentru Europa, crezul europeist și federalist a avut un notabil curs printre români, fiind exprimat din anii patruzeci a acestui secol, într-o angajantă, coerență militanță, de un mănunchi de paladini, în ansamblul căruia primează spirite elevate precum George Gafencu sau George Ciorănescu, aceea a ultimului, de multe decenii, încheiată prin moartea survenită în februarie 1993 la Munchen.
Ca și Europa itinerantă a exilaților de la 1848, și pionierii români ai Mișcării federaliste europene s-au recrutat prevalent dintre peregrini, proscriși, persecutați și prizonierii polițiilor politice, purtători de stindard cunoscuți în mod curent în țările occidentale de azil, sub apelativul generic de străini.
Ei, acești „străini” au indicat cu precădere soluția federală ca singura alternativă la simplele restaurări național-statale, de altfel devenite imposibile și ele în zona unde dominația sovietică exclusivă înlocuise cu alte toxine hegemonice și totalitare pe cele precedente, nazifasciste.
Desigur, calea către o singură, mare Europă se deschide încet, speranțe generoase sînt adesea blocate de meschine ambiții și rivalități. Parlamentul european nu are încă puteri de decizie efective. La est, lumea e convulsionată în parte de tensiuni care cheamă în cauză, împreună cu turburi, preocupante exacerbări naționaliste și imperiale, un intricat contencios între separatisme și minorități.
Împotriva scepticismelor, a deziluziilor și amărăciunilor trebuie însă să știm să reacționăm cu aceeași încărcătură vitală cu care a reacționat Bălcescu asimilînd cîndva viziunea lui Mazzini expusă în acest mesaj: „Uniunea europeană așa cum a înțeles-o trecutul, e dizolvată: ea zace în mormîntul lui Napoleon. Uniunea europeană, așa cum poate exista astăzi, nu mai rezidă într-un singur popor: să rezidă în toate și guvernează asupra tuturor”.
>

SURSA
Ștefan Delureanu*, Pentru o Europă liberă și unită, „Tomis”, Constanța, ?.?.1994, p.?.

NOTE M. T.
* Ștefan Delureanu ( 192? Mangalia - ) = Profesor de istorie. (http://www.ziuaconstanta.ro/stiri/eveniment/stefan-delureanu-un-precursor-al-unificarii-europei-48304.html)

„Un întemeietor al viitorului european al românilor” (DELUREANU 1993)

 Ștefan Delureanu, Un întemeietor al viitorului european al românilor, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1993

Aureolat ca o geneză, anul ai cărui zori au fost prevestiți sub impactul miracolului din 1989 are ca protagonist Europa. O Europă care va înceta să mai fie a celor Douăsprezece întrucât tinde să redevină Europă și acea parte în care a fost răsturnat comunismul, pe alocuri doar în forme contradictorii peste mai stăruie penumbre și tenebre, De restaurat în unitatea spiritului ei, mărgăritar al globului, minte privilegiată a unui vast corp sustras în sfârșit fărâmițării, exacerbării devastatoare a naționalismelor și localismelor pentru o uniune a patriilor care să nu le estompeze diversitatea, ci dimpotrivă să le-o ocrotească și să le-o exalte. Pentru că nu e vorba precum insinuează echivoce refrene pentru auzuri neformate de a pune în cauză statul național, așa cum a emers el din vocații, evoluții și tradiții ce nu pot fi despărțite de istoria cea mai bună a comunității care l-a elevat, de a se alimenta procese separatiste destinate oricum falimentului.

Așa cum ideea de România a creat precondițiile construirii statului național român unitar, materializarea unei intuiții culturale a unor precursori devenită în timp aspirație corală programatică, fără a diminua ori sărăci în vreun fel, ideea de Europa lansează criteriile și premisele unei asocieri salutare și pe tărâmul securității statelor. Procesul inserării românești în Europa unită, al unei deveniri ca parte a ei, apare ca unul de accelerat cu devoțiune din toate puterile.

Ecloziunea proiectului de unitate europeană și-a avut artizanii și promotorii săi, stegarii și pionii, insuficient cunoscuți sau ignorați cu desăvârșire, cu demersurile, dăruirile, impulsurile și actele lor. Din ele și-au extras seva inițiativele și finalizările parlamentelor și guvernelor. Trecerea la ele n-ar fi fost posibilă fără suflul vitalizant, de cele mai multe neelevat, care a unit fire și curente în mișcări de opinie  și mișcările în confluențe, permițând ca marile planuri să fie definite onomastic în modul chiar dacă ele n-au fost totdeauna sau exclusiv opera acelora al căror nume îl poartă. 

Între precursorii, arhitecții și constructorii Europei distanța de timp este enormă. Finalitate a unei evoluții, Europa unită e o entitate în curs de edificare ca operă a contemporanilor și a posterității imediate.

În anii patruzeci proliferează grupuri și curente federaliste, dezvoltate rapid în mișcarea pentru Statele Unite ale Europei, expresii ale unor orientări politice liberale, conservatoare, democrat-creștine, socialiste. Multitudinea de inițiative ale elitelor e întâmpinată în ansamblu cu simpatie de destinatarii la care mesajul poate ajunge. În 1947 se constituie un Comitet internațional de coordonare, în 1949 se naște Consiliul Europei.  

De la iluminiști la decembriștii anului 1989, europeismul a avut la noi interpreți reprezentativi, promotori, purtători de stindard, apostoli. În etapa premergătoare primei încorporări în act a ideii și ulterior a filonului federalist a fost reprezentat de spirite precum Grigore Gafencu și George Ciorănescu, care l-au înnobilat printr-o angajantă reflecție și statornică militanță, marcând faze și episoade ale gestației Europei unite printr-o prezență activă și multiformă care le dă dreptul să se prenumere între protagoniștii ei români.

În demersul de substanță și în prestația ultimului a prevalat acea inspirație ce a avut în Luigi Sturzo pe cel mai eficace teoretician și a făcut din democrația-creștină o relevantă componentă a panoramei politice europene și latino-americane.

Constrâns să se expatrieze, ilustrul fondator al Partidului Popular Italian a menținut contacte cu exponenții grupărilor similare, inclusiv cu partidele țărănești din Europa centrală, între care se afla la loc de frunte puternica forță creată în România de Iuliu Maniu. S-a instituit în acel scop la Paris un secretariat internațional. După eclipsa determinată de totalitarismul nazifascist, acesta avea să promoveze o intensă activizare în rândul Noilor Echipe Internaționale, cărora li s-a afiliat cu fervoare și George Ciorănescu.   

Creștin prin universalitatea crezului și rigoarea unei conduite care au modelat din el pe paladinul persecutaților, un cavaler al ofrandei de sine pentru acel bine comun prefixat ca țel fundamental de democrație creștină, dimensiunea religioasă a ființei sale nu s-a exprimat prin observare mașinalizată de prescripții, afișare de confesionalitate nudă, ortodoxia lui însemnând reverență pentru un patrimoniu comunicare în comunitatea ecleziastică străbună, prezență în act în adunarea comărturisitorilor.

Singur non-catolic și non-protestant în reuniuni semnificative ale democrației postbelice, aconfesionalitatea i-a permis ca printr-un pluralism de maximă deschidere să se insereze în mișcarea federalistă respectivă, angajându-se cu excepțional simț istoric și integră responsabilitate în miezul programului de restaurare a societății civile europene grav tulburate de totalitarismele de dreapta și de stânga și contribuind printr-un aport calificant în valide valorizări în câmpul etno-politic a atributelor orientări democrat-creștine, de nepropus model în poligeneza unei lumi traumatizate ca acea românească: adresarea la valorile creștine semnificând aici înainte de toate adeziune etnoconfesionale la o etică politică și socială, căutare precumpănitoare de fervori spirituale, morale și civile, laice în măsură să restituie comunității conotatele și dimensiunile identității sale.

În plină eră a unei răsturnări fără pereche în omenire, George Ciorănescu s-a aflat între fondatorii ferventei organizații federaliste democrat-creștine a Noilor Echipe Internaționale cu ținta edificării Europei unite, ca președinte al secției sale românești, Cel dintâi congres al ei s-a ținut în 1948 la Fiuggi. În același an, el a participat la Congresul Europei de la Haga, care a adoptat rezoluții determinante pentru punerea bazelor primelor structuri și organisme ale uniunii. Noile Echipe Internaționale erau una din mișcările federaliste majore. Activitatea politică diplomatică desfășurată, cu prudența și ritmurile specifice, a fost secondată, solicitată și stimulată prin intervențiile și cooperarea organizată a reprezentanțelor popoarelor inițiatoare și aderate pe parcurs. Între ele s-a remarcat în exil și cea românească, strânsă în jurul personalității dinamice a lui George Ciorănescu, desemnat să prezinte la Congresul NEI de la Hofgastein (1949) raportul despre „Protecția socială a tineretului european”, să colaboreze la definirea Cartei acestuia.

În rechizitoriul la adresa sistemelor totalitare care exploatau și mutilau entuziasmele generației vârstei celei mai pure, dimensionând enorma a guvernelor democrației, raportorul propunea remedii care să înlăture rigorile unei stări de lucruri ce compromitea viitorul națiunilor. Soluțiile pentru salvarea fizică și redarea echilibrului spiritual, a încrederii și speranței unui tineret grav frustrat, dar conștient că instituțiile trebuie transformate și animate „pentru a servi omul și nu pentru a nu-l aservi” rămân de aceeași palpitantă actualitate ca atunci când ai revendica adânc cutremurat pentru tineri nu numai „ocrotirea societății, dar și un rol mai activ și răspunderi mai mari în cea mai spectaculoase dintre luptele pe care omenirea trebuie să le ducă împotriva tiraniei.”   

„Creștinii în spatele cortinei de fier”, un amplu studiu realizat în 1952 a constituit substanța altui remarcabil raport prezentat la Freibourg la cel de-al șaselea Congres Internațional al NEI. Înfățișând cu o riguroasă documentare aspecte ale degradării caracterului umanist, liberal-democratic de matrice occidentală a educației, ale pervertirii culturii prin obsesia împotriva credinței și a ordinii morale, cu exemplificări ale rezistenței împotriva comunismului a cărei istorie rămâne încă de scris, Ciorănescu chema lumea liberă să utilizeze larg informațiile și datele privind oprimarea și formele de înjosire practicate în Europa aservită, îndemnându-i pe intelectuali să-și revizuiască eventualele atitudini de neutralism nepăsător, reprobabil, să respingă înrolarea facilă în direcții de natură să-i facă să abdice de la magisterul lor nobil, să nu cauționeze prin prestigiul lor pe sterilizatorii de conștiințe devenind astfel copărtași la un asasinat moral.  

Preocupat în special de exterminarea masivă, premeditată a țărănimii, el reclama urgenta intervenție umanitară a forurilor guvernamentale democratice pentru „eliberarea sclavilor albi ai zilelor noastre” și avertiza cu severitate persoanele cu funcții administrative de decizie sau execuție că vor răspunde într-o zi pentru crimele dispuse ori săvârșite. Occidentul era declarat dator să refuze recunoașterea ca definitivă a aservirii sovietice în jumătatea de est a Europei, eliberarea ei urmând să devină o idee forță, formulată și reformulată până la împlinire. Păstrând speranța că ea nu putea întârzia să se producă, George Ciorănescu considera necesar ca, în acord și cu sprijinul partidelor democrației creștine occidentale, să se redacteze tempestiv planuri de reconvertire și reconstrucție a țărilor ocupate, să se formeze experți și militanți sindicali instruiți în problemele moderne ale muncii, care să se poată opune cu succes cadrelor comuniste, să se aplice un vast program de redresare morală și economică în cadrul Europei unite de mâine, inspirat de umanismul creștin, un ansamblu de propuneri de și de măsuri fundamentale pe baza Dreptului nepieritor, primite în totalitate ca rezoluții ale Congresului.    

Participant la o multitudine de reuniuni de studii, mese rotunde și conferințe internaționale democrat-creștine și federaliste, el primea în 1954 recunoașterea de a fi ales președinte al secției de politică culturală pentru unitatea Europei a Noilor Echipe Internaționale și ca deputat al tineretului în primul parlament european. În 1955, ca membru al biroului executiv al „Consiliului tineretului liber din Europa centrală și de răsărit”, reconstituia la Paris succesiunea de avataruri infinite ale ființei umane în comunism, de la stadiul primei copilării până la adolescență și maturitate, identificând în aiuritoarea mistificare permanentă, în disimularea adevărului menite să răpească subiecților posibilitatea instituirii de comparații, în pervertirea intelectului, atrofierea simțului moral și omogenizarea conștiințelor, elemente ale celui mai criminal atentat la care ea fusese supusă vreodată în istorie.   

În bătălia pentru salvarea tineretului privită ca bătălie pentru salvarea viitorului ca și în altele ale democrației creștine, el a fost întâlnit ca participant de seamă și protagonist la reuniuni importante desfășurate la Tutzing (1955), Strasbourg (1958), unde a rostit la adunarea națiunilor captive o comunicare despre colonialismul sovietic, Lucerna și Paris (1961), tratând prevalent teme privind problemele și progresele unității europene.

În 1977, la Conferința pentru Europa reunită la Versailles în perspectiva primelor alegeri prin sufragiu universal pentru parlamentul european, a făcut, între altele, propunerea ca refugiaților din partea ei aservită să li se acorde cu prioritate pașapoarte europene și drept de vot. Construirea unității europene considerată ca deschizătoare de eră nouă, avea să se regăsească constant în centrul problematicii mișcării federaliste, în manifestările actele și inițiativele căreia, în final, ca secretar național, George Ciorănescu va fi prezent până la moarte. Devenit un for european ce nu se mai limita la un rol consultativ, parlamentul trebuia, în viziunea sa, să-și demonstreze virtuțile construind cu curaj o Europă stabilă și pacifică. evitând birocratismul și supercentralizarea, eliberând-o din stagnare și rutină, respingând tratarea tehnicistă a așteptărilor cetățenilor și imaginând soluții moderne, îndrăznețe, pe măsura timpului trăit. Elementul fundamental, definitoriu, al politicii externe a Europei unite nu putea deveni pentru el altul decât doctrina drepturilor omului, de codificat într-un tratat internațional cu forță obligatorie.

Percepția europeist-federalistă a lui George Ciorănescu imaginativă de soluții de eficace modernitate anticipatoare, restauratoare ale dreptului violat, inclusiv pentru neamul din care provenea, i-a permis să întrevadă din anii redactării primelor eseuri și studii reunite în 1985 în sinteza Basarabia. Disputed Land betwen East and West perspectiva întoarcerii pământurilor strămoșești înstrăinate la răsărit, într-o Europă unificată, recuprinse în ansamblul unei Românii ajunse în sfârșit la unitate politică după recrearea spațiului organic al unei unice culturi.   

În secolul ce-i apărea istoricului lucid și avizat ca acela al demontării marilor imperii și al triumfului universal al ordinii democratice disoluția așteptată a celui sovietic care crea și premisele rezolvării problemei Basarabiei, l-a făcut să prevadă că ea „poate deveni parte integrantă a continentului european în momentul în care evoluția internă a Uniunii Sovietice și situația internațională vor favoriza înfăptuirea treptată a autodeterminării independenței și în cele din urmă a unirii ei cu o Românie aparținând Federației Democratice Europene.

În prezentul etern al istoriei noastre morale, ținuta europeanului George Ciorănescu emerge între acele distinse de o rară, pură exemplaritate, demonstrată și în anii uriașei rătăciri în care, într-o jumătate de lume, ființa umană era degradată, stingându-se programatic în  cel mai abject dintre abatoarele subistoriei. Ieșit din țara în care ideea unității europene a avut un statornic, impresionant curs, George Ciorănescu a fost un nobil purtător de stindard. În procesul de recuperare și redefinire a identității sale, România e datoare să onoreze în el un precursor al resurecției ei și a Europei.  

„Imperiul Spulberat” (CARRERE 1978)

 Helene Carrere d`Encausse (membră a Academiei Franceze), Imperiul spulberat. Revolta națiunilor în URSS, trad. A. Ungureanu (Paris, 1978), Remember - SIC PRESS Group/Politica la zid 1, București, 1993, 316 p.

5 „Uzbecii, la fel ca toate popoarele noastre, egale între ele, au un frate mai mare - este marele popor rus.” Șaraf Rașidov (Congresul XXV al PCUS) Pravda, 27 februarie 1976

„Tovarăși, numim Georgia țara soarelui. Dar, pentru noi, adevăratul soare nu a răsărit la est, ci la nord, în Rusia: este soarele ideilor lui Lenin.” Eduard Șevarnadze (Congresul XXV al PCUS) Pravda, 27 februarie 1976 

Cuprins 

7 [Introducere]

9 Capitolul I Când „Închisoarea popoarelor” a fost deschisă
De la națiunile dispersate în Uniunea de națiuni
Revizuirea leninistă și elaborarea unui veritabil proiect federal
Dialectica egalității și controlului
Federalismul stalinist: controlul fără egalitate
Reabilitarea „fratelui mai mare”: un nou sistem imperial
După Stalin: întoarcerea la utopie

41 Capitolul II Un popor sovietic? Sau popoare sovietice? Revoluția demografică 
Populația URSS-ului de la un recensământ la altul
Tendințe prezente ale demografiei sovietice
Două lumi demografice: europenii din URSS și „ceilalți”
Răspândirea rușilor și curentele migratoare
Populația sovietică a anului 2000

86 Capitolul III Schimbări demografice și conflicte economice
De la risipă la penurie: forța de muncă sovietică  la sfârșitul secolului
Civilizații refractare la migrații
Redistribuirea populației sau redistribuirea resurselor?
Migrații și stimulente materiale

119 Capitolul IV Forțele de integrare: puterea politică și militară
Viitorul în chestiune: federalismul sovietic
Realitatea federalismului
Partidul: partid al întregului popor sovietic?
Armata: instrument de integrare?

163 Capitolul V Limbile în URSS: Instrument de integrare sau de consolidare a națiunilor?
Egalitatea națiunilor printr-o egală dezvoltare a limbilor naționale
Limbile naționale aflate în progres
Educație și integrare națională
Rusificarea acceptată ca răul cel mai mic

188 Capitolul VI Integrarea în criză
„Apatrizii” în URSS
Rebelii
„Frații inamici”

217 Capitolul VII Religie și sentiment național
Catolicism și identitate națională
Islamul, ciment al organizării politice și sociale 
Cum poți fi astăzi musulman în URSS?
Islamul, un alt sistem de valori în societatea sovietică
Când comunismul devine un „sub-produs” al islamului

Capitolul VIII Homo Islamicus în societatea sovietică
Refuzul de a ieși din grup prin căsătorie
Coeziunea grupului prin modul de viață
Un nou conținut prin sărbătorile tradiționale
Un model particular de organizare socială

263 Concluzii

273 Note

305 Bibliografie sumară

309 Postfață: Helene trecând de rama oglinzii (Alina Ungureanu) 

De aceeași autoare
L-Empire eclate, Paris, Flammarion, 1978
Lenine, la revolution et le pouvoir, Paris, Flammarion, 1979
Staline, ordre par la terreur, Paris, Flammarion, 1979
Le Pouvoir confisque, Paris, Flammarion, 1980
Le Grand Frere, Paris, Flammarion, 1983
Le Destalinisation commence, Paris-Bruxelles, Complexe, 1986
Ni paix ni guerre, Paris, Flammarion, 1986
Le Grand Defi, Paris, Flammarion, 1987
Le Malheur russe, Essai sur le meutre politique,  Paris, Fayard, 1988
La Gloire des nations, Paris, Fayard, 1990; ed. II, adăugită, 1991
Victorieuse Russie, Paris, Fayard, 1992
L-URSS de la Revolution a la morte de Staline. 1917-1953, Paris, Seuil, 1993

Premii
„Aujourd-hui”, 1978

„Louise Weiss”, 1988

„Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism” (GUSTI 1920)

Dimitrie Gusti, Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism. Clasificarea sistemelor privitoare la societatea viitoare, cuv. înainte și note A. Firuță, Ed. Științifică, București, 1993, 144 p.

2 Extras din „Arhiva pentru știință și reformă socială”, II, 1,2,3, Gutemberg, București, 1920

5 Argentina Firuță, Cuvînt înainte

12 Cuprins / „Neque flere, nec ridere, nec contemnari, sed intelligere” (Spinoza)

17 I Studiul de față urmărește analiza și precizarea termenilor: comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism; fixarea principiilor fundamentale ale acestor sisteme și determinarea locului pe care-l ocupă fiecare din ele într-o clasificarea generală a tuturor sistemelor privitoare la viitorul social

18 II Primul exemplu de nesiguranță în discuțiunea supra socialismului: controversa în jurul paternității termenilor de socialist și socialism, primul apărut în Anglia în 1833 și al doilea inventat de Joncieres  în 1832; odată inventații termenii, au fost întrebuințați fără nici o preciziune până azi, atît în limbajul popular, cît și în cel savant; confuziune care dă legitimitate acestui studiu.

22 III Sistemele de construcție a societății viitoare cuprind:
1.o teorie sociologică și juridică-politică
2.o critică economică
3.un plan de organizare
4.mijloace de realizare a acestui plan
5.o acțiune politică
6.un ideal etic
Fiecare din acest elemente devine criteriu de clasificare (în afară de elementul acțiunei politice); prin criteriul sociologic și juridico-politic ajungem la sisteme anarhiste și non-anarhiste; prin criteriul economic, la sisteme comuniste și socialiste-colectiviste.
Criteriul planului organizator indică alte două clasificări:
a) tipurile centraliste, federative și corporative
b) sistemele raționaliste și realiste, criteriul mijloacelor deosebește sisteme pașnice de sisteme violente; criteriul etic unifică sistemel violente (afară de „dictatura proletariatului”) 

36 IV Francois Babeuf, inventatorul tacticii revoluționare, și Etienne Cabet, autorul celui dintîi roman social devenit popular, reprezentanți ai comunismului raționalist centralist

42 V Robert Owen, cel dintîi socialist reformist și promotorul comunismului raționalist federalist

47 VI Doctrina contelui de Saint-Simon, „prefața și tabla de materii” ale socialismului; ulterior preconizează socialismul raționalist centralist

53 VII Charles Fourier, reprezentantul tip al socialismului rațional federativ; Louis Blanc, teoreticianul socialismului rațional corporativ

58 VIII Încoronarea raționalismului social prin teoria anarhistă; anarhism individual și social (socialist și comunist); Max Stirner, anarhist individualist; P. Proudhon, anarhist comunist; continuatorii anarhismului: P. Kropotkin și M. Bakunin; atitudinea lui Bakunin împotriva statului, combaterea votului universal și apologia revoluției proletare.

67 IX Marxismul este cel dintîi sistem realist, opus tuturor sistemelor raționaliste cunoscute până la el; evoluționismul social marxist, o dramă socială în cinci acte: factorul tehnic economic, tendințele de evoluție, crizele economice, lupta de clasă și catastrofa finală; revoluția socială, după Marx, raportul dintre condițiile ei obiective (evoluția economică) și condițiile ei subiective (proletariat); revoluția socială cuprinde pe cea politică, nu poate fi provocată de ea.

75 X Critica și interpretarea marxismului au dat naștere revizionismului „intelectual” și revizionismului „revoluționar”, care cuprinde neosocialismul sindicalist și neocomunismul sovietist; principiile sindicalismului: principiul luptei și acțiunii directe și principiul autonomiei, personalității sociale și instituțiilor sindicaliste; critica democrației și a sufragiului universal; mijloacele acțiunii directe; greva generală; forța și violența, violența și dictatura proletară, după Sorel; federalismul sindicalist; formarea personalității sociale, baza idealismului revoluționar; sindicalismul, un nou tip de sistem social, tipul voluntarist.

86 XI Bolșevismul este un fenomen social, un regim politic și o doctrină socială; ca doctrină îmbrățișează trecutul , prezentul și viitorul social; pentru trecut predică războiul civil, revanșa pentru suferințe trecute, burghezimea este o stare de spirit opoziționistă; în ceea ce privește viitorul, bolșevismul este adept al anarhismului comunist; pentru prezentul tranzitoriu se pretinde marxist; nu este încă marxist, ci decretist, politicist și babouvist, crezînd că revoluția politică va produce pe cea socială; analiza constituției republici socialiste federative rusă  a sovietelor; critica parlamentarismului și principiul reprezentării intereselor profesionale nu sunt nouă; dreptul electoral, o consacrare legală a inegalității nu numai dintre clase, ci și dintre grupurile proletare; vot plural și indirect; ierarhia sovietică și organele puterii supreme; dictatura proletariatului, negarea democrației și sufragiului universal nu sunt marxiste; modelul lui Lenin, comuna din Paris, înțeles fundamental deosebit de Marx; majoritare și minoritate; dictatura proletariatului nu este impersonală, ci duce la dictatură oligarhică de partid și chiar la cesarism; sovietism și dictatură reprezintă doctrina străveche a absolutismului politic și a dreptului celui mai tare; bolșevismul caracterizat ca „socialism tatar”; bolșevismul, cel mai tipic oportunism; el renunță ușor la principii pentru a face „experiențe”; exemple de alte experiențe sociale nereușite: comunismul din Amana, experiențele lui Owen, Cabet, Fourier; criza bolșevismului, o criză de metodă; sindicalism și bolșevism; raționalism și realism social.

118 XII Realizarea idealului social-etic al Dreptății și Egalității sociale -  notă comună tuturor sistemelor comuniste, socialiste, anarhiste și sindicaliste, ea este însă străină sistemului ce postulează dictatura proletariatului, nostalgia „imperiului al treilea”

121 XIII Schița grafică a clasificării generale a tuturor sistemelor despre care s-a vorbit în acest studiu

123 Note

coperta 4: „Dictatura proletariatului, după bolșevici, nu este o stare, ci un regim recunoscut de constituție; nu este dictatura majorității, ci a minorității, și nici a acestei minorități în întregime, ca clasă, ci a unui partid, adică a unui fragment din această clasă; dictatura de partid duce însă la aceea a unei grupe din mijlocul partidului, pentru a termina cu dictatura unora sau unuia din acest grup. În acest mod, dictatura proletariatului așa cum este înțeleasă de bolșevici, reprezintă o minoritate a minorității care dictează majorității și care duce în mod fatal prin oligarhia cîtorva la cezarismul unuia”.