1.Contextul crizei poloneze
Criza politică din Polonia din octombrie 1956, a cărei evoluţie a fost aproape paralelă cu cea maghiară, a pus la încercare capacitatea conducerii sovietice de a controla situaţia din blocul comunist. Declanşarea crizei a fost influenţată atât de factori interni, cât şi externi. Pe termen lung, moartea lui Stalin în 1953 şi evoluţiile social-economice negative în cei zece ani de regim comunist au favorizat apariţia unei stări de spirit la nivelul întregii societăţi poloneze favorabile unei schimbări. Pe termen scurt, criticile aduse lui Stalin în raportul secret al liderului de partid sovietic Nikita Hruşciov la Congresul XX al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie 1956 au reprezentat ‘’detonatorul’’ tensiunilor care au zguduit ulterior partidul comuniştilor polonezi.
Întîmplarea a făcut ca Boleslaw Bierut, liderul stalinist polonez, să înceteze din viaţă în martie 1956. Prezent la plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez din 20 martie, Hruşciov s-a opus alegerii lui Roman Zambrowski ca prim-secretar al comuniştilor polonezi, ajungându-se la o formulă de compromis în persoana veteranului Edward Ochab, şeful educaţiei politice din armată.
Acesta îl va elibera în aprilie pe Wladislaw Gomulka, un lider al partidului şi un simpatizant al conducătorului comunist iugoslav Tito, care fusese arestat în 1950 la ordinul lui Stalin pentru ‘’deviere naţionalistă’’. Cursul politicii mai flexibile a lui Ochab va fi marcat însă de revolta muncitorilor din Poznan, din 28 iunie, represiunea soldîndu-se cu 53 de morţi, 300 de răniţi şi 323 de arestări. Cu toate acestea, în raportul prezentat la plenara din 18 iulie, Ochab va admite responsabilitatea partidului în situaţia socială de la Poznan şi va marca astfel trecerea sa în tabăra reformatorilor. Între timp, pe plan internaţional avuseseră loc alte două evenimente care vor influenţa evoluţiile din partidul comunist polonez: desfiinţarea Kominformului, organism de inspiraţie sovietică destinat coordonării activităţii partidelor comuniste, şi vizita lui Tito la Moscova, unde căzuse de acord cu Hruşciov că reforma poloneză va fi gestionată de Ochab într-o manieră lentă, chiar dacă Gomulka ar fi revenit în conducerea partidului. Gomulka şi aliatul său, generalul Marian Spychalski, vor fi reprimiţi în partid în august. În toată această perioadă, diverşi oficiali de partid şi de stat de orientare stalinistă demisionau sau erau înlocuiţi de cei cu orientare reformistă.
În cele din urmă, în timpul vizitei sale în China din septembrie, Ochab a fost chiar convins să cedeze conducerea lui Gomulka. Totuşi, în timpul escalei la Moscova, el a pus şi problema prezenţei consilierilor sovietici din structurile militare poloneze. După întoarcerea sa la Varşovia, Gomulka a fost invitat la şedinţele Biroului Politic pentru a se pregăti revenirea sa la conducerea partidului. Acum s-au înregistrat primele divergenţe directe cu mareşalul Konstantin Rokossovski, care era însă şi cetăţean sovietic. În consecinţă a fost stabilită o plenară decisivă a CC pentru 19 octombrie. Faptul că Ochab a acceptat ca raportul să fie citit de Gomulka i-a alertat pe stalinişti, care l-au anunţat pe Molotov, arhitect al politicii externe a lui Stalin, şi încă membru al Prezidiului CC sovietic.
În dimineaţa de 19 octombrie, Hruşciov, V. Molotov, A. Mikoian şi mareşalul I. Konev, comandantul şef al Forţelor Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, soseau în capitala poloneză pentru opri derapajul faţă de ceea ce fusese convenit cu Tito. Deşi au ordonat mişcări ale trupelor sovietice din Polonia către Varşovia, ei n-au reuşit însă să-l impresioneze pe Gomulka în negocierile tensionante desfăşurate în acea zi, fiind practic nevoiţi să accepte schimbarea de lider ce se pregătea pentru a doua zi. Impactul loviturii alegerii lui Gomulka ca prim secretar a fost dublată însă de ‘’debarcarea’’ mareşalului Rokossovski şi a altor stalinişti din Biroul Politic, organismul restrâns care conducea partidul între plenarele CC. Mareşalul va fi îndepărtat în noiembrie şi din funcţia de ministru al Apărării, odată cu el începînd să plece şi alţi ofiţeri sovietici din armata poloneză, conform unui aranjament bilateral din 18 noiembrie. Astfel, beneficiind şi de contextul favorabil al revoluţiei maghiare şi al susţinerii populare interne, liderii reformatori polonezi au rezolvat într-o manieră curajoasă criza din partid. Ei au reuşit să menţină echilibrul între două tendinţe ce păreau iniţial de neconciliat: pe de o parte, obţinerea retragerii din partid, armată şi securitate a unei mari părţi a personalului sovietic prin care Moscova exercita un control direct al situaţiei din Polonia, iar pe de altă parte respectarea intereselor strategice sovietice (apartenenţa la OTV şi prezenţa trupelor sovietice în Polonia) şi păstrarea controlului asupra situaţiei interne.
2. Situaţia ofiţerilor sovietici din structurile militare poloneze în octombrie 1956
Prezenţa sovietică în aparatul militar comunist polonez data din timpul celui de al doilea război mondial, cînd aceste structuri au fost create pe teritoriul URSS de comunişti şi unii prizonieri capturaţi de Armata Roşie la invazia din septembrie 1939.
Securitatea poloneză a fost, practic, o creaţie a NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne), primele structuri fiind constituite în iulie 1944, cînd Armata Roşie, urmărindu-i pe germani, a pătruns pe teritoriul polonez. În ianuarie 1945 Biroul Politic polonez aflat acum la Varşovia a cerut oficial trimiterea de consilieri sovietici în probleme de securitate, iar de la 1 martie 1945 generalul NKVD Ivan Serov (preşedintele KGB în 1956) a devenit şeful ‘’Aparatului consilierilor’’ al Ministerului Securităţii Publice din Polonia comunistă. În număr de aproximativ 300 de persoane, experţii sovietici vor îndruma munca de securitate la nivel central, provincial şi districtual. Consilierii districtuali au fost rechemaţi în 1950, iar în 1953 mai rămăseseră circa 60 de consilieri, dintre care jumătate la nivel central. În 1954, după modelul sovietic MSP a fost transformat în Comitetul Securităţii Publice, pentru ca în iunie 1956 să mai rămînă 6 consilieri în CSP şi Ministerul Afacerilor Interne. În această perioadă, şeful consilierilor era colonelul Evdokimenko.
În ceea ce priveşte armata, perioada în care numărul ofiţerilor sovietici a atins maximumul a fost iulie 1952 – martie 1953, cînd erau încadraţi 712 ofiţeri, din care 41 de generali. În anul crizei, mai rămăseseră 76, din care 28 de generali şi 32 de colonei, iar în iulie 1956 mai existau în armata poloneză 50 de consilieri sovietici.
Elementul simbol al influenţei politice şi militare sovietice în Polonia era mareşalul Rokossovski, ministru al apărării şi membru al Biroului Politic al partidului. Rokossovski s-a născut la Varşovia, în 1896, epocă în care Polonia era parte a imperiului ţarist. A luptat în războiul civil din Rusia (1918-1920) şi în al doilea război mondial, cînd a contribuit la marile victorii sovietice de la Moscova (1941), Stalingrad (1942) şi Kursk (1943). Din iulie 1944 pînă în mai 1945, la comanda Fronturilor 1 şi 2 bieloruse, a participat la eliberarea Poloniei de sub ocupaţia germană. Pentru meritele sale pe cîmpul de luptă a fost avansat la gradul de mareşal al Armatei Roşii (1944) şi al armatei poloneze (1949). În plan politic, tot în 1949 a devenit membru al Biroului Politic al PMUP, ministru al apărării şi vicepremier al R:P. Polone. Din 1955, anul semnării Tratatului de la Varşovia, era şi adjunctul comandantului şef al forţelor aliate, mareşalul Konev. În memoriile sale, Molotov menţionează şi momentul numirii lui Rokossovski ca ministrul al apărării în Polonia. În calitatea sa de ministru de externe al URSS, el a vizitat Polonia şi a anunţat gazdele că vor primi ca ministru pe ‘’cel mai bun’’ dintre generalii sovietici. Molotov l-a descris astfel pe mareşal: ‘’Avea caracter, origine poloneză, fiind un general talentat. Era adevărat că vorbea prost poloneza, accentuînd incorect silabele. Nu era bucuros că mergea acolo, dar era foarte important pentru noi că era acolo, pentru că ştia să facă ordine.’’
Generali sovietici existau în octombrie 1956 chiar şi în structurile politice poloneze, cum era CC al PMUP: Rokossovski (din noiembrie 1949), Poplawski (aprilie 1949), Jurij Bordzilovski, şeful statului major general (martie 1954) şi Bronislaw Pólturzycki, adjunct al preşedintelui Comisiei de planificare economică (martie 1954).
Un rol important în vor juca în timpul crizei şi forţele sovietice din Polonia. Acestea erau încadrate în Grupul de armate Nord-Vest, condus de generalul S. Galiţki, care servise şi el în armata comunistă poloneză în 1943 – 1946.
3. Cazul Rokossovski
Atît din punct de vedere politic, cît şi militar, evoluţia crizei poloneze din octombrie a fost focalizată pe balansul binomului Gomulka – Rokossovski. Ascensiunea primului şi căderea celui de-al doilea au condus la personalizarea unei dispute între partidul comunist polonez şi cel sovietic. A fost, pe undeva, revanşa pentru desfiinţarea partidului polonez în 1938 de către atotputernicul Stalin, suspicios faţă de tendinţele autonomiste ale acestuia.
Primele semne referitoare la schimbarea atitudinii publice faţă de Rokossovski au apărut încă din timpul plenarei din 20 martie. Hruşciov l-a prezentat pe ‘’minunatul dumneavoastră compatriot şi prietenul nostru’’ ca pe o victimă a terorii staliniste care a petrecut doi ani în închisoare, dar participanţii au reacţionat imediat, cerînd informaţii despre alte cazuri la care Hruşciov a trebuit să se refere pe larg. Membrii CC-ului polonez sugerau astfel că nu erau prea interesaţi de şlefuirea imaginii mareşalului sovietic trimis de Stalin.
În ceea ce priveşte ansamblul ofiţerilor din şi de pe lîngă structurile militare poloneze, unele schimbări au fost cerute de Ochab Comitetului Central al PCUS în timpul escalei la Moscova din 11 septembrie. Liderul comunist polonez a solicitat desfiinţarea instituţiei consilierilor sovietici de securitate şi a propus, în schimb, înfiinţarea unui birou de legătură al KGB pe lîngă CSP. De asemenea, el a considerat că nu mai este necesară prezenţa generalilor şi ofiţerilor sovietici în armata poloneză.
Aceste probleme au devenit prioritare în desfăşurarea şedinţelor pregătitoare Biroului Politic din prima jumătate a lui octombrie. Faptul că unii ofiţeri superiori din armata poloneză nu cunoşteau limba poloneză sau nu aveau cetăţenie poloneză a fost apreciat ca una dintre situaţiile neplăcute existente în relaţiile polono-sovietice. Ca urmare, liderii polonezi au decis să propună URSS şi respectivilor ofiţeri să accepte cetăţenia poloneză, iar ofiţerii care nu ştiau poloneză să fie trecuţi pe post de consilieri, în locul lor urmînd să fie promovaţi ofiţeri polonezi. Cel care a fost însărcinat cu rezolvarea problemei a fost chiar Rokossovski. Gomulka a cerut şi clarificarea problemei consilierilor din Securitatea poloneză, considerînd că acest control sovietic asupra aparatului militar polonez ‘’nu este un exemplu de relaţii fireşti’’ între cele două ţări.
În zilele premergătoare crizei, Rokossovski a devenit însă şi ţinta unui atac indirect din partea lui Gomulka, deşi acesta era doar invitat la şedinţa Biroului Politic din 12 octombrie. Atacul viza implicarea mareşalului în decizii de politică externă luate în epoca stalinistă şi considerate defavorabile Poloniei de către Gomulka, dar, de fapt, lui Roossovski i se dădea de înţeles că era văzut ca un stalinist şi ca urmare pasibil să fie înlăturat de la putere. Dar mareşalul nu a depus armele şi în şedinţa din 15 octombrie s-a opus tuturor propunerile comisiei însărcinată de B. P. cu pregătirea listelor de candidaţi pentru conducerea partidului, deoarece îl excludeau pe el ca şi pe ceilalţi stalinişti, aflaţi în minoritate. În consecinţă, el şi-a exprimat desconsiderarea faţă de viitorul scrutin de la plenara CC şi, în aceleaşi timp, a avertizat într-o formă voalată: ‘’Cred că desfăşurarea unor alegeri în această situaţie ar echivala cu o dezertare’’. Nu a fost probabil o întîmplare faptul că la întîlnirea Biroului Politic cu ambasadorul sovietic Ponomorenko la 18 octombrie, Rokossovski a fost singurul care a cerut ca delegaţia sovietică să sosească înainte de începerea plenarei şi să participe la aceasta. El spera în mod firesc că prezenţa înalţilor oficiali sovietici va diminua opoziţia faţă de persoana sa manifestată de majoritatea reformatoare. În plus, Rokossovski personal a informat Moscova în faza iniţială a crizei de faptul că unele unităţi poloneze ar putea opune rezistenţă în cazul unei intervenţii externe.
Pentru a-l încuraja, la sosirea pe aeroportul din Varşovia, la ora 7 a zilei de 19 octombrie, Hruşciov i-a salutat în primul rînd pe Rokossovski şi grupul de generali sovietici din armata poloneză. Mai mult, liderul sovietic, care era deja nervos, a indicat în chip de avertisment că generalii erau persoanele pe care se baza în situaţia dată. În plus, sugestia lui Rokossovski şi dorinţa delegaţiei de a participa la plenară nu au fost îndeplinite, sovieticii fiind conduşi la palatul Belvedere. Aici, deşi nu se desfăşurau discuţii oficiale, situaţia lui Rokossovski a fost abordată imediat de sovietici, care şi-au exprimat profunda nemulţumire faţă de încercarea de excludere din organul de conducere al partidului polonez a susţinătorilor alianţei polono-sovietice, nominalizîndu-l în primul rînd pe mareşal.
Într-o scurtă şedinţă a Biroului Politic consacrată analizării atitudinii sovieticilor, la ora 10 a zilei de 19 octombrie, Rokossovski i-a luat apărarea lui Hruşciov, susţinînd că ieşirea sa era motivată de situaţia creată, şi a propus ca o delegaţie de patru persoane să se deplaseze la Belvedere unde să asculte argumentele sovieticilor cu calm, pentru a nu se agrava situaţia. El însuşi a fost sprijinit de la Hilary Chelcowski, care a încercat să redeschidă chestiunea prezenţei mareşalului pe lista de candidaturi, dar fără succes. Pe de altă parte, Rokossovki a fost pus într-o situaţie delicată de Ochab, care i-a cerut să explice care este situaţia în armată. Ministrul apărării, apreciind că este vizat de insinuări, a replicat că armata nu a fost alarmată şi că a fost adus în Varşovia doar un batalion. El a ţinut să precizeze că mişcarea a fost realizată cu acordul lui Ochab însuşi, în scopul protejării intempestivei delegaţii sovietice ‘’împotriva unei posibile provocări inamice’’.
În memoriile sale, Hruşciov îl prezintă pe Rokossovski ca cel mai obedient, dar şi cu cea mai puţină autoritate dintre liderii polonezi. El aminteşte că după sosirea la Varşovia delegaţia sovietică a perceput existenţa unei opoziţii şi faţă de calitatea de comandant al armatei poloneze a lui Rokossovski, ceea ce-l determina pe liderul sovietic să ia în considerare chiar şi varianta militară. Fostul şef al partidului sovietic susţine că s-a întîlnit în dimineaţa zilei de 19 la ambasadă cu Rokossovski, care ar fi sugerat că acensiunea naţionaliştilor, contrarevoluţionarilor şi antisovieticilor putea fi stopată numai cu forţa armelor. Dar contabilizarea numărului unităţilor loiale lui Rokossovski a fost dezamăgitoare pentru această variantă, deoarece potrivit lui Hruşciov, sovieticii doreau ca intervenţia ar fi trebuit să fie realizată de armata poloneză. Unii istorici, ca L. Goluchowski, apreciază însă ca inexacte informaţiile lui Hruşciov, în sensul că Rokossovski nu putea fi la ambasadă atunci. Acesta nu putea lipsi de la şedinţa plenarei, unde trebuia şi putea să-şi pledeze cauza, fiind şi sursa numărul unu de informaţii pentru sovietici. Pe de altă parte, sovieticii începuseră deja să-şi mişte propriile trupe de pe teritoriul polonez, iar peste cîteva zile nu vor ezita să se lipsească de armata ungară pentru a zdrobi insurecţia de la Budapesta.
La discuţiile de la Belvedere, care au început la 11 şi la care au participat o delegaţie de 14 comunişti polonezi, Mikoian a ridicat chestiunea înlocuirii ‘’neaşteptate’’ a prietenilor URSS în Biroul Politic şi, în particular, a calificat problema tovarăşului Rokossovski ca ‘’o problemă politică importantă’’. El lăsa să se înţeleagă că îndepărtarea lui Rokossovski ar fi văzută în ‘’străinătate’’ ca o lovitură dată alianţei polono-sovietice, prin ‘’străinătate’’ el înţelegînd evident Vestul. Schimbînd perspectiva, Mikoian menţiona că sloganul tinerilor polonezi ‘’Rokossovski afară’’ este o palmă la adresa armatei poloneze. În opinia lui Mikoian, consilierii sovietici făceau din armata poloneză o forţă de mare calibru şi considera că nu pot fi rechemaţi toţi odată. Mai mult, rechemarea lor ar fi pus sub semnul întrebării prietenia polono-sovietică, Mikoian întrebîndu-se dacă ei pun în pericol suveranitatea Poloniei şi întrebînd chiar dacă polonezii mai doresc să facă parte din Pactul de la Varşovia.
Pentru a fi mai convingători în argumentaţia lor, sovieticii începuseră să-şi îndrepte trupele de pe teritoriul polonez spre Varşovia. La rândul său generalul sovietic I. Turkiel, comandantul forţelor aeriene poloneze, interzisese zborurile avioanelor poloneze, în timp ce cele sovietice aveau libertate de acţiune. Mai tîrziu, în ianuarie 1957, la o întîlnire cu conducerea chineză, Gomulka susţinea că Rokossovski nu informa Biroul Politic despre mişcările militare, iar unele subunităţi ale armatei poloneze s-au deplasat spre Varşovia chiar şi după ce Hruşciov l-a autorizat în cursul şedinţei de la Belvedere să-i transmită lui Konev oprirea coloanelor sovietice. Retrospectiv vorbind, această decizie a conducătorului sovietic, luată la cererea insistentă a lui Gomulka, semnifica faptul că momentul critic trecuse pentru reformatorii. Într-adevăr, în cele din urmă, Hruşciov a acceptat cu părere de rău declarată solicitările poloneze în ceea ce priveşte consilierii militari sovietici, deoarece URSS considerase o datorie trimiterea de consilieri în Polonia. Pe de altă parte, în cazul lui Rokossovski prim-secretarul sovietic s-a arătat interesat de modul în care urma să cîştige Gomulka conducerea PMUP cu punctul său de vedere. Cu alte cuvinte, deşi lăsa lucrurile să curgă, Hruşciov accepta practic ca polonezii să decidă singuri asupra alegerii conducerii lor. Într-adevăr, la întoarcerea la Moscova, Prezidiul CC a ajuns la concluzia că există o singură cale de a se ieşi din această situaţie: ‘’să se pună capăt la ceea ce se întîmplă în Polonia’’. Totuşi exista o rezervă: dacă menţinerea în funcţii a lui Rokossovski ar fi fost posibilă, nu ar fi fost necesar să se exercite presiuni pentru o vreme’’. Între timp, la 21 octombrie, în ultima zi a plenarei CC al PMUP, cînd era cert că Rokossovski nu fusese ales în Biroul Politic, membrii Prezidiului au fost cu toţii de acord cu Hruşciov că ‘’în aceste circumstanţe trebui să ne abţinem de la o intervenţie militară’’.
Unul din motivele neintervenţiei fusese şi faptul că mareşalul rămăsese în continuare ministru al apărării. Dar în acele zile a izbucnit şi criza maghiară, care a început să acapereze treptat atenţia Kremlinului, situaţie de care au profitat reformatorii polonezi pentru a încheia conturile cu Rokossovski. Gomulka a creat la 26 octombrie o comisie pentru reformarea armatei condusă de el, dar din care făcea parte şi generalul sovietic Jerzy Bondzilovski, şeful Statului Major polonez. A doua zi, el va ţine un discurs în faţa activului de partid din armată în care va explica diplomatic că debarcarea lui Rokossovski nu s-a datorat unor divergenţe principiale, ci unor diferenţe de metodă privind ieşirea din criză. Mai mult, el îi spusese direct lui Rokossovski: ‘’Dumneavoastră sînteţi politician pe cît sînt eu militar’’. Dar importanta funcţie de stat pe care o deţinea Rokossovski îl menţinea în prim-planul vieţii politice poloneze, aspect sesizat şi de liderul comunist chinez Liu Shaoqi, care se afla în acea perioadă la Moscova pentru consultări în legătură cu situaţia din Polonia şi Ungaria. Discuţiile cu oaspeţii chinezi îl vor influenţa pe Hruşciov în decizia de abandonare a lui Rokossovski comunicată Varşoviei şi Prezidiului CC la 28 octombrie. Comunicatul guvernului polonez referitor la demisia lui Rokossovski a fost amÂnat, mai mult sau mai puţin voluntar, până la 30 octombrie, când a fost emisă ‘’Declaraţia guvernului URSS cu privire la principiile dezvoltării şi conolidării priteniei şi cooperării între URSS şi alte ţări socialiste’’. La 10 noiembrie, Biroul Politic a acceptat ‘’cu regret’’ demisia lui Rokossovski şi a decis transmisterea unei scrisori de mulţumire din partea partidului şi statului pentru activitate. I s-a garantat o pensie pe viaţă, situaţie de care au beneficiat şi generalii Poplawski, Strazewski, Rotkiewicz şi Pulturzycki.
Mareşalul a plecat din Polonia la 15 noiembrie, iar cinci zile mai tîrziu a fost numit adjunct al minitrului apărării al URSS, funcţie deţinută până în 1962. Cînd generalul Marian Spychalski, vechi aliat al lui Gomulka, care a devenit curînd ministru al apărării, a vizitat URSS, l-a invitat pe Rokossovski la o partidă de vînătoare, acesta a refuzat motivînd că aceşti oameni ‘’mi-au făcut rău’’. A încetat din viaţă în 1968, după o experienţă de viaţă în care servise simultan sub două steaguri.
Oficial, problema consilierilor militari sovietici a fost reglementată printr-o scrisoare a lui Hruşciov trimisă lui Gomulka imediat după încheierea plenarei, la 22 octombrie. Liderul sovietic îi confirma noului conducător polonez acceptul pentru solicitările lui Ochab din septembrie şi a propus o reuniune tehnică, care va avea loc la 18 noiembrie. Pe de altă parte, după plenara din 19-21 octombrie consilierii sovietici vor primi titulatura de ‘’consultanţi militari’’. În 1957 vor rămîne în Polonia 12 consultanţi militari, 6 în 1958, iar în 1959 rămăseseră 4. În ceea ce-i priveşte pe ofiţerii sovietici încadraţi în armata poloneză, în 1957 mai rămăseseră 23, în anul unrmător 9, ultimii doi retrăgînd-se în1968: generalul Jerzy Bondjilovski, şef al statului major şi adjunct al ministrului apărării din 1954, şi generalul Mihail Ovcinikov, şef al Academiei Militare. Între noiembrie 1956 şi noiembrie 1957 au părăsit armata poloneză 56 ofiţeri sovietici, dintre care 28 de generali.
Bibliografie
Cold War International History Project
Digital Archive (http://www.wilsoncenter.org/digital-archive):
1.Speech by Comrade Krushchev at the 6th PUWP CC Plenum (Excerpt), 20 March 1956, Warsaw
2.Gomulka's Notes
3.Zawadzki's Notes
4.Meeting of the Politburo on 19, 20, and 21 October 1956
5.Letter Khrushchev to Gomulka, 22 October 1956
6.The "Malin Notes" on the Crises in Hungary and Poland, 1956 Translated and Annotated by Mark Kramer
7.Discussions between the delegates of the Chinese People's Republic and Poland, 11 and 12 January 1957
Gluchowski Leszek & Nalepa Edward, The Soviet-Polish Confrontation of October, 1956: The Situation in the Polish Internal Security Corps, Working Paper #17: (http://www.wilsoncenter.org/publication/the-soviet-polish-confrontation-october-1956-the-situation-the-polish-internal-security)
Gluchowski L.W., Khrushchev, Gomulka, and the ''Polish October'' (http://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/CWIHPBulletin5_p1.pdf)
Hungary and Poland, 1956: Khrushchev's CPSU CC Presidium Meeting on East European Crises, 24 October 1956, Introduction, translation, and annotation by Mark Kramer (http://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/CWIHPBulletin5_p1.pdf)
Căzănişteanu C., Zodian V. şi Pandea A., Comandanţi militari. Dicţionar, Editura Ştiinţifică şi Encilopedică, Bucureşti, 1983, pp. 272-273
Fontaine Andre, Istoria războiului rece, volumul III, Editura Militară, Bucureşti, 1992, pp. 265-301
