„Churchill i-a „vândut” lui Stalin ceea ce Stalin avea deja,....” (MARIUS TEJA)

Că tot se face vorbire la greu în Anul Domnului 2025 de reîmpărțirea sferelor de influență și se amintește cu obstinație de „acordul procentajelor” dintre Churchill și Satana bolșevică, să ne aducem aminte și de contextul în care a fost scris „documentul” istoric cu pricina. Cu alte cuvinte: de ce a bătut Churchill cale lungă până la Moscova tocmai la 9 octombrie 1944?

 

Debarcările aliate reușite din Normandia (6 iunie 1944) și Provence (15 august 1944) au avut o fericită consecință joncțiunea celor două forțe la Dijon, în estul Franței, la 12 septembrie 1944, linia frontului vestic stabilindu-se la circa 100 km de marele fluviu Rin.   

 

Ca urmare, la 17 septembrie 1944, forțele aliate au lansat în Olanda operația Market (aeropurtată) – Garden (terestră). Scopul acestei operații combinate era de a captura marele pod de pe Rin de la Arnhem și a înainta rapid prin câmpia Germaniei de Nord pentru a ajunge la Berlin înaintea Armatei Roșii. Armata sovietică se oprise la sfârșitul lui iulie lângă fluviul polonez Vistula, în fața Varșoviei, pentru a aștepta ca SS să distrugă în august-septembrie insurecția Rezistenței Poloneze anticomuniste din capitala țării, după ce sovieticii instalaseră la 22 iulie 1944, la Lublin, primul oraș polonez ocupat, un Comitet Național Provizoriu, controlat de comuniștii exilați de la Moscova. Deși parașutiștii americani au capturat intacte podurile de la Eindhoven și Nijmegen, camarazii lor britanici și polonezi nu au reușit să facă față contraatacurilor germane și au fost nevoiți să se retragă peste fluviu la 25 septembrie. 

 

Până în decembrie forțele aliate vor împinge linia frontului spre Rin, dar la 16 decembrie o surprinzătoare contraofensivă germană în podișul belgian Ardeni a încercat să reediteze succesul din mai 1940. Și a fost destul de aproape, deoarece SUA și Marea Britanie au fost nevoite chiar să solicite URSSS declanșarea unei ofensive pe Vistula pentru a detensiona frontul de vest, ceea ce s-a și întâmplat. De abia la 7 martie 1945, americanii vor reuși să captureze intact podul de pe Rin de la Remagen, declanșând dezintegrarea definitivă a frontului german.

 

În altă ordine de idei, la 9 octombrie Armata Roșie ocupase România și Bulgaria, țări care au fost nevoite imediat să-i accepte pe comuniști în guverne provizorii de coaliție, care se vor dovedi apoi prima etapă a comunizării acestor țări („tovarăși de drum”).  Armata sovietică se afla la granițele Ungariei, Greciei și Iugoslaviei. În Albania, Grecia și Iugoslavia partizanii comuniști controlau deja vaste teritorii rurale, forța lor militară urmând să reprezinte apoi baza legitimității puterii lor politice (la summit-ul tripartit de la sfârșitul lui 1943 de la Teheran, s-a stabilit chiar ca aliații occidentali să-l recunoască pe comunistul Tito ca lider al rezistenței antigermane, în locul colonelului regalist D. Mihailovici, care uneori coopera cu germanii împotriva comuniștilor).

 

În această situație militară, conform memoriilor sale, nu e de mirare că Churchill a început discuția cu propoziția asumată prin care se recunoștea situația militară din Europa de Sud-Est: „Armatele dv. sunt în România și Bulgaria”. Dictatorul bolșevic știa foarte bine că nu „acordul procentajelor”  îi asigura dominația în Balcani, ci ocuparea acestor teritorii de către Armata Roșie și forța militară a partizanilor comuniști locali. Ca urmare, nu a fost o surpriză faptul că bolșevicul s-a arătat nepăsător față de soarta  „documentului”.

 

Când Churchill a venit la Moscova, Kremlinul știa că Mediterana în ansamblu și Grecia în particular reprezentau interese vitale pentru continuitatea Imperiului Britanic. Premierul britanic reușise să-l influențeze pe Roosevelt în sensul efectuării unor debarcări aliate în Africa de Nord franceză (8 noiembrie 1942), Sicilia (10 iulie 1943) și sudul Italiei (3 septembrie 1943), dar n-a mai reușit să-l determine să accepte și o debarcare în Balcani, deoarece președintele american preconiza o utopică conducere a lumii postbelice în cooperare cu „unchiul Joe”. Ca urmare, bolșevicul știa pe de o parte că îi face o favoare lui Churchill și, pe de alta, că evita astfel o ciocnire deschisă cu aliații occidentali înainte de sfârșitul războiului, ceea ce s-a și întâmplat după terminarea conflictului mondial prin declanșarea de către comuniști greci, sprijiniți de tovarășii albanezi, bulgari și iugoslavi, a războiului civil pierdut împotriva armatei regaliste susținută de britanici și americani (1946-1949).

 

Sau, în exprimarea plastică a lui Sorin Breazu din Giurgiu, din promoția 1996 a Facultății de Istorie a Universității București, „Churchill i-a „vândut” lui Stalin ceea ce Stalin avea deja, adică România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania și Ungaria, iar Stalin i-a vândut lui Churchill ceea ce Churchill nu avea, adică Grecia”.

 

Bună-credință americană versus bună-credință britanică în Primul Război Mondial (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- De fapt, interveni suav, Dinny, nu e nevoie decît de bună-credință. Este domeniul în care dumneavoastră, americanii, ne bateți, domnule profesor Hallorsen.
Pe fața americanului lunecă o expresie care părea să spună: „Vax!”
- De bună seamă, cînd am plecat să luptăm în Franța, aveam un car de bună-credință. Dar am mîncat-o toată. Data viitoare o să ne păzim vatra căminului nostru.
- Dar data trecută a fost oare numai simplă bună-credință?
- Mi-e teamă că așa a fost, domnișoară Cherell. Nici unul la douăzeci dintre americani nu credea că nemții ne-ar putea nimeri la noi acasă.
- Mă simt pusă la punct, domnule profesor.
- De ce? Absolut deloc. Dumneavoastră judecați America după Europa.
- Dar a fost cazul Belgiei*, domnule profesor, interveni Diana; și noi la început am fost mînați de bună-credință.
- Scuzați-mă, doamnă, dar cazul Belgiei v-a impresionat într-adevăr?
Adrian, care desena cercuri cu o furculiță, ridică ochii.
- În ceea ce mă privește, da. Bănuiesc că nu a însemnat mare lucru pentru  cei din armată, din marină, din marea finanță, sau chiar pentru o vastă parte societății, politică sau altminteri. Toți știau că dacă vine războiul, noi eram practic angajați față de Franța**. Dar pentru oamenii simpli ca mine sau ca două treimi din populația neavizată, pentru clasa muncitoare în întregime, lucrul a avut importanță. Era ca și cum l-ai fi văzut pe... cum îi zice?... Sfarmă-Piatră*** înaintînd în ring ca să lupte cu cel mai mărunțel boxer din categoria muscă, și care ar fi stat țanțoș și împieptoșat ca un Hercule.
- Foarte bine spus, domnule custode.
Dinny roși. Să fi existat o doză de generozitate în omul acesta? Apoi, conștientă parcă de trădare față de Hubert, rosti acidulat:
- Am citit că priveliștea l-ar fi răscolit chiar și pe Roosevelt****.
- A răscolit doar pe foarte puțini dintre noi, domnișoară Cherell; dar noi ne aflam la mare depărtare,și un lucru, ca să-ți înflăcăreze imaginația, trebuie să-ți fie apropiat.
- Da, și în fond, așa cum ați arătat adineauri, dumneavoastră, americanii, ați intervenit la sfîrșit*****.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 55.

NOTE M.T.
* Armata germană a invadat Belgia neutră la 4 august pentru a putea învălui armata franceză în flnacul stâng al acesteia. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/belgia-i-frontul-vest-n-1914)
** La 8 aprilie 1904, Marea Britanie și Franța au semnat la Londra acorduri publice și secrete, alianță numită și „Antanta cordială”. (http://wwi.lib.byu.edu/index.php/The_Entente_Cordiale_Between_The_United_Kingdom_and_France)
*** Germania imperială.
**** Franklin Roosevelt (1882-1945) = Președintele democrat W. Wilson l-a numit în 1913 adjunct al Secretarului Marinei. (https://www.whitehouse.gov/1600/presidents/franklindroosevelt)
***** SUA au declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917., după ce Germania a reluat războiul submarin total în ianuarie. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/intrarea-statelor-unite-n-r-zboi-n-1917)

Masacrul de la Katyn: SUA știau, dar l-au acoperit pe Stalin

REALITATEA, București, 11 septembrie 2012

Singurul nepot al lui Hitler i-a implorat pe americani să îi permită să lupte împotriva unchiului său!

JURNALUL NAȚIONAL 2 august 2012

Republicani versus democrați în SUA la sfîrșitul secolului XIX - începutul secolului XX

<
(...)
Ce vrea? Președinția republicii, cu alte cuvinte dominațiunea, dominațiunea atotputenică și nediscutată. Dar, ce e drept, dacă vrea dominațiunea nu este ambiția deșartă a puterii sau pentru onorurile ce sînt legate de dînsa, ci pentru a realiza o concepția politică bune definită, pentru a da partidului său și întregii națiuni o îndrumare hotărît progresistă.
Adevărul este că de cîțiva ani domnea în America o mare confuzie de idei și că liniile de demarcațiune între partide se șterseseră pînă într-atît, încît toate păreau înecate în această monotonă ceață. Înainte au existat deosebiri adînci între cele două partide. Democrații erau împotriva tarifelor protecționiste, republicanii considerau propășirea economică a Statelor Unite strîns legată de regimul protecționist. Democrații erau bimetaliști, republicanii preconizau monometalismul. Republicanii erau imperialiști, vizau cuceriri coloniale, armate puternice și flote impunătoare; democraților le displăcea această politică, preferințele lor se îndreptau spre pace și binefacerile ei. Deoarece republicanii biruiseră în toate aceste chestiuni, nu mai rămăsese democraților decît să le primească și ei, sau să vie cu alte concepțiuni prin care să deschidă poporului american noi orizonturi. Din nefericire, democrații n-au știut să joace acest rol; în loc să se puie în fruntea unor politici înaintate, s-au plecat în fața republicanilor învingători ale căror idei au devenit astfel ideile dominate ale opiniei publice. în mijlocul acestei atotputernicii, Partidul Republican a luat repede un caracter de conservatism, a devenit mai mult un factor de reacțiune decît un element de progres. Și nevoile de adevărată democratizare ce frămîntau lumea americană au rămas fără reprezentanți în partidele de guvernămînt.
Mulți au crezut că democrații se vor trezi din letargie și că vor îndeplini misiunea lor firească. Așteptările acestora au fost însă dezamăgite. Domnul Bryan a continuat să agite vechile formule, să desfășoare tot steagul care fusese învins de atîtea ori de republicani. Rezultatul a fost însă, că încetul cu încetul, opinia publică s-a îndepărtat de el, și, într-adevăr, în ultimele luni vestitul candidat democrat la președinția republicii a avut amărăciunea să se vadă învins chiar în statele care îi rămăseseră mai credincioase. Desigur că conservatismul mereu crescînd al republicanilor nu ar fi ridicat numeroase nemulțumiri care printr-o explicabilă reacțiune era profitabilă democraților, slăbiciunea acestui partid s-ar fi arătat sub o lumină și mai vie.
Domnul Roosevelt s-a hotărît să dea el îndrumarea progresistă pe care națiunea o așteaptă. Cum această politică corespunde cu adevăratele nevoie ale societății americane de azi, e probabil că va birui. Deocamdată el trebuie să se războiască însă cu partidul său. Conflictul era fatal, dar ar fi exagerat să spunem că n-a izbucnit decît acum. De fapt deosebirile de păreri dintre partidul Republican și domnul Roosevelt* datează mai de mult: încă din ziua în care dînsul a început lupta împotriva trusturilor. Partidul Republican, prin politica lui economică și prin imperialismul său, întrupa toate interesele plutocrației americane.
(...)
>

SURSA
?, ?, p. 207.

NOTĂ M.T.
* Theodore Roosevelt (1858-1919) = Președinte al SUA (1901-1905; 1905-1909). Laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1906. (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/peace/laureates/1906/roosevelt-bio.html)

„Pearl Harbour, Yalta și trădarea Europei” (FISH 1991)

Hamilton Fish, Pearl Harbour, Yalta și trădarea Europei, trad. (Memoir of an American Patriot, 1991) H. Toma, Venus/Negru pe alb, București, 1993

5 Dedicată memoriei tuturor acelora care au servit în cadrul Forțelor noastre armate și care au făcut sacrificiul suprem - precum și tuturor veteranilor. - H. Fish

7 Prefață
„Țelurile pe care le servesc vor fi ale patriei mele, ale lui Dumnezeu și ale Adevărului. M-am născut ca american, voi trăi ca american, voi muri ca american și intenționez ca pînă la sfîrșitul carierei mele să-mi îndeplinesc datoriile ce îmi revin. Doresc să fac aceasta neluînd deloc în considerare efectele pe care le-ar avea asupra persoanei mele.” Daniel Webster

11 I.Născut într-o familie de politicieni

16 II.Copilăria mea

24 III.Camera Reprezentanților din statul New York

31 IV.Combativul Regiment 369

40 V.Un congresman pentru drepturile civice

46 VI.Crearea Legiunii Americane

50 VII:Comitetul Fish

60 VIII.Mormîntul Soldatului Necunoscut

66 IX.New Deal și vechea Curte Supremă

72 X.Preludiu la un alt război mondial

79 XI.Cele patru libertăți fundamentale și Carta Atlanticului

84 XII.Prin înșelătorie, spre intervenția în războiul mondial

92 XIII.Lend-Lease în beneficiul Uniunii Sovietice

98 XIV.Ultimele eforturi pentru menținerea păcii. Întîlnirea cu Ribbentrop

103 XV.Eșecul Conferinței de la Oslo

110 XVI.Arma fumegîndă: ultimatumul de război al lui Roosevelt

120 XVII.Planul Morgenthau

125 XVIII.Crucificarea Poloniei

134 XIX.Trădare la Ialta

142 XX.Europa scoasă la mezat

146 XXI.Susținînd cauza evreilor

161 XXII.Vendeta

170 XXIII.Eșecul campaniilor electorale din 1940 și 1944

178 XXIV.Rămas bun Congresului

185 XXV.Lunga și încîlcita istorie a amestecului nostru în Vietnam

194 XXVI.Era nucleară

201 XXVII.Comerț cu dușmanul

206 XXVIII.Puterea decizională a Congresului în privința războaielor

211 Epilog - Brian Mitchell, Ultimul dur

236 Anexa 1 - Schița de ultimatum întocmită de Harry Dexter White la 6 iunie 1941
248 Anexa 2 - Schița de ultimatum întocmită de Harry Dexter White la 6 noiembrie 1941
259 Anexa 3 - Schița de ultimatum întocmită de Morgenthau, prezentată lui Hull și Roosevelt la 18 noiembrie 1941

Sugestii de abordare în vederea eliminării tensiunii dintre SUA și Japonia și susținerea coaliției antigermane
260 I.Preliminarii
261 II.Afirmații evidente privind SUA și Japonia
263 III.Propunere de tratat
266 IV.Avantajele Japoniei și SUA rezultate din acest tratat

coperta 4: Carte-document cu dezvăluiri, în premieră, privind cel mai importante evenimente internaționale ce au marcat secolul nostru. În centrul atenției, culisele vieții politice din jurul următoarelor teme:

Adevărul despre Pearl Harbour, potrivit căruia, cel mai devastator atac împotriva SUA a fost provocat deliberat de președintele SUA, influențat de un spion sovietic, înfiltrat în propriul guvern;

Trădarea de la Ialta, vizînd dedesubturile tratatului ce a permis triumful lui Stalin, ajutat de politica aberantă și trădătoare a lui Roosevelt;

Vânzarea Europei sau setea covîrșitoare de putere a lui Roosevelt, care era să provoace căderea în mîinile sovieticilor a Europei Occidentale.

Cartea conține anexe prezentînd, pentru prima oră, documente recente din arhivele secret ale FBI,  ce sprijină acuzațiile aduse împotriva lui Roosevelt și a unei părți a consilierilor săi.