<
(...)
- Mă întreb uneori, continuă Hallorsen cînd ajunseră la rațe, dacă viteza e într-adevăr rentabilă. Ce zici, căpitane?
Hubert ridică din umeri.
- Oricum, orele pe care le risipești călătorind cu mașina în locul trenului sînt aproape egale la număr cu orele pe care le economisești.
- Asta cam așa-i, încuvință Hallorsen. Dar adevărata economie o realizezi zburînd.
- Înainte de a ne lăuda zborul, să așteptăm mai bine să vedem unde duce.
- Ai dreptate, căpitane, Ne îndreptăm direct spre iad. Următorul război va fi de foarte durată pentru cei care vor lua parte la el. Să presupunem că s-ar încăiera Franța cu Italia; pînă în două săptămîni n-ar mai exista nici Roma, nici Paris, nici Florența, nici Veneția, nici Lyon, nici Milano, nici Marsilia. Nu vor rămîne din ele decît niște deșerturi otrăvite. Și asta, poate, fără ca flotele și armatele să fi schimbat vreun foc.
- Da. Și toate guvernele o știu. Eu sînt ostaș, totuși nu înțeleg de ce mai cheltuiesc sute de milioane de lire cu soldații și marinarii, care, probabil, nu vor fi niciodată folosiți. Nu poți comanda oștiri și flotă cînd centrii nervoși au fost distruși. Cît ar mai putea funcționa Franța și Italia dacă marile lor orașe ar fi gazate? Cu siguranță că Anglia și Germania n-ar mai putea supraviețui nici o săptămînă.
- Unchiul dumitale custodele îmi spunea că, în ritmul în care înaintează omul, vom ajunge curînd la stadiul de pești.
- Cum asta?
- De ce nu? Simplu! Inversînd procesul evoluției: pești, reptile, păsări, mamifere. Acum redevenim păsări, iar rezultatul va fi că în curînd vom începe să ne tîrîm și să ne strecurăm, iar cînd atmosfera va deveni de nerespectat va trebui să ne refugiem în mare.
- De ce n-am putea noi, cu toți, să ajungem la interzicerea războaielor?
- Cum se poate interzice războiul? întrebă Jean. Țările n-au niciodată încredere una în cealaltă.
- Noi, americanii, am accepta. Dar poate că Senatul nostru nu.
- Senatul ăsta al vostru, mormăi Hubert, pare să fie o chestie cam înecăcioasă.
- De ce? Seamănă cu Camera Lorzilor de la voi înainte de a fi convocată în 1910.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I, (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 179-180.
Se afișează postările cu eticheta flotă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta flotă. Afișați toate postările
vineri, 16 octombrie 2015
duminică, 30 august 2015
Comisar politic sovietic versus pastor luteran în Norvegia eliberată de naziști (KAZAKIEVICI 1952)
<
(...)
Bătrînul norvegian era pastorul local și cerea voie să țină o predică în clădirea băii, deoarece era cea mai încăpătoare din cîte rămăseseră în cătun și în orașul distrus.
(...)
- Dar bine, sîntem în Norvegia! exclamă el. Va să zică o predică?
Martînov, auzind discuția, deschise ochii și sări ca ars în picioare.
-Nu, nu și iar nu! strigă el indignat. Am pavoazat toți pereții acolo cu portret și lozinci. O predică religioasă acolo - imposibil!
Akimov izbucni în rîs. Într-adevăr, era nespus de amuzant să vezi ce priviri furioase, aproape de ură, arunca activistul politic pastorului luteran*, care se frămînta stînjenit într-un colț.
- Ba nu, asta nu-i de rîs, continuă și mai iritat Martînov. Nu pot permite oficierea unei slujbe religioase într-un club al Flotei Roșii!
Se încinse o scurtă discuție, la care luă parte activă și Matiuhin: „Să-i lăsăm să se roage, dacă le place, zice el, în definitiv la noi nu este interzis nimănui să se roage, cine vrea n-are decît”.
- Glasul poporului, glasul lui dumnezeu, conchise și Akimov rîzînd.
(...) Pastorul aducea mulțumiri ostașilor sovietici și comandamentului armatelor sovietice, își chema enoriașii să le dea tot sprijinul, să se roage Domului ca Norvegia să fie eliberată în întregime și ca păcătoasele armate naziste să fie zdrobite. După aceea oamenii intonară în cor un imn.
- Păi atunci, nu-i chiar atît de rău, zise Martînov, mai potolit. Numai că degeaba l-a mai amestecat pe Dumnezeu în toate astea!...
(...)
>
SURSA
Emmanuil Kazakievici**, Inimă de prieten - Emmanuil Kazakievici, Povestiri, trad. M. Spiridoneanu și V. Rădulescu, Editura pentru Literatura Universală, București, p. 302.
NOTE M.T.
* Luteranism = Confesiune protestantă propagată din 1517 de germanul martin Luther, călugăr catolic și profesor de teologie. (http://www.ducu.de/rel69.htm)
**E. K. (1913 Imperiul Rus - 1962 URSS) = Președinte de colhoz, șef de șantier, director de teatru, publicist și scriitor. A participat ca voluntar la Al Doilea Război Mondial. După încheierea conflictului publică povestiri despre război, primind de două ori Premiul de Stat.
(...)
Bătrînul norvegian era pastorul local și cerea voie să țină o predică în clădirea băii, deoarece era cea mai încăpătoare din cîte rămăseseră în cătun și în orașul distrus.
(...)
- Dar bine, sîntem în Norvegia! exclamă el. Va să zică o predică?
Martînov, auzind discuția, deschise ochii și sări ca ars în picioare.
-Nu, nu și iar nu! strigă el indignat. Am pavoazat toți pereții acolo cu portret și lozinci. O predică religioasă acolo - imposibil!
Akimov izbucni în rîs. Într-adevăr, era nespus de amuzant să vezi ce priviri furioase, aproape de ură, arunca activistul politic pastorului luteran*, care se frămînta stînjenit într-un colț.
- Ba nu, asta nu-i de rîs, continuă și mai iritat Martînov. Nu pot permite oficierea unei slujbe religioase într-un club al Flotei Roșii!
Se încinse o scurtă discuție, la care luă parte activă și Matiuhin: „Să-i lăsăm să se roage, dacă le place, zice el, în definitiv la noi nu este interzis nimănui să se roage, cine vrea n-are decît”.
- Glasul poporului, glasul lui dumnezeu, conchise și Akimov rîzînd.
(...) Pastorul aducea mulțumiri ostașilor sovietici și comandamentului armatelor sovietice, își chema enoriașii să le dea tot sprijinul, să se roage Domului ca Norvegia să fie eliberată în întregime și ca păcătoasele armate naziste să fie zdrobite. După aceea oamenii intonară în cor un imn.
- Păi atunci, nu-i chiar atît de rău, zise Martînov, mai potolit. Numai că degeaba l-a mai amestecat pe Dumnezeu în toate astea!...
(...)
>
SURSA
Emmanuil Kazakievici**, Inimă de prieten - Emmanuil Kazakievici, Povestiri, trad. M. Spiridoneanu și V. Rădulescu, Editura pentru Literatura Universală, București, p. 302.
NOTE M.T.
* Luteranism = Confesiune protestantă propagată din 1517 de germanul martin Luther, călugăr catolic și profesor de teologie. (http://www.ducu.de/rel69.htm)
**E. K. (1913 Imperiul Rus - 1962 URSS) = Președinte de colhoz, șef de șantier, director de teatru, publicist și scriitor. A participat ca voluntar la Al Doilea Război Mondial. După încheierea conflictului publică povestiri despre război, primind de două ori Premiul de Stat.
joi, 25 iunie 2015
Un soldat veteran francez despre campania în Egipt din 1798-9 a generalului N. Bonaparte (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
La Paris, lumea văzînd ce se întîmplă, zicea:
- Iată un pelerin care primește porunci din ceruri, ăsta ar fi în stare să pună mîna pe Franța, n-ar strica să-l asmuțim asupra Asiei sau Americii, poate că se va sătura!
I-a fost scris ca lui Cristos. Și așa, i se poruncește să pornească în Egipt*. Vedeți cum se aseamănă soarta sa cu a fiului lui Dumnezeu? Ba, mai mult. Își adună el veteranii cei mai vrednici, pe care-i băgase în draci și le grăiește astfel:
- Băieți, pentru moment, ni se dă Egiptul să-l înfulecăm. Îl vom înghiți în doi timpi și trei mișcări, cum am făcut și cu Italia. Soldații de rînd vor deveni prinți, vor avea moșiile lor. Înainte!
- Înainte, copii! ordonă sergenții.
- Ajungem noi la Toulon, în drum spre Egipt. Pe-atunci, mările erau pline cu vasele englezilor. Da cînd ne-am îmbarcat, Napoleon ne spune:
- Englezii n-o să ne vadă și e bine să știți, de pe-acum, că generalu vostru are o stea în cer care ne călăuzește și ne apără!
Zis și făcut. Trecînd peste mare, luăm Malta, cum i-am fi luat o portocală ca să-i potolim setea de victorie, că era un om care nu putea sta cu brațele în sîn. Iată-ne și în Egipt. Bun. Acolo, alt consemn. Egiptenii, vedeți voi, sînt oameni care, de cînd lumea, s-au deprins să aibă pe tron niște uriași și armate numeroase ca nisipu mării; pentru că e o țară de duhuri și de crocodili, unde s-au construit niște piramide mari cît munții noștri, sub care - ce s-au gîndit ei? - să-și înmormînteze regii ca să-i păstreze ca vii; la asta țin ei cel mai mult. De-aia, cînd să debarcăm, micu caporal ne spune:
- Copii, țările pe care o să le cuceriți se închină la o grămadă de zei pe care trebuie să-i respectăm, pentru că francezu cată să fie prietenu tuturor și să-i bată pe toți fără să-i jignească. Să vă intre bine în dovleac că nu aveți voie să vă atingeți de nimic, deocamdată, pentru că într-o zi, oricum, ale noastre o să fie toate! Înainte, marș!
Toate merg bine. Da toată lumea aceea care îl poreclise pe Napoleon cu numele de Kebir- Bonaberdis, o vorbă din graiu lor care vrea să zică sultanu-trage-cu-pușca este cuprinsă de o frică de moarte! Atunci, turcu, Asia, Africa, îi fac farmece și ne trimit un diavol, numit Mody, care se zicea că s-a coborît din cer pe-un cal alb și care, ca și stăpîna lui, nu se atingea glonte de dînsu și-amîndoi se hrăneau cu aer. Unii l-au și văzut; da eu, unu, nu știu dacă-i adevărat. Stăpînirile din Arabia și mamelucii spuneau ostașilor lor că Mody putea să-i ferească de moarte în bătlii, sub cuvînt că era un arhanghel trimis să lupe împotriva lui Napoleon și să-i răpească sceptru lui Solomon, unul dintre echipamentele lor, care, ziceau ei, că generalu nostru l-a furat. Vă dați seama că tot noi i-am făcut să scheaune.
Ei, da, ia spuneți, de unde știau ei de pactu lu Napoleon? E lucru firesc?
Cu toții erau siguri că putea porunci duhurilor și că, într-o clipă, putea ajunge dintr-un loc în altu - ca pasărea. Adevărat este că era peste tot locu. (...) Atunci am ocupat poziții la Alexandria, la Ghizeh și în fața Piramidelor. A trebuit să mărșăluim în soare, pe nisip, unde cei care aveau orbul găinilor vedeau ape care nu se puteau bea și umbră care te făceau să asuzi. De îi mîncam de vii pe mameluci și toți se supuneau ordinelor lu Napoleon, care a cucerit Egiptu de sus și Egiptu de jos, Arabia, ba și capitalele regatelor care nu mai existau, și unde erau mii de statui, cei cinci sute de diavoli ai naturii, apoi, lucru care numai acolo se întîlnește, puzderie de șopîrle, o țară fără margini, unde fiecare putea să-și ia cîteva hectare de pămînt, dacă îi făcea plăcere. În vreme ce împăratu își vede de treburile lui interne, că avea de gînd să facă niște lucruri minunate, englezii dau foc flotei sale în lupta de la Abukir, că ei nu mai știau ce să născocească ca să ne pună bețe-n roate. Da Napoleon, care se bucura de stimă și-n Răsărit și-n Apus, pe care papa îl numea fiul său și văru lui Mahomed, părintele său, vrea să se răzbune împotriva Angliei și să-i răpească Indiile ca să-si scoată apguba cu flota. Avea să ne mîne în Asia prin Marea Roșie, prin niște țări pline de nestemate, de aur, ca să aibă de unde ne plăti solda și de unde construi palate pe unde avea să poposească; numa că Mody se vorbește cu ciuma și ne-o trimite pe capu nostru ca să se întrerupă șiru victoriilor. Stai! Acum toată lumea defilează la parada de unde nimeni nu se mai întoarce teafăr... Soldatu pe moarte nu-ți mai pate cuceri Acra, deși am pătruns în oraș de trei ori, cu încăpățînarea noastră de oameni buni și viteji. Da tot ciuma era mai tare; nu era chip s-o păcălești! Toți erau foarte bolnavi. numai Napoleon era foarte rumen ca un trandafir și toată lumea l-a văzut cum bea ciuma și n-a avut nimic.
Ei, da ia spuneți prieteni, era firesc lucru?
Mamelucii, care știau că noi bolim pe la ambulanțe, au dat să ne taie calea; da cu Napoleon nu le-a mers. Numai ce ordonă el afurisiților lui, celor cu spinarea mai tare ca toți:
- Ia să-mi curățiți drumu!
Junot, care era un spadasin fără pereche, și prietenu său adevărat, ia cu dînsu numai o mie de oameni și pune fugă armata unei pașale care avusese pretenția să ni se pună de-a curmezișu. Pe urmă, ne întoarcem la Cairo, la cartieru nostru general...
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 171-174.
NOTĂ M.T.
* Campania din Egipt începută de generalul N. Bonaparte în 1798 a continuat și după revenirea acestuia în Franța în august 1799, până la evacuarea acestei provincii otomane de către armata franceză în 1802. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-c-utat-m-re-ul-napoleon-n-egipt)
(...)
La Paris, lumea văzînd ce se întîmplă, zicea:
- Iată un pelerin care primește porunci din ceruri, ăsta ar fi în stare să pună mîna pe Franța, n-ar strica să-l asmuțim asupra Asiei sau Americii, poate că se va sătura!
I-a fost scris ca lui Cristos. Și așa, i se poruncește să pornească în Egipt*. Vedeți cum se aseamănă soarta sa cu a fiului lui Dumnezeu? Ba, mai mult. Își adună el veteranii cei mai vrednici, pe care-i băgase în draci și le grăiește astfel:
- Băieți, pentru moment, ni se dă Egiptul să-l înfulecăm. Îl vom înghiți în doi timpi și trei mișcări, cum am făcut și cu Italia. Soldații de rînd vor deveni prinți, vor avea moșiile lor. Înainte!
- Înainte, copii! ordonă sergenții.
- Ajungem noi la Toulon, în drum spre Egipt. Pe-atunci, mările erau pline cu vasele englezilor. Da cînd ne-am îmbarcat, Napoleon ne spune:
- Englezii n-o să ne vadă și e bine să știți, de pe-acum, că generalu vostru are o stea în cer care ne călăuzește și ne apără!
Zis și făcut. Trecînd peste mare, luăm Malta, cum i-am fi luat o portocală ca să-i potolim setea de victorie, că era un om care nu putea sta cu brațele în sîn. Iată-ne și în Egipt. Bun. Acolo, alt consemn. Egiptenii, vedeți voi, sînt oameni care, de cînd lumea, s-au deprins să aibă pe tron niște uriași și armate numeroase ca nisipu mării; pentru că e o țară de duhuri și de crocodili, unde s-au construit niște piramide mari cît munții noștri, sub care - ce s-au gîndit ei? - să-și înmormînteze regii ca să-i păstreze ca vii; la asta țin ei cel mai mult. De-aia, cînd să debarcăm, micu caporal ne spune:
- Copii, țările pe care o să le cuceriți se închină la o grămadă de zei pe care trebuie să-i respectăm, pentru că francezu cată să fie prietenu tuturor și să-i bată pe toți fără să-i jignească. Să vă intre bine în dovleac că nu aveți voie să vă atingeți de nimic, deocamdată, pentru că într-o zi, oricum, ale noastre o să fie toate! Înainte, marș!
Toate merg bine. Da toată lumea aceea care îl poreclise pe Napoleon cu numele de Kebir- Bonaberdis, o vorbă din graiu lor care vrea să zică sultanu-trage-cu-pușca este cuprinsă de o frică de moarte! Atunci, turcu, Asia, Africa, îi fac farmece și ne trimit un diavol, numit Mody, care se zicea că s-a coborît din cer pe-un cal alb și care, ca și stăpîna lui, nu se atingea glonte de dînsu și-amîndoi se hrăneau cu aer. Unii l-au și văzut; da eu, unu, nu știu dacă-i adevărat. Stăpînirile din Arabia și mamelucii spuneau ostașilor lor că Mody putea să-i ferească de moarte în bătlii, sub cuvînt că era un arhanghel trimis să lupe împotriva lui Napoleon și să-i răpească sceptru lui Solomon, unul dintre echipamentele lor, care, ziceau ei, că generalu nostru l-a furat. Vă dați seama că tot noi i-am făcut să scheaune.
Ei, da, ia spuneți, de unde știau ei de pactu lu Napoleon? E lucru firesc?
Cu toții erau siguri că putea porunci duhurilor și că, într-o clipă, putea ajunge dintr-un loc în altu - ca pasărea. Adevărat este că era peste tot locu. (...) Atunci am ocupat poziții la Alexandria, la Ghizeh și în fața Piramidelor. A trebuit să mărșăluim în soare, pe nisip, unde cei care aveau orbul găinilor vedeau ape care nu se puteau bea și umbră care te făceau să asuzi. De îi mîncam de vii pe mameluci și toți se supuneau ordinelor lu Napoleon, care a cucerit Egiptu de sus și Egiptu de jos, Arabia, ba și capitalele regatelor care nu mai existau, și unde erau mii de statui, cei cinci sute de diavoli ai naturii, apoi, lucru care numai acolo se întîlnește, puzderie de șopîrle, o țară fără margini, unde fiecare putea să-și ia cîteva hectare de pămînt, dacă îi făcea plăcere. În vreme ce împăratu își vede de treburile lui interne, că avea de gînd să facă niște lucruri minunate, englezii dau foc flotei sale în lupta de la Abukir, că ei nu mai știau ce să născocească ca să ne pună bețe-n roate. Da Napoleon, care se bucura de stimă și-n Răsărit și-n Apus, pe care papa îl numea fiul său și văru lui Mahomed, părintele său, vrea să se răzbune împotriva Angliei și să-i răpească Indiile ca să-si scoată apguba cu flota. Avea să ne mîne în Asia prin Marea Roșie, prin niște țări pline de nestemate, de aur, ca să aibă de unde ne plăti solda și de unde construi palate pe unde avea să poposească; numa că Mody se vorbește cu ciuma și ne-o trimite pe capu nostru ca să se întrerupă șiru victoriilor. Stai! Acum toată lumea defilează la parada de unde nimeni nu se mai întoarce teafăr... Soldatu pe moarte nu-ți mai pate cuceri Acra, deși am pătruns în oraș de trei ori, cu încăpățînarea noastră de oameni buni și viteji. Da tot ciuma era mai tare; nu era chip s-o păcălești! Toți erau foarte bolnavi. numai Napoleon era foarte rumen ca un trandafir și toată lumea l-a văzut cum bea ciuma și n-a avut nimic.
Ei, da ia spuneți prieteni, era firesc lucru?
Mamelucii, care știau că noi bolim pe la ambulanțe, au dat să ne taie calea; da cu Napoleon nu le-a mers. Numai ce ordonă el afurisiților lui, celor cu spinarea mai tare ca toți:
- Ia să-mi curățiți drumu!
Junot, care era un spadasin fără pereche, și prietenu său adevărat, ia cu dînsu numai o mie de oameni și pune fugă armata unei pașale care avusese pretenția să ni se pună de-a curmezișu. Pe urmă, ne întoarcem la Cairo, la cartieru nostru general...
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 171-174.
NOTĂ M.T.
* Campania din Egipt începută de generalul N. Bonaparte în 1798 a continuat și după revenirea acestuia în Franța în august 1799, până la evacuarea acestei provincii otomane de către armata franceză în 1802. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-c-utat-m-re-ul-napoleon-n-egipt)
joi, 1 mai 2014
Absolut toate glumele despre războiul cu Rusia
- Singurul mod să cucerim Rusia ar fi să mai scoată O-Zone un hit.
- Cu cine se învecinează România? Cu cine vrea Rusia.
- România ar declara război Rusiei pentru că nişte radiaţii atomice ar fi singura şansă pentru ca milioanele de pensionari şi copii să se încălzească la iarnă.
- Prizonierii de război ruşi vor fi deportaţi fără milă în Simeria.
- Prima măsură pe care o va lua Traian Băsescu înaintea războiului va fi să-l facă pe Gabriel Oprea din ministru al Apărării în ministru al Atacului.
- Aşa cum despre George W. Bush se spune că a atacat ţările arabe pentru rezervele lor de petrol, despre Traian Băsescu se va spune că a atacat Rusia pentru rezervele ei de gheaţă.
- În războiul cu Rusia, vameşii români vor continua deviza strămoşească de la Mărăşeşti: ''Pe aici nu se trece fără 500 de euro de căciulă''.
- Traian Băsescu a anunţat că nu-i putem ataca pe ruşi pînă cînd nu ne scot vizele.
- După cucerirea Rusiei, România va demara şi acolo programul rubla. La fiecar două ruble predate de către ruşi, noi le vom spune în schimb cît mai e ceasul.
- Pentru că ruşii au ceva experienţă cu războiul rece, e indicat ca România să atace vara.
- Pentru a mări şansele ca armamentul din dotare să fie în posesia armatei române şi după trecerea graniţei,ar trebui închise toate centrele de colectare a fierului vechi de pe traseu.
- După ce-i vom cuceri, ruşii ne vor da, în sfîrşit, ceasurile înapoi. Cu cîteva ore.
- Şansele de a-i surprinde pe ruşi cu manevrele flotei noastre navale sînt practic nule. Cotele apelor Dunării se transmit, din păcate, şi în limba rusă.
- Singura parte pozitivă a unui conflict cu Rusia ar fi că vom afla, în sfîrşit, cu cine ţine Ion Iliescu.
- Nu e o idee bună să intrăm singuri în război cu Rusia, pentru că nu mai avem apoi împotriva cui întoarce armele.
***, Absolut toate glumele despre războiul cu Rusia, ''Kamikaze'', Bucureşti, 1 mai 2014
marți, 3 ianuarie 2012
Republicani versus democrați în SUA la sfîrșitul secolului XIX - începutul secolului XX
<
(...)
Ce vrea? Președinția republicii, cu alte cuvinte dominațiunea, dominațiunea atotputenică și nediscutată. Dar, ce e drept, dacă vrea dominațiunea nu este ambiția deșartă a puterii sau pentru onorurile ce sînt legate de dînsa, ci pentru a realiza o concepția politică bune definită, pentru a da partidului său și întregii națiuni o îndrumare hotărît progresistă.
Adevărul este că de cîțiva ani domnea în America o mare confuzie de idei și că liniile de demarcațiune între partide se șterseseră pînă într-atît, încît toate păreau înecate în această monotonă ceață. Înainte au existat deosebiri adînci între cele două partide. Democrații erau împotriva tarifelor protecționiste, republicanii considerau propășirea economică a Statelor Unite strîns legată de regimul protecționist. Democrații erau bimetaliști, republicanii preconizau monometalismul. Republicanii erau imperialiști, vizau cuceriri coloniale, armate puternice și flote impunătoare; democraților le displăcea această politică, preferințele lor se îndreptau spre pace și binefacerile ei. Deoarece republicanii biruiseră în toate aceste chestiuni, nu mai rămăsese democraților decît să le primească și ei, sau să vie cu alte concepțiuni prin care să deschidă poporului american noi orizonturi. Din nefericire, democrații n-au știut să joace acest rol; în loc să se puie în fruntea unor politici înaintate, s-au plecat în fața republicanilor învingători ale căror idei au devenit astfel ideile dominate ale opiniei publice. în mijlocul acestei atotputernicii, Partidul Republican a luat repede un caracter de conservatism, a devenit mai mult un factor de reacțiune decît un element de progres. Și nevoile de adevărată democratizare ce frămîntau lumea americană au rămas fără reprezentanți în partidele de guvernămînt.
Mulți au crezut că democrații se vor trezi din letargie și că vor îndeplini misiunea lor firească. Așteptările acestora au fost însă dezamăgite. Domnul Bryan a continuat să agite vechile formule, să desfășoare tot steagul care fusese învins de atîtea ori de republicani. Rezultatul a fost însă, că încetul cu încetul, opinia publică s-a îndepărtat de el, și, într-adevăr, în ultimele luni vestitul candidat democrat la președinția republicii a avut amărăciunea să se vadă învins chiar în statele care îi rămăseseră mai credincioase. Desigur că conservatismul mereu crescînd al republicanilor nu ar fi ridicat numeroase nemulțumiri care printr-o explicabilă reacțiune era profitabilă democraților, slăbiciunea acestui partid s-ar fi arătat sub o lumină și mai vie.
Domnul Roosevelt s-a hotărît să dea el îndrumarea progresistă pe care națiunea o așteaptă. Cum această politică corespunde cu adevăratele nevoie ale societății americane de azi, e probabil că va birui. Deocamdată el trebuie să se războiască însă cu partidul său. Conflictul era fatal, dar ar fi exagerat să spunem că n-a izbucnit decît acum. De fapt deosebirile de păreri dintre partidul Republican și domnul Roosevelt* datează mai de mult: încă din ziua în care dînsul a început lupta împotriva trusturilor. Partidul Republican, prin politica lui economică și prin imperialismul său, întrupa toate interesele plutocrației americane.
(...)
>
SURSA
?, ?, p. 207.
NOTĂ M.T.
* Theodore Roosevelt (1858-1919) = Președinte al SUA (1901-1905; 1905-1909). Laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1906. (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/peace/laureates/1906/roosevelt-bio.html)
(...)
Ce vrea? Președinția republicii, cu alte cuvinte dominațiunea, dominațiunea atotputenică și nediscutată. Dar, ce e drept, dacă vrea dominațiunea nu este ambiția deșartă a puterii sau pentru onorurile ce sînt legate de dînsa, ci pentru a realiza o concepția politică bune definită, pentru a da partidului său și întregii națiuni o îndrumare hotărît progresistă.
Adevărul este că de cîțiva ani domnea în America o mare confuzie de idei și că liniile de demarcațiune între partide se șterseseră pînă într-atît, încît toate păreau înecate în această monotonă ceață. Înainte au existat deosebiri adînci între cele două partide. Democrații erau împotriva tarifelor protecționiste, republicanii considerau propășirea economică a Statelor Unite strîns legată de regimul protecționist. Democrații erau bimetaliști, republicanii preconizau monometalismul. Republicanii erau imperialiști, vizau cuceriri coloniale, armate puternice și flote impunătoare; democraților le displăcea această politică, preferințele lor se îndreptau spre pace și binefacerile ei. Deoarece republicanii biruiseră în toate aceste chestiuni, nu mai rămăsese democraților decît să le primească și ei, sau să vie cu alte concepțiuni prin care să deschidă poporului american noi orizonturi. Din nefericire, democrații n-au știut să joace acest rol; în loc să se puie în fruntea unor politici înaintate, s-au plecat în fața republicanilor învingători ale căror idei au devenit astfel ideile dominate ale opiniei publice. în mijlocul acestei atotputernicii, Partidul Republican a luat repede un caracter de conservatism, a devenit mai mult un factor de reacțiune decît un element de progres. Și nevoile de adevărată democratizare ce frămîntau lumea americană au rămas fără reprezentanți în partidele de guvernămînt.
Mulți au crezut că democrații se vor trezi din letargie și că vor îndeplini misiunea lor firească. Așteptările acestora au fost însă dezamăgite. Domnul Bryan a continuat să agite vechile formule, să desfășoare tot steagul care fusese învins de atîtea ori de republicani. Rezultatul a fost însă, că încetul cu încetul, opinia publică s-a îndepărtat de el, și, într-adevăr, în ultimele luni vestitul candidat democrat la președinția republicii a avut amărăciunea să se vadă învins chiar în statele care îi rămăseseră mai credincioase. Desigur că conservatismul mereu crescînd al republicanilor nu ar fi ridicat numeroase nemulțumiri care printr-o explicabilă reacțiune era profitabilă democraților, slăbiciunea acestui partid s-ar fi arătat sub o lumină și mai vie.
Domnul Roosevelt s-a hotărît să dea el îndrumarea progresistă pe care națiunea o așteaptă. Cum această politică corespunde cu adevăratele nevoie ale societății americane de azi, e probabil că va birui. Deocamdată el trebuie să se războiască însă cu partidul său. Conflictul era fatal, dar ar fi exagerat să spunem că n-a izbucnit decît acum. De fapt deosebirile de păreri dintre partidul Republican și domnul Roosevelt* datează mai de mult: încă din ziua în care dînsul a început lupta împotriva trusturilor. Partidul Republican, prin politica lui economică și prin imperialismul său, întrupa toate interesele plutocrației americane.
(...)
>
SURSA
?, ?, p. 207.
NOTĂ M.T.
* Theodore Roosevelt (1858-1919) = Președinte al SUA (1901-1905; 1905-1909). Laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1906. (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/peace/laureates/1906/roosevelt-bio.html)
sâmbătă, 20 martie 1993
„Francis Drake - dragonul care a speriat un imperiu” (HARAG_
Bogdan Petru Harag, Francis Drake - dragonul care a speriat un imperiu, ?, p. 35-
Timp de mai multe secole, Anglia a fost „stăpâna mărilor”, având o flotă foarte puternică. Acest titlu de „stăpână a mărilor” a fost dat de Angliei și datorită marinarilor neînfricați care au făcut ca Union Jack, drapelul marinei engleze, să triumfe pe întinderile de ape.
Din acest tablou de epocă ne privește detașat un personaj de alură nobilă, unul dintre cele mai impresionante figuri ale istoriei, aventurii și navigației, Sir Francis Drake.
F. D., cel mai celebru corsar din istorie și primul englez care a efectuat circumnavigația Pământului, s-a născut în 1540 în Crowndale, într-o familie săracă de agricultori protestanți. A fost primul dintre cei 12 copii ai lui Edmund Drake și Mariei Mylwaye. Acest corsar, care a marcat istoria navigației, a fost căsătorit de două ori și a murit fără să lase niciun moștenitor.
Chiar din copilărie F. D. a fost atras de mare, îmbarcându-se la 13 ani pe o navă comercială. Cu istețimea, îndrăzneala, hărnicia și priceperea sa în navigație a câștigat simpatia celor de la bord, precum și a căpitanului corăbiei. Căpitanul nu avea moștenitori, iar după moartea sa i-a lăsat corabia moștenire lui Drake, care a devenit căpitan la 20 de ani.
Privirea lacomă a lui D. s-a oprit și asupra comerțului cu sclavi, una dintre cele mai bănoase afaceri din acele timpuri. Împreună cu vărul său John Hawkins vânau africani pentru a-i vinde pe plantații.
D. se îmbarcă pentru prima dată cu H. pe una din navele familiei în Plymouth. Din această primă călătorie în Lumea Nouă nu s-au întors cu nimic, dar eșecul l-a ambiționat și mai mult pe D. În 1569 se îndreaptă spre bogatele colonii spaniole din America Centrală, tot cu H., care poate fi numit mentorul său în navigație. S-a întâlnit prima dată cu spaniolii în portul mexican San Juan de Ulua. Fiind învinși, englezii au dat bir cu fugiții, iar D. nu a îndurat umilința și a jurat răzbunare veșnică împotriva spaniolilor. A fost aruncat într-o temniță înfricoșătoare din port, dar curajul și inteligența l-a ajutat să evadeze.
F. D., fire rațională, nu a ținut cont de rivalitatea dintre francezi și englezi și s-a împrietenit cu piratul francez Guillaume Le Testu. În 1573, au dat marea lovitură și au jefuit un convoi care transporta mărfuri prin junglă. Transportul conținea 20 t de lingouri de aur și argint. Englezii au îngropat comoara în junglă, iar în luptele cu spaniolii, G. L. T. a fost executat (...).
sâmbătă, 13 martie 1993
Dumitru Dinu, rector al Institutului de Marină Civilă („TOMIS” 199?)
Cred că problema shipping-ului românesc este una de strategie guvernamentală. Strategia trebuie să cuprindă toate aspectele: legislative, financiare, tehnice și nu în ultimul rând trebuie să cuprindă aspecte privind pregătirea personalului navigant. Cine poate să facă la noi această strategie? Din nefericire, noi, ca instituție de învățământ superior nu am fost solicitați să participăm la elaborarea unei astfel de strategii, deși în alte țări universitățile reprezintă focare de influență politică și economică. Spre surprinderea mea, acum câteva luni am primit pentru prima oară o invitație a FPS să trimitem reprezentanți în consiliile de administrație ale companiilor de navigație Navrom, Petromin și Romline. Această solicitare era pe un fax fără antet și am încercat să-l contactez pe expeditor, ceea ce nu am reușit în ciuda strădaniilor. Am senzația că această solicitare a fost pur formală și de fapt nu se intenționa utilizarea specialiștilor, care zic (...) că în universități reprezintă avantajul competenței și al neimplicării direct interesate personal în anumite firme. Punând accentul pe această idee a strategie naționale vizavi de flotă, care ar trebui discutată și cât mai repede, mă gândesc la o strategie globală, complexă, care să conțină aspecte mergând până la învățământul de profil. În ce ne privește, învățământul de marină nu a fost sprijinit de Ministerul Transporturilor. Tot ce s-a făcut în institut este cu sprijinul Ministerului Învățământului. E nefiresc ca Ministerul Transporturilor să nu se implice. Învățământul de marină, care dă personalul brevetat, îmbracă două aspecte. Cel academic, pentru că s-a dezvoltat tehnica la bordul navei, conform cerințelor standard trainingului mondial, și cel global, al compatibilității studiilor cu al altor școli din lume. Am reușit, prin mari eforturi, ca ambele aspecte să fie împlinite. Dar contribuția noastră la relansarea shipping-ului românesc poate fi importantă dacă vom fi solicitați în elaborarea strategiilor de dezvoltare a flotei, care pot căpăta contur foarte curând, cu sprijinul factorilor implicați: Ministerul Transporturilor, companiile de navigație, sindicatele șamd. Mai este încă o cerință: strategia, odată definitivată, să beneficieze de mijloacele de a fi pusă în aplicare.
Aș dori să relevez un fapt, anume atitudinea pasivă față de organismele shipping-ului mondial a celor implicați în diferite sectoare ale shipping-ului românesc. Am participat la ultimele trei adunări generale ale International Maritime Organisation, de două ori în delegația României și o dată ca reprezentant al International Maritime Association. România, cu toată scăderea actuală a flotei, ocupă încă locul 31 pe plan mondial, între cele 156 de state ale IMO, dar nu are un reprezentant permanent în organizația mondială. România nu adoptă o atitudine ofensivă în alegerile care se desfășoară la IMO. Există state situate după România în clasament, care sunt între cele 32 de țări care au loc în comitetul de conducere al IMO. Nu numai atât, dar noi nu avem reprezentanți nici în staff-urile organizației mondiale. Iar delegațiile României nu au fost niciodată al nivel de miniștri și nici măcar la nivel de secretari de stat. Desigur, au fost persoane competente acolo, dar este foarte important și nivelul la care este reprezentată o țară la această întrunire. Există organisme consultative guvernamentale și non-guvernamentale în a căror comitete de conducere nu există nici un român. Or, este știu că deciziile nu se iau în adunări generale, ci în aceste comitete de conducere. Cred că în această direcție ar trebui să fim mai agresivi, în sensul bun al cuvântului. Acestea sunt câteva idei care cred că ar trebui să facă parte din strategia de dezvoltare a flotei. Noi avem, la institut, materiale și persoane pregătite, care sunt gata să contribuie la redresarea flotei, a shipping-ului românesc și cred că nu ar trebui neglijată această categorie, cea a oamenilor școlii, foarte apropiată de fenomenul navigației românești.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)