Caracteristici feminine naționale în secolul XX (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Înregistrările mele de caracteristici naționale, Dinny; vezi, toate reprezintă femei: franțuzoaice, nemțoaice, italience, olandeze, americane, spaniole, rusoaice; mi-ar plăcea la nebunie să am o miniatură a ta, Dinny. Ai vrea să pozezi unui tînăr pictor?
(...)
- Pentru că, răspunse Sir Lawrence scrutînd-o prin monoclu, tu reprezinți răspunsul la enigma femeii engleze, iar eu colecționez deosebirile esențiale dintre culturile naționale.
- Asta sună teribil de interesant.
- Uită-te la asta. Aici ai cultura franceză in excelsis; inteligență vioaie, spirit hărnicie, hotărîre, simț estetic de natură intelectuală și nu emoțională, lipsă de umor, sentimente convenționale și nu de alt gen, o tendință de posesiunea - observă-i ochii; simț al formei, lipsă de originalitate, o viziune cerebrală foarte clară, dar limitată, nimic visător - temperament iute, dat controlat. Toată dintr-o bucată, dar cu contururi foarte distincte. Iată acum americanca de un tip mai rar, varietatea cultivată, de vîrf. Observă-i mai ales expresia, parcă ar ține în gură o prăjitură invizibilă, de care ea însă e conștientă; în ochi are o întreagă baterie, de care va face uz însă cu chibzuință. Se va păstra bine pînă la sfîrșitul zilelor ei. Bun gust, numeroase informații, nu prea multă învățătură. Uite-o pe nemțoiacă! Mai puțin controlată din punct de vedere emoțional, și cu mai puțin simț al formei decît fiecare dintre celelalte două, dar avînd în schimb o conștiință; foarte muncitoare, un puternic simț al datoriei, nu prea mult gust, un umor cam greoi. Dacă nu bagă de seamă, o să se îngrașe. Sentiment din belșug, bun-simț sănătos din belșug. Mai receptivă în toate domeniile. Poate că nu-i un specimen foarte reprezentativ. Nu găsesc alta. Uite-o pe italianca mea de frunte. E interesantă. Frumos smălțuită la suprafață, dar cu ceva sălbatic - hai să spunem natural, dedesubt. Poartă o mască, frumos cizelată, frumos aplicată, dar susceptibilă să cadă. Știe ce vrea, poate chiar prea bine, procedează după capul ei cînd poate, și cînd nu poate, procedează după capul altuia. Poetă numai în raport cu simțurile. Sentimente puternice, domestice și de alt fel. Lucidă cînd e în primejdie, foarte curajoasă. se enervează ușor. Gust fin, supus la mari erori. Nici o dragoste pentru natură, de astă dată. Hotărîtă din punct devedere cerebral, dar inactivă și doritoare de cunoaștere. Și acum, urmă Sir Lawrence înfruntînd-o brusc pe Dinny, voi avea specimenul englez de frunte. Vrei să auzi cum e?
- Ajutor!
- O! Voi fi foarte impersonal. Aici avem de-a face cu o stăpînire de sine dezvoltată și controlată pînă la punctul în care se transformă în nestăpînire de sine. La această doamnă, propriul eu se amestecă întruna, nepoftit. Se observă un simț al umorului, nu lipsit de inteligență, care denunță și sterilizează orice alt simțămînt. Ne izbește ceea ce am putea numi o expresie de interes nu atît domestic, cît public sau social, care nu e comun și altor tipuri. Descoperim un soi de transparență, ca și cum aerul și roua au pătruns în sistemul interior. Constatăm o lipsă de precizie, precizie în a învăța, în a acționa, în a gîndi, în a judeca, în schimb aflăm decizie. Simțurile nu sînt prea dezvoltate; emoțiile estetice sînt stîrnite mai curînd de obiective naturale decît artificiale. Îi lipsește capacitatea femeii germane; claritatea franțuzoaicei; dualitatea sau pitorescul italiencei; fermitatea disciplinată a americancei; dar există un ce curios - te voi lăsa pe tine draga mea să-i descoperi denumirea - care mă fac foarte dornic să te am în colecția mea de culturi naționale.
- Dar eu nu sînt cîtuși de puțin cultivată, unchiule Lawrence.
- Am folosit acest cuvînt infernal în lipsa altuia mai potrivit, și prin cultură nu înțeleg învățătură. Înțeleg amprenta lăsată de ereditate plus educație, cele două considerate strict laolaltă. Dacă franțuzoaica aceea ar fi avut educația ta, Dinny, tot n-ar fi avut amprenta ta; după cum și tu, cu educația ei, n-ai fi purtat amprenta ei. Acum privește-o pe rusoaica asta de dinainte de război*; mai fluidă și mai fluentă decît oricare dintre celelalte. Am găsit-o la Caledonian Market. Femeia asta trebuie să fi dorit să pătrundă adînc în orice trăire, dar fără să fi întîrziat prea mult asupra unui lucru. Pariez că a trecut prin viață în pas rapid și că așa continuă să treacă, dacă mai trăiește; se poate extrage mult mai puțin din portretul ei decît s-ar putea extrage din tine. Fața ei îți dă senzația că a trăit multe emoții, care au consumat-o însă în mai mică măsură decît pe oricare dintre celelalte. Uite-o pe spaniola mea; poate cea mai interesantă dintre toate. O femeie crescută departe de bărbați; bănuiesc că-i un tip mai rar. Avem de-a face aici cu o anumită blîndețe, amprenta evlaviei; nu prea multă curiozitate, nu prea multă energie, remarcabilă mîndrie, foarte puțină îngîmfare; ar putea nutri pasiuni devoratoare, nu crezi? Și s-ar putea să fie și foarte puțin accesibilă în discuții.
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 91-93.

NOTĂ M.T.
* Primul Război Mondial (1914-1918). Gravele pierderi suferite de Rusia în acest război total au condus la revolușia din fenruaire 1917, soldată cu abdicarea țarului și urmată de lovitura de stat bolșevică din 25 octomrbie / 7 noiembrie. Ca urmare a acestor evenimente mulți membri ai aristocrației și burgheziei ruse au emigrat în Europa. (http://migratia-popoarelor.blogspot.ro/2014/05/migratii-umane-in-perioada-interbelica.html)

Istoria ciocolatei

<
Istoria cicolatei începe înjurul anilor 1500 cînd un conchistador spaniol*, Hernando Cortez, a descoperit că Montezuma, conducătorul aztecilor, obișnuia să bea o băutură preparată din semințe de cacao, numită „chocolatl”. Montezuma obișnuia să bea aproape cincizeci de căni pe zi. El i-a servit lui Hernando Cortez această băutură regală, pe care acesta a găsit-o cam amară pentru gustul său. Spaniolii au adăugat trestie de zahăr și i-au îmbogățit aroma cu ajutorul vaniliei și scorțișoarei. În plus, au descoperit că băutura este mai gustoasă servită fierbinte. Locuitorii Spaniei au început, treptat, să aprecieze miraculosul preparat, serit cu precădere de aristocrație. Ei nu au dezvăluit Europei secretul acestei băuturi timp de un secol. Călugării spanioli au fost cei care au făcut public modul de preparare a acestei băuturi ce a fost rapid apreciată la Curtea Regală din Franța și apoi din Marea Britanie. În secolul XIX englezii au descoperit procesul tehnologic de solidifiere a ciocolatei, iar suedezii au adus ingredientul secret: laptele.
>

SURSA
„Kaufland”: martie 2013

NOTE M.T.
* Conchistador = Aventurier spaniol plecat să cucerească teritorii în America, imediat după descoperirea acestui continent. – Din fr. conquistador (< sp.). (http://dexonline.ro/definitie/conchistador)
** Hernando Cortez (1485-1547) = A cucerit statul aztecilor aflat pe actualul teritoriu al Mexicului în perioada 1519-1521. (http://www.aztec-history.com/hernan-cortez-biography.html)
*** Montezuma / Moctezuma II (1466-1520) = Al nouălea și ultimul conducător al statului aztec (1502-1520). (http://www.aztec-history.com/moctezuma-ii.html)

Reacţia SUA la desprinderea geologică iamginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârşitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...) Radioul, cu baterii proaspete, a dat ştire despre evenimentele catastrofale din Europa* şi a citat surse bine informate după care s-ar face presiuni internaţionale asupra guvernelor portughez şi spaniol pentru a pune capăt situaţiei, ca şi cum în mîinile lor ar sta puterea de a realiza un asemenea deziderat, ca şi cum a fi guvern într-o peninsulă în derivă ar fi acelaşi lucru cu a-l conduce pe Doi Cai. Protestele au fost refuzate demn, cu orgoliu masculin din partea spaniolilor şi feminină morgă din partea portughezilor, fără discreditare sau înfumurare de sex, anunţîndu-se că premierii vor lua cuvîntul chiar în acea noapte, fiecare în ţara sa, desigur, dar de comun acord. Ceea ce a provocat o anume perplexitate este prudenţa Casei Albe, în general atît de pregătită să intervină în afacerile lumii, oriunde ar duce ele avantaje, existînd totuşi unii care să susţină că americanii nu sînt dispuşi să se angajeze în problemă înainte de a vedea unde, oare, literalmente, se va opri totul. Între timp, totuşi, din Statele Unite ale Americii  a venit aprovizionarea cu carburanţi, cu o anumită neregularitate, e adevărat, dar trebuie să le fim recunoscători pentru că în locuri îndepărtate este încă posibil să se găsească benzină, o pompă da, una ba. De n-ar fi americanii, drumeţii aceştia ar trebui să umble pe jos, dacă tot nu s-ar lăsa păgubaşi de mersul după cîine.
(...)
>

SURSA
Jose Saramago**, Pluta de piatră***, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecţia Romanul secolului XX, Bucureşti, 1990, p. 142-143.

NOTE M.T.
* Apariţia inscripţiei virale Şi noi sîntem iberici pe clădiri din toate ţările europene a dus izbucnirea unor manifestaţii violente ale tinerilor reprimate de poliţie.
** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel ]n 1998 (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670).
** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

„Orașul de argint” (WEIDNER-CIUREA)

 Rodica Weidner-Ciurea, Orașul de argint, Revista Asociațiunii Transilvane ASTRA, 199?

Apropiindu-ne de Mexico City, drumul nostru nu putea ocoli unul dintre cele mai frumoase și interesante orașe ale Mexicului. Este vorba de Taxco (se citește Tașco), supranumit „Orașul de argint”. Taxco a fost declarat în 1928 „monument național”. 

Ne-am apropiat de oraș pe un drum periculos, construit sub o coastă de munte, pe care trebuie să o ocolim, obligându-l pe șofer să facă manevre, pentru noi, călătorii, neliniștitoare. După o astfel de cotitură, a apărut în fața noastră, pe dreapta, o priveliște superbă, picturală: pe o pantă de munte, se risipeau cochet clădirile unui oraș scăldat în lumina soarelui. Casele de un alb strălucitor, etajate până de parte spre vârful coastei, acoperite cu țiglă sau terminate în terase de tip spaniol, cu balcoane împodobite cu flori și îndreptate spre soare, păreau a fi vilele unei pitorești și elegante stațiuni montane. Ne-am oprit pe o stradă foarte circulată, în fața unui magazin cu bijuterii de argint, în vitrinele căruia străluceau podoabe sclipitoare de tot felul. Am coborât și, bineînțeles, cu toții ne-am înghesuit să admirăm măiestria brățărilor, șiragurilor, broșelor și inelelor puse în vitrină, parcă anume să vrăjească. Așa cum ne-am dat seama ceva mai târziu, era cel mai frumos, mai elegant, dar și cel mai scump magazin de bijuterii din Taxco. Din acest punct, la indicațiile ghidului, fiecare urma să se deplaseze pe cont propriu pe străzile pietruite și foarte abrupte ale orașului până la piața centrală, situată mult mai sus de locul în care ne aflam. Drumul urma să fie și el deosebit de pitoresc, mărginit de zeci de magazine de bijuterii, mai mari sau mai mici, artizanat, restaurante, hoteluri etc. Pe latura dreaptă a orașului, față de locul unde ne aflam, ghidul ne-a arătat casa în care Trotzki și-a petrecut o parte din exilul său și unde a fost asasinat.

În perioada precolumbiană, Taxco a fost un oraș situat la 12 km depărtare de actuala așezare, unde se aflau minele de argint și zinc. Ulterior, orașul a fost cucerit de azteci, iar sub primul împărat Moctezuma a trebuit să plătească tribut Tenochtitlanului. În 1522 ținutul a fost cucerit de spanioli, care, descoperind bogățiile minelor de argint, au întemeiat pe actualul loc un oraș, pe care l-au numit El Real de Tetzelcingo, iar spre sfârșitul secolului i-au schimbat numele în Taxco. Cel care a știut să profite de pe urma exploatării minelor de argint și să facă o avere fabuloasă a fost un imigrant francez, Joseph de la Borde (și-a modificat numele în Jose de la Borda, pentru a suna cât mai spaniol). Din averea adunată, Borda a construit, printre altele, în partea de sus a orașului Taxco, o biserică unică prin frumusețea sa - Santa Prisca.

Cu timpul, deși sursele de argint s-au sleit, Taxco a rămas centrul mexican al prelucrării argintului. Nu întâmplător, un bijutier american, William Spratling, a reușit să pună bazele unei școli de prelucrare a argintului, în care tinerii localnici au învățat să prelucreze bijuterii moderne după vechi motive indiene. Ceea ce poți vedea și cumpăra aici în materie de bijuterii rămâne unic. Oferta este atât de mare, iar tentația irezistibilă, încât fiecare din călătorii grupului nostru a lăsat la Taxco sume apreciabile, în schimbul unor bijuterii de o calitate și frumusețe rară. Nici noi nu am făcut, desigur, excepție. Deși am cumpătat mult ce e mai bine să cumpăr, bijuteriile celorlalți mi s-au părut și mai bine alese. În realitate, toate erau atât de frumoase și originale, încât orice ai fi cumpărat n-ai fi greșit, trăind nostalgia frumuseților lăsate în vitrinele magazinelor.

Partea cea mai interesantă a orașului rămâne biserica Santa Prisca, apreciată ca o bijuterie a ultrabarocului mexican. Ea a fost construită între anii 1751-1759 cu banii lui Jose de la Borda și proiectată de arhitecți cu renume, arhiepiscopul de Mexic și viceregele neavând nici un cuvânt de spus. Fiindcă Borda a construit biserica din averea strânsă prin exploatarea minei de argint San Ignacio, se spune că el și-a motivat decizia prin cuvintele: „Dumnezeu mi-a dat, așa că și eu îi dau lui Dumnezeu”. Se povestește că, sărac fiind, Borda a făcut un legământ că dacă va descoperi un nou zăcământ din care să se îmbogățească (celelalte exploatări erau sleite), atunci va ridica la Taxco cea mai strălucitoare biserică din Mexic.

Santa Prisca impresionează de la prima vedere. Fațada, construită pe două niveluri, este bogat împodobită - nu este o excepție în Mexic -în stilul chirrrigueresc spaniol, stil ce poartă numele unei familii de sculptori și constructori spanioli, care au construit catedrale, altare și palate în Salamanca și Madrid în a doua jumătate a secolului XVII și prima jumătate a secolului următor. Acest stil se caracterizează printr-o ornamentică supraîncărcată, dar care - depinde de gust - nu obosește. Intrarea în biserică, un portal înalt din lemn masiv, sculptate cu motive geometrice, este de o parte și de alta bornată de două coloane corintice, în partea superioară lăsând loc blazonului papal. La nivelul de sus al fațadei, un medalion înfățișând botezul lui Isus, este mărginit de două coloane spiralate, introducând, în raport cu coloanele de jos, o diversitate ce creează un efect estetic remarcabil. În partea cea mai de sus, deasupra unei ferestre, se află un ceas, păzit pe de lături de statuile apostolilor Matei și Ioan, iar deasupra, încununând întreaga fațadă - statuia Fecioarei Maria. Ornamentația acestui complex, alcătuit din statui de îngeri, steme, frunze, panglici frumos înnodate, este realizată cu mult simț artistic. Pe laturile acestei fațade se ridică două turnuri. (...)

„Francis Drake - dragonul care a speriat un imperiu” (HARAG_

 Bogdan Petru Harag, Francis Drake - dragonul care a speriat un imperiu, ?, p. 35-

Timp de mai multe secole, Anglia a fost „stăpâna mărilor”, având o flotă foarte puternică. Acest titlu de „stăpână a mărilor” a fost dat de Angliei și datorită marinarilor neînfricați care au făcut ca Union Jack, drapelul marinei engleze, să triumfe pe întinderile de ape.

Din acest tablou de epocă ne privește detașat un personaj de alură nobilă, unul dintre cele mai impresionante figuri ale istoriei, aventurii și navigației, Sir Francis Drake.

F. D., cel mai celebru corsar din istorie și primul englez care a efectuat circumnavigația Pământului, s-a născut în 1540 în Crowndale, într-o familie săracă de agricultori protestanți. A fost primul dintre cei 12 copii ai lui Edmund Drake și Mariei Mylwaye. Acest corsar, care a marcat istoria navigației, a fost căsătorit de două ori și a murit fără să lase niciun moștenitor.

Chiar din copilărie F. D. a fost atras de mare, îmbarcându-se la 13 ani pe o navă comercială. Cu istețimea, îndrăzneala, hărnicia și priceperea sa în navigație a câștigat simpatia celor de la bord, precum și a căpitanului corăbiei. Căpitanul nu avea moștenitori, iar după moartea sa i-a lăsat corabia moștenire lui Drake, care a devenit căpitan la 20 de ani.

Privirea lacomă a lui D. s-a oprit și asupra comerțului cu sclavi, una dintre cele mai bănoase afaceri din acele timpuri. Împreună cu vărul său John Hawkins vânau africani pentru a-i vinde pe plantații.

D. se îmbarcă pentru prima dată cu H. pe una din navele familiei în Plymouth. Din această primă călătorie în Lumea Nouă nu s-au întors cu nimic, dar eșecul l-a ambiționat și mai mult pe D. În 1569 se îndreaptă spre bogatele colonii spaniole din America Centrală, tot cu H., care poate fi numit mentorul său în navigație. S-a întâlnit prima dată cu spaniolii în portul mexican San Juan de Ulua. Fiind învinși, englezii au dat bir cu fugiții, iar D. nu a îndurat umilința și a jurat răzbunare veșnică împotriva spaniolilor. A fost aruncat într-o temniță înfricoșătoare din port, dar curajul și inteligența l-a ajutat să evadeze.

F. D., fire rațională, nu a ținut cont de rivalitatea dintre francezi și englezi și s-a împrietenit cu piratul francez Guillaume Le Testu. În 1573, au dat marea lovitură și au jefuit un convoi care transporta mărfuri prin junglă. Transportul conținea 20 t de lingouri de aur și argint. Englezii au îngropat comoara în junglă, iar în luptele cu spaniolii, G. L. T. a fost executat (...).