Insula Zanzibar din Africa de Est în secolul XIX (VERNE 1863)

„Insula Zanzibar, stăpînită de imamul* din Mascat, aliat al Franței și al Angliei, este una din cele mai frumoase colonii. În port vin numeroase corăbii din ținuturile învecinate. De coasta africană o desparte numai un canal, care în partea cea mai lată nu depășește 30 de mile. Pe insulă se face un comerț intens, cu cauciuc, fildeș, dar mai ales cu `lemn de abanos`**, deoarece Z. este un mare tîrg de sclavi. Traficul se întinde pe toată coasta E a Africii, pînă sub latitudinea Nilului. G. Lejean a văzut făcîndu-se aici comerț cu sclavi, chiar de către vase cu pavilion francez.

* Preot la mahomedani.

** Comerț cu `lemn de abanos` – Expresie pentru comerț cu sclavi negri.”

(XI)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Mihai Schiau, Goana după comoara de 200 de milioane de euro. 300 de oameni s-au luptat două secole să o găsească

GÂNDUL, București, 6 august 2012

Scriitoarea Oana Manolescu (1941-2019), deputatul minorității albaneze, la Radio România (MANOLESCU 2005)

Versurile mele sunt pentru toți cetățenii României, majoritari și etnici, minoritari și ai altor naționalități: pentru cei tineri, invitați a visa frumos la viitorul în pragul căruia se află mereu, pentru maturi și vîrstnici, ce nu trebuie a se lăsa cuprinși de nostalgie, ci să apeleze și la forța spirituală a tinereții lor de odinioară.
Versurile mele sunt un îndemn la optimism adresat tuturor celor care au știut sau trebuie acum a ști să se hrănească din spiritualitatea acumulată cândva și nu e târziu nici acum. Nu e târziu niciodată.
Vine vacanța, concediul, dragii mei ascultători. Nu ezitați a citi cât mai mult. Cultura este pe locul doi din tot ceeace dă tărie sufletului, să poată oricând rezista. pe locul înâi este credința nestrămutatăîn bunul Dumnezeu, pe care-l bucurăm de vrem a ști cât mai multe.
„Cultura este o podoabă pentru cei fericți și un refugiu pentru cei nefericiți”, a spus Democritos încă acum două mii cinci sute de ani.
Ca deputat al minorități albaneze și din partea Asociației Liga Albanezilor din România pe care o conduc, doresc tuturor radioascultătorilor din România să aibă, cu ajutorul lui Dumnezeu, zile de vară mai plăcute și spornice.


Corabia cu pânze purpurii

Corabia cu pânze purpurii
O dată cu amurgul,
Revenea.
Cu vise pline de călătorii
Făcea popas la noi
Și iar pleca.

În micul nostru port de odinioară,
Ne dăruia
Săltând din val în val,
A tinereții strălucind comoară
Și atunci purtam cu mine
Un ideal.

De micul port, o viață mă desparte
Și strâng în mine
Visele aurii
Încă și astăzi.
Deși e departe
Corabia cu pânze purpurii.

„Francis Drake - dragonul care a speriat un imperiu” (HARAG_

 Bogdan Petru Harag, Francis Drake - dragonul care a speriat un imperiu, ?, p. 35-

Timp de mai multe secole, Anglia a fost „stăpâna mărilor”, având o flotă foarte puternică. Acest titlu de „stăpână a mărilor” a fost dat de Angliei și datorită marinarilor neînfricați care au făcut ca Union Jack, drapelul marinei engleze, să triumfe pe întinderile de ape.

Din acest tablou de epocă ne privește detașat un personaj de alură nobilă, unul dintre cele mai impresionante figuri ale istoriei, aventurii și navigației, Sir Francis Drake.

F. D., cel mai celebru corsar din istorie și primul englez care a efectuat circumnavigația Pământului, s-a născut în 1540 în Crowndale, într-o familie săracă de agricultori protestanți. A fost primul dintre cei 12 copii ai lui Edmund Drake și Mariei Mylwaye. Acest corsar, care a marcat istoria navigației, a fost căsătorit de două ori și a murit fără să lase niciun moștenitor.

Chiar din copilărie F. D. a fost atras de mare, îmbarcându-se la 13 ani pe o navă comercială. Cu istețimea, îndrăzneala, hărnicia și priceperea sa în navigație a câștigat simpatia celor de la bord, precum și a căpitanului corăbiei. Căpitanul nu avea moștenitori, iar după moartea sa i-a lăsat corabia moștenire lui Drake, care a devenit căpitan la 20 de ani.

Privirea lacomă a lui D. s-a oprit și asupra comerțului cu sclavi, una dintre cele mai bănoase afaceri din acele timpuri. Împreună cu vărul său John Hawkins vânau africani pentru a-i vinde pe plantații.

D. se îmbarcă pentru prima dată cu H. pe una din navele familiei în Plymouth. Din această primă călătorie în Lumea Nouă nu s-au întors cu nimic, dar eșecul l-a ambiționat și mai mult pe D. În 1569 se îndreaptă spre bogatele colonii spaniole din America Centrală, tot cu H., care poate fi numit mentorul său în navigație. S-a întâlnit prima dată cu spaniolii în portul mexican San Juan de Ulua. Fiind învinși, englezii au dat bir cu fugiții, iar D. nu a îndurat umilința și a jurat răzbunare veșnică împotriva spaniolilor. A fost aruncat într-o temniță înfricoșătoare din port, dar curajul și inteligența l-a ajutat să evadeze.

F. D., fire rațională, nu a ținut cont de rivalitatea dintre francezi și englezi și s-a împrietenit cu piratul francez Guillaume Le Testu. În 1573, au dat marea lovitură și au jefuit un convoi care transporta mărfuri prin junglă. Transportul conținea 20 t de lingouri de aur și argint. Englezii au îngropat comoara în junglă, iar în luptele cu spaniolii, G. L. T. a fost executat (...).

Marea Neagră la Constanța văzută de scriitorul Constantin Cioroiu

 (...) 

Odăile noastre dădeau totdeauna spre mare, ceea ce mărturisesc că, pe acea vreme era foarte impresionant pentru mine. La picioarele noastre, stâncile pe care era clădit hotelul, marea cenușie, învolburată își spărgea vijelios valurile, ajungând peste geamlâcul de la sala de mâncare. Ca să nu-mi fie frică și să mă obișnuiesc cu această furie dezlănțuită, între ei doi, plecam la plimbare până la Cazino. Ne opream pe promenada de pe bulevard și părinții mei priveau vapoarele care intrau și ieșeau din port în mugetul sirenelor care parcă-și răspundeau una alteia. Către ce țărmuri îndepărtate porneau ei cu ochii ațintiți spre orizont

(...) Porniră cele trei corăbii... / Spre care țărm le-o duce vântul?... / Ce porturi tainice, / Ascunse cercetătoarelor priviri, / Se vor vedea  sosind mânate de dorul tristei pribegiri?... („Romanța celor trei corăbii”)

Uneori, coboram și ne plimbam chiar pe promenada de jos a Cazinoului. De câte ori nu s-a întâmplat ca un val mai puternic să ne stropească de sus până jos! Dar mai frumoasă era plimbarea noastră la amurg.

(...) Porniră cele trei corăbii ... / Și-abia se mai zăresc - / Se-ngroapă / În golul zărilor pătate de violetul înserării; / (...) Porniră cele trei corăbii... / Și-n urma lor rămase portul, / Mai trist ca muntele Golgotei însângerat de-un asfințit... („Romanța celor trei corăbii”)

Atunci ne duceam pe dig, atât cât se putea avansa. În dreapta portul, cu apele domolite, vapoarele cu diverse pavilioane catarge  ce se profilau pe un cer de plumb, lumini cari începeau să se aprindă pe punți, forfota marinarilor, umbre tăcute alergând de la proră la pupă. În stânga, vuietul asurzitor al mării, care-și spărgea cu furie valurile de primul nivel al digului. În fața noastră, farul, licurici strălucitor care la un anumit interval își proiecta lumina, călăuză a navigatorilor, departe de mare.

Plimbările acesta cu părinții aveau ceva impresionant prin măreția naturii dezlănțuite și prin totala tăcere a părinților mei, cari priveau departe, spre alte zări, spre alte mări... Dar momentul culminant era pentru mine seara, până adormeam. Era înfricoșător și totuși sublim.

Vuietul mării, zgomotul asurzitor al valurilor cari se spărgeau sub odaia mea, sirenele cari pe diferite tonuri își răspundeau și geamătul sinistru, prelung al geamandurilor în noapte...

Și azi, când simt nostalgia acelor emoții, cândva înfricoșătoare, vin la Constanța să retrăiesc, cu părinții mei în gând, acele splendide amintiri ale copilăriei mele...”.

„Premiul revistei Tomis la concursul Poesis 1989” („TOMIS” 1989)

 ALINA ȘLAPAC

despărțire
Marea ca o caracatiță
împroașcă urmele pașilor tăi
cu cerneală
pe coala mea
curg literele
ca niște pescăruși prevestitori,
furtuna mi s-a cuibărit
în călimară
umbra ta, o corabie beată, 
Îmi străbate umbra frunții

urmărire
Ai dispărut ca un țărm călător;
n-a mai rămas decât un izul tău
îmbibat în priveliștea
fără contur
care s-a zdrențuit 
când zilele au mușcat nopțile,
când orizontul s-a poticnit
într-o rană
și pădurea a rupt-o încă odată la fugă
după tine, iarnă
cuibărită în inima unui lup bătrân.

așteptând un tren
Așteptând un tren, n-am uitat să cânt
Văzându-mi mama, n-am uitat să plâng.
Vorbind cu ea, n-am uitat să râd.
Dar dacă am așteptat un alt tren?
Dacă am văzut pe altcineva?
Dacă am vorbit cu o altă femeie?
Cred că am uitat ceva. Nu am fost atentă.

din atâtea clipe 
... mai zăbovește o clipă
în care izbutim să ne cunoaștem,
dar și ea, stoarsă,
ne doare,
de parcă am fi călcat
pe cioburi de sticlă
și nu ne rămâne
decât să încercăm 
să refacem  
obiectul spart;
poate că acesta e chiar 
sufletul nostru, 
cine știe?

semicerc
Ne-am privit fericiți
apoi am admirat curcubeul
și ciocârliile cântărețe.
„Totuși, este prea frumos!” am zis.
Numaidecât, ai ucis o pasăre.
și cerul a sângerat 
adăugând încă o nuanță curcubeului.
Ne-am privit din nou
și am știut
că ni se imprimase
în suflet.
„De ce ai făcut asta?” aș fi vrut să întreb
dar mi-a fost teamă că vorbele mele
ar fi înghețat aerul
care ne mai despărțea.