Oază din Algeria (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
Algeria. Este situată în Nordul Africii și este scăldată de Marea Mediterană. O bună parte a teritoriului este acoperită de deșert sau subdeșert. Limba oficială este araba*, dar se vorbesc și numeroase dialecte berbere**. Populația este de 25.714.000 locuitori, iar suprafața este de 2.381.740 kmp. Aici o întâlnești pe Fatima. Trăiește într-o oază a deșertului Sahara, într-o casă de pământ construită pe un deal. La poalele dealului se deschide o vale largă cu mulți palmieri, care produc curmale și asigură umbra pentru culturile plantate în vale. Când este foarte cald, familia se mută într-o colibă construită chiar în vecinătatea palmierilor. Grădinile sunt udate cu apă din puțuri foarte adânci.  Pentru că plouă cel mult o dată pe an, apa de ploaie este colectată cu ajutorul unor jgheaburi, diguri și bazine cu mare grijă. Tatăl Fatimei este negustor de covoare. Bărbații din comunitate se întâlnesc în piața satului în fiecare seară, iar femeile în casa uneia dintre ele. Femeile nu pot participa în adunările populare decât pentru anumite sărbători. Copiii, însă, pot merge atât în piața satului, cât și în adunările femeilor.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode de educație modernă pentru mediu, Constanța, 2003, p. 89.

Note M. T.
* arab = Populația arabă locuiește în zona urbană de pe coastă. Califatul arab a cucerit teritoriul Algeriei în secolul VII de la Imperiul Bizantin (Roman de Răsărit) și a islamizat regiunea. În secolul XVI a intrat sub dominație otomană. La 1830 a început cucerirea franceză, care s-a încheiat după războiul de eliberare din 1954-1962. (www.worldhistoryblog.com)
** berber = Populația autohtonă berberă islamizată locuiește, în cea mai mare parte, în oazele din deșert. (www.worldatlas.com)

Consecințe asupra Veneției ale desprinderii geologice imaginare a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)

Joaquim Sassa a mai întrebat, și Veneției, ce-o să i se întîmple, Să știi că cel mai ușor dintre lucrurile grele din lume ar fi salvarea Veneției, ar fi de-ajuns să se închidă laguna, să lege insulele unele de altele în așa fel încît să nu poată marea să intre în voie, dacă nu sînt italienii în stare să ducă treaba la bun sfîrșit, să-i cheme pe olandezi, sînt oameni în stare să sece Veneția cît ai clipi din ochi. Ar trebui să-i ajutăm, avem răspunderi, Noi nu mai sîntem europeni, asta nu e pe de-a întregul adevărat (...)

(...) Desigur că nu se pot ignora pagubeleși tulburările care curg de-a lungul Mediteranei, cu mareele, orașele riverane distruse la țărm, hotelurile care avea trepte înspre plajă și acum nu mai au nici plajă și nici trepte, și Veneția, Veneția e ca un smîrc, e un sat palafit amenințat, s-a dus frumosul turism, copiii mei, dar dacă ar lucra olandezii repede, în cîteva luni, orașul Dogilor*, Aveiro al Italiei (2), și-ar putea redeschide porțile publicului nerăbdător, mult ameliorat, fără vreun pericol de scufundare catastrofică, fiindcă sistemele de echilibru hidraulic comunicant, digurile, ecluzele, valvulele de umplere și descărcare, vor asigura un nivel constant al apelor, acum le revine italienilor sarcina întăririi structurilor inferioare ale orașului pentru ca acesta să nu se afunde trist în noroi, lucrul cel mai dificil, dați-mi voie să v-o spun, a fost făcut, să le mulșumim descendenților acelui flăcău eroic care, doar cu vîrful fraged al degetului arătător, a evitat ca orașul Harlem ** să dispară de pe hartă prin inundație și potop.

Salvîndu-se Veneția, se va găsi o soluție și pentru restul Mediteranei. De cîte ori n-a trecut pe aici ciuma și războiul, cutremure și incendii, și de fiecare dată acest ținut sinuos a renăscut din pulbere și cenușă, făcînd din suferința amară duclceața vieții, din tentația barbară civilizație, teren de golf și piscină, iaht pe apă și decapotabilă pe chei, omul e cea mai adaptabilă creatură, mai ales merge înspre mai bine.

(...)

(2) Răsturnare ironică de sens, orașul Aveiro, situat la nord de Lisabona, fiind supranumit ``Veneția Portugaliei``.

> 

SURSA

Jose Saramago***, Pluta de piatră****, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 67, 137-138.

NOTE M.T.
* Doge (de la latinescul dux) = Conduc[torul Republicii Vene'iene, ]ntre 697 ;i 1797 (http://www.worldstatesmen.org/Italy_states2.htm)
** Haarlem = Ora; ]n Olanda (http://www.haarlemmarketing.co.uk/about-haarlem/history/)
*** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez ateu premiat cu Nobel ]n 1998. (http://www.romanialibera.ro/cultura/carte/a-murit-jos%C3%A9-saramago-190749)
**** Pluta de piatr[ (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Marea Neagră la Constanța văzută de scriitorul Constantin Cioroiu

 (...) 

Odăile noastre dădeau totdeauna spre mare, ceea ce mărturisesc că, pe acea vreme era foarte impresionant pentru mine. La picioarele noastre, stâncile pe care era clădit hotelul, marea cenușie, învolburată își spărgea vijelios valurile, ajungând peste geamlâcul de la sala de mâncare. Ca să nu-mi fie frică și să mă obișnuiesc cu această furie dezlănțuită, între ei doi, plecam la plimbare până la Cazino. Ne opream pe promenada de pe bulevard și părinții mei priveau vapoarele care intrau și ieșeau din port în mugetul sirenelor care parcă-și răspundeau una alteia. Către ce țărmuri îndepărtate porneau ei cu ochii ațintiți spre orizont

(...) Porniră cele trei corăbii... / Spre care țărm le-o duce vântul?... / Ce porturi tainice, / Ascunse cercetătoarelor priviri, / Se vor vedea  sosind mânate de dorul tristei pribegiri?... („Romanța celor trei corăbii”)

Uneori, coboram și ne plimbam chiar pe promenada de jos a Cazinoului. De câte ori nu s-a întâmplat ca un val mai puternic să ne stropească de sus până jos! Dar mai frumoasă era plimbarea noastră la amurg.

(...) Porniră cele trei corăbii ... / Și-abia se mai zăresc - / Se-ngroapă / În golul zărilor pătate de violetul înserării; / (...) Porniră cele trei corăbii... / Și-n urma lor rămase portul, / Mai trist ca muntele Golgotei însângerat de-un asfințit... („Romanța celor trei corăbii”)

Atunci ne duceam pe dig, atât cât se putea avansa. În dreapta portul, cu apele domolite, vapoarele cu diverse pavilioane catarge  ce se profilau pe un cer de plumb, lumini cari începeau să se aprindă pe punți, forfota marinarilor, umbre tăcute alergând de la proră la pupă. În stânga, vuietul asurzitor al mării, care-și spărgea cu furie valurile de primul nivel al digului. În fața noastră, farul, licurici strălucitor care la un anumit interval își proiecta lumina, călăuză a navigatorilor, departe de mare.

Plimbările acesta cu părinții aveau ceva impresionant prin măreția naturii dezlănțuite și prin totala tăcere a părinților mei, cari priveau departe, spre alte zări, spre alte mări... Dar momentul culminant era pentru mine seara, până adormeam. Era înfricoșător și totuși sublim.

Vuietul mării, zgomotul asurzitor al valurilor cari se spărgeau sub odaia mea, sirenele cari pe diferite tonuri își răspundeau și geamătul sinistru, prelung al geamandurilor în noapte...

Și azi, când simt nostalgia acelor emoții, cândva înfricoșătoare, vin la Constanța să retrăiesc, cu părinții mei în gând, acele splendide amintiri ale copilăriei mele...”.