Aviația într-un posibil război între marile puteri interbelice (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Mă întreb uneori, continuă Hallorsen cînd ajunseră la rațe, dacă viteza e într-adevăr rentabilă. Ce zici, căpitane?
Hubert ridică din umeri.
- Oricum, orele pe care le risipești călătorind cu mașina în locul trenului sînt aproape egale la număr cu orele pe care le economisești.
- Asta cam așa-i, încuvință Hallorsen. Dar adevărata economie o realizezi zburînd.
- Înainte de a ne lăuda zborul, să așteptăm mai bine să vedem unde duce.
- Ai dreptate, căpitane, Ne îndreptăm direct spre iad. Următorul război va fi de foarte durată pentru cei care vor lua parte la el. Să presupunem că s-ar încăiera Franța cu Italia; pînă în două săptămîni n-ar mai exista nici Roma, nici Paris, nici Florența, nici Veneția, nici Lyon, nici Milano, nici Marsilia. Nu vor rămîne din ele decît niște deșerturi otrăvite. Și asta, poate, fără ca flotele și armatele să fi schimbat vreun foc.
- Da. Și toate guvernele o știu. Eu sînt ostaș, totuși nu înțeleg de ce mai cheltuiesc sute de milioane de lire cu soldații și marinarii, care, probabil, nu vor fi niciodată folosiți. Nu poți comanda oștiri și flotă cînd centrii nervoși au fost distruși. Cît ar mai putea funcționa Franța și Italia dacă marile lor orașe ar fi gazate? Cu siguranță că Anglia și Germania n-ar mai putea supraviețui nici o săptămînă.
- Unchiul dumitale custodele îmi spunea că, în ritmul în care înaintează omul, vom ajunge curînd la stadiul de pești.
- Cum asta?
- De ce nu? Simplu! Inversînd procesul evoluției: pești, reptile, păsări, mamifere. Acum redevenim păsări, iar rezultatul va fi că în curînd vom începe să ne tîrîm și să ne strecurăm, iar cînd atmosfera va deveni de nerespectat va trebui să ne refugiem în mare.
- De ce n-am putea noi, cu toți, să ajungem la interzicerea războaielor?
- Cum se poate interzice războiul? întrebă Jean. Țările n-au niciodată încredere una în cealaltă.
- Noi, americanii, am accepta. Dar poate că Senatul nostru nu.
- Senatul ăsta al vostru, mormăi Hubert, pare să fie o chestie cam înecăcioasă.
- De ce? Seamănă cu Camera Lorzilor de la voi înainte de a fi convocată în 1910.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I, (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 179-180.

Galațiul interbelic văzut de un profesor universitar ieșean îndrăgostit (TEODOREANU 1935)

<
(...)
- Vă mulțumesc tuturora. Ați cinstit prin mine orașul de unde viu. Dați-mi voie să iubesc prin dumneavoastră orașul în care mă aflu. Nu-l știam pînă acum. L-am descoperit într-o noapte de vară vrednică să fie dăruită de Shakespeare balconului Julietei, cînd se înalță înspre el tinerețea lui Romeo. Nu cunosc străzile acestui oraș, nu-i știu instituțiile, nic monumentele, și abea-i întîlnesc oamenii. N-am nici morninte în acest oraș, nu-mi știam nici prieteni, nici dușmani în casele lui: nimic nu mă lega de el. Pînă a nu-l întîlni, orașul dumneavoastră nu era pentru mine decît „ceva” de pe marginea Dunării. dar mi l-au arătat teii înfloriți dintr-un capăt pînă-n celălalt, și iată-l acum în mine alături de colinele Florențe*, de zările Eyub-ului**și de lagunele Veneției***. Tei înfloriți sînt mulți în țara lui Eminescu, poate tot atîția cîte fete blonde sînt pe malul Rhinului****. Și Iașul își are aleea lui de tei***** care și-au scuturat floarea sfîntă prin versurile lui Eminescu asupra sufletului unei țări întregi, lăsînd parfum fără de moarte peste trecătorii vieții. Dar nicăieri aiurea parfumul teilor nu-i mai aproape, mai intim, mai cald, mai viu, mai învăluitor, decît în locurile acestea. Nu e numai afară, subt cerul liber, pînă la fereastră; te însoțește pretutindeni. Îl ai în păr, îl ai pe mîni, îl ai pe față, și prin somn te acoperă încă, dîndu-ți beția nopților de vară. Îl am și acum în fața mea și în mine, și-l avem toți cei de aici în noi, și-n jurul nostru, cum e pe fața orbilor, iluminare, căldura soarelui de aur.
Într-un astfel de oraș nimeni nu poate fi bătrîn,cum nimeni nu poate fi urît cînd se roagă la Dumnezeu, chemîndu-l, și nimeni rău cînd vede în viață darul, nu povara.
„Et in Arcadia ego.”******
Așa voi spune la întoarcere: și eu am fost în Arcadia. Cunosc și eu ținutul de pe marginea unei ape vaste, unde, subt stele oglindite-n ape și subt crengi de tei, nopțile au ochii tinereții fără moarte, de subt genele Julietei.
Spui despre orașele frumoase: acolo aș vrea să trăiesc, acolo să mor.
Poeții spun: pe-acele le voi cînta, dăruindu-vi-le prin liră.
Iar eu îi spun prin dumneavoastră: oraș al teilor înfloriți și al nopților de vară, iată inima mea.
(...)
>

SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p.63-64.

NOTE M.T.
* Florența = Oraș medieval și modern italian, capitala regiunii istorice nord-vestice Toscana.
** Eyub = Moscheea Eyup  din Istanbul a fost construită de sultanul Mehmet II, după ce a cucerit Constantinopolul / Istanbul în 1453. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/10575/7/)
**** Veneția = Oraș-stat medieval și moden în nord-estul Italiei, situat pe țărmul unei lagune (Porțiune din bazinul unei mări sau al unui ocean separată aproape complet de rest printr-o fâșie îngustă de pământ. – Din it. laguna. ).
***** Rhin = Fluviu de 1233 km, care izvorăște din Elveția, apoi formează granița franco-germană, curge prin Germania și Olanda și se varsă în Marea Nordului.
***** Teiul din Parcul Copou din Iași, unde Eminescu își găsea inspirația, este vechi de circa 250 de ani. (http://www.historia.ro/content/teiul-lui-eminescu)

****** Et in Arcadia ego (latină) = Exprimă regretul fericirii pierdute. (http://articole.famouswhy.ro/ce_inseamna_et_in_arcadia_ego_/)

Consecințe asupra Veneției ale desprinderii geologice imaginare a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)

Joaquim Sassa a mai întrebat, și Veneției, ce-o să i se întîmple, Să știi că cel mai ușor dintre lucrurile grele din lume ar fi salvarea Veneției, ar fi de-ajuns să se închidă laguna, să lege insulele unele de altele în așa fel încît să nu poată marea să intre în voie, dacă nu sînt italienii în stare să ducă treaba la bun sfîrșit, să-i cheme pe olandezi, sînt oameni în stare să sece Veneția cît ai clipi din ochi. Ar trebui să-i ajutăm, avem răspunderi, Noi nu mai sîntem europeni, asta nu e pe de-a întregul adevărat (...)

(...) Desigur că nu se pot ignora pagubeleși tulburările care curg de-a lungul Mediteranei, cu mareele, orașele riverane distruse la țărm, hotelurile care avea trepte înspre plajă și acum nu mai au nici plajă și nici trepte, și Veneția, Veneția e ca un smîrc, e un sat palafit amenințat, s-a dus frumosul turism, copiii mei, dar dacă ar lucra olandezii repede, în cîteva luni, orașul Dogilor*, Aveiro al Italiei (2), și-ar putea redeschide porțile publicului nerăbdător, mult ameliorat, fără vreun pericol de scufundare catastrofică, fiindcă sistemele de echilibru hidraulic comunicant, digurile, ecluzele, valvulele de umplere și descărcare, vor asigura un nivel constant al apelor, acum le revine italienilor sarcina întăririi structurilor inferioare ale orașului pentru ca acesta să nu se afunde trist în noroi, lucrul cel mai dificil, dați-mi voie să v-o spun, a fost făcut, să le mulșumim descendenților acelui flăcău eroic care, doar cu vîrful fraged al degetului arătător, a evitat ca orașul Harlem ** să dispară de pe hartă prin inundație și potop.

Salvîndu-se Veneția, se va găsi o soluție și pentru restul Mediteranei. De cîte ori n-a trecut pe aici ciuma și războiul, cutremure și incendii, și de fiecare dată acest ținut sinuos a renăscut din pulbere și cenușă, făcînd din suferința amară duclceața vieții, din tentația barbară civilizație, teren de golf și piscină, iaht pe apă și decapotabilă pe chei, omul e cea mai adaptabilă creatură, mai ales merge înspre mai bine.

(...)

(2) Răsturnare ironică de sens, orașul Aveiro, situat la nord de Lisabona, fiind supranumit ``Veneția Portugaliei``.

> 

SURSA

Jose Saramago***, Pluta de piatră****, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 67, 137-138.

NOTE M.T.
* Doge (de la latinescul dux) = Conduc[torul Republicii Vene'iene, ]ntre 697 ;i 1797 (http://www.worldstatesmen.org/Italy_states2.htm)
** Haarlem = Ora; ]n Olanda (http://www.haarlemmarketing.co.uk/about-haarlem/history/)
*** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez ateu premiat cu Nobel ]n 1998. (http://www.romanialibera.ro/cultura/carte/a-murit-jos%C3%A9-saramago-190749)
**** Pluta de piatr[ (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Trogir, unul din cele mai bine păstrate oraşe medievale din Europa

Cuget Liber 16 noiembrie 2013

O plimbare pe fluviul englezesc Tamisa la sfârșitul secoluklui XIX (MAUGHAM 1902)

Prozatorul englez W. Somerset-Maugham Maugham (1874-1965) a publicat în 1902 romanul Mrs. Craddock, a cărui acțiune se petrece după 1885. Personajul principal, Bertha Ley, descendenta unei familii nobiliare provinciale scăpătate, se căsătorește din dragoste cu Edward Craddock, mic fermier descendent al unei familii țărănești de pe domeniul Ley. Musafiră în casa din Londra a mătușii sale necăsătorite, ea primește vizita mai tânărului Gerald.

<(...)
Bertha consimți și o pornită amândoi ca doi colegi de școală hoinărind pe malul apei prin soare și căldură: malurile Tamisei prin cartierul Chelsea au o înfățișare cochetă, o atmosferă frivolaă foarte plăcută duopă ce te saturi de aerul cuminte, așezat, al celorlalte părți din Londra. În ciuda faptului că sunt noi, talazurile Tamisei îți aduc aminte  de vremurile cînd uriașul oraș nu era decît un sat mare, cu case răzlețe, cînd lectica era unicul mijloc de locomoție, și cînd doamnele purtau văluri și crinoline, cînd era la modă epigrama, dar nu și ținuta aristocratică.
Deodată, în timp ce priveau valurile scînteietoare, un vaporaș de agrement ce tocmai se apropia de debarcaderul lîngă care se aflau, îi dădu Berthei o idee.
-Ți-ar plăcea să mă duci pînă la Greenwich*? întrebă ea. (...)
Vaporul porni (...).
Vaporașul se oprea din cînd în cînd să ia noi pasageri. Ajunseră la cheiul cam șubred de la Millbank, și apoi la poalele turnurilor bisericii St. John, la cele opt clădiri roșii ale spitalului St. Thomas și la Parlament. Trecură de podul Westminster și de noul și masivul local al Scotland Yardului**, trecură de hotelurile, blocurile și edificiile publice care străjuiesc cheiul Albert, apoi de parcul Temple; dincolo de aceste grandioase, pe partea comitatului*** Surrey, se înșirau magaziile murdare și fabricile din Lambeth. Cînd ajunseră la podul Londrei, Bertha privi cu o curiozitate fără precedent decorul divers; (...) Circulația deveni mai intensă și vaporașul mai aglomerat, cu meseriași, funcționari, fete gălăgioase, care mergeau spre est, la Rotherhithe sau Deptford. Mari nave comerciale așteptau pe mal sau lunecau în josul fluviului pe sub podul Turnului, iar aici apele largi erau înțesate de tot felul de ambarcațiuni, de șlepuri leneșe, dar la fel de pitorești, cu pînzele lor roșii, ca și vasele pescărești din Veneția, de mici remorchere ce suflau și pufăiau, de cargoboturi ce străbăteau oceanele și de mari transatlantice. Pe măsură ce vaporașul înainta, prin fața ochilor li se perindau fel de fel de imagini: grupuri de băieți goi, bălăcindu-se în noroiul Tamisei, sau aruncîndu-se în apă de pe puntea vreunui șlep de cărbuni, ancorat.
Apoi fură învăluiți de o altă atmosferă. Antrepozitele cenușii care străjuiau rîul și fabricele îți vorbeau despre comerțul unei națiuni puternice și spiritul lui Charles Dickens**** dădea un farmec proaspăt scenelor pe lîngă care treceau. Cum puteau fi oare prozaice cînd fuseseră zugrăvite de marele scriitor? Un necunoscut binevoitor dădea cîte un nume diverselor priveliști.
-Priviți, acolo sînt vechile scări Wapping.
Trecură pe lîngă nenumărate cheiuri și docuri, pe lîngă docul Londrei, p elîngă cheiul lui John Cooper și cel al lui William Gibbs (cine-or fi John Cooper și William Gibbs?), pe lîngă bazinul Limehouse și pe lîngă docul West India. Apoi, odată cu o cotitură mare pe care o făcea rîul, intrară în Limehouse Reach și curînd le apărură în fața ochilor contururilor nobile ale Spitalului și nemuritorului monument al lui Inigo Jones*****; în cele din urmă acostară la debarcaderul de la Greenwich.
(...)>


SURSA
W. Somerset Maugham, Triumful dragostei, traducere Liliana Mareș, editura Z, București, 1992, pp. 261-262.  

NOTE M.T.
*Greenwich=District în sud-estul Londrei.
**Scotland Yard=Poliția Londrei, înființată în 1829 și mutată în 1890 într-un sediu nou.
***Charles Dickens (1802-1870)=Romancier și ziarist englez.
****comitat=Unitatea administrativ-teritorială istorică a Angliei.
****Inigo Jones (1573-1652)=Important arhitect englez care a realizat lucrări în Londra.

Revoluționarul italian G. Garibaldi versus Austria în 1859 (SLAVICI 1894)

<
XIX Verboncul
Mari lucruri se pregăteau în lume.
Feciorii duși în cătănie pe la Mantua, Verona și Veneția scriau de acolo că s-au ivit un oarecare Garibaldi****, mare general, care umblă să-i adune pe italieni sub arme și să-i ridice asupra împăratului*****; iară ungurii șopteau între dînșii și se lăudau prin ascuns că Kossuth****** al lor stă în legătură cu Garibaldi și are și el să se întoarcă la primăvară, ca să alunge cătanele împărătești, să-i scoată pe beamteri******* din țară și să facă iar vreme******** ungurească, cum era pe timpul răzmeriței*********.
La masa cea mare din birtul de la Sărărie, unde beamterii puneau țara la cale, era, ce-i drept, lucru hotărît căGaribaldi are, cu toți ai lui, să pată mare rușine. Erau însă și acolo oameni care, mai ales prin apropierea Murășului, nu bucuros umblau serile singuri. Venise adecă știrea că italienii au început să arunce beamteri și cătane în mare, în lacul Guarda*, în rîul Adige**, și mare minune n-ar fi fost dacă ungurii s-ar fi luat și ei după italieni.
Pe la Lipova*** nu prea erau, ce-i drept, mulți unguri, dar puteau să vie de pe puste****, unde se sporiseră făcătorii de rele, încît nu trecea zi fără ca să se întîmple ceva pe drumurile ce duc spre Arad.
Curat ca în vremea ungurească!
(...)
>

Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. II, edit. Albatros/col. Lyceum nr. 75, Bucureșt8, 1977, p. 218.

Istoria gustului - Scurtă povestire despre evoluția restaurantului

FOOD STORY, București, 4 septembrie 2012

„„Fata cinstită” de Carlo Goldoni” (SGARCEA 1993)

 Val Sgarcea, „Fata cinstită” de Carlo Goldoni, „Tomis”, Constanța, octombrie 1993

Premiera Dramaticului constănțean încheie o stagiune nu prea bogată în evenimente, deși acelea care au fost (patru la număr) - sunt remarcabile. După ce în martie trecut aproape șocase „publicul de bine” cu „Rinocerii” de Eugen Ionescu, regizorul Laurian Oniga s-a ambiționat să monteze o piesă din repertoriul clasic. A ales din Goldoni „Fata cinstită”, text mai puțin reprezentativ pentru marele venețian. Textul original n-a suferit imixtiuni, dar s-a renunțat la unele pasaje. S-au păstrat dialoguri, intrigă, atmosferă, în schimb, scriitura lui Goldoni a fost supusă presiunii unui al doilea strat (l-am numi metatext) aparținător regizorului, care, construindu-și cu migală întregul eșafodaj, a răsturnat story-ul inițial, supunându-l unei abile situări în realitatea imediată.

La prima vedere, nimic mai simplu: într-un studio tv se repetă pentru filmări piesa cu pricina. Interpreții sunt agresați de personaje viu mișcătoare prin cadru - sufleur, tehnicieni, băgători de seamă. O senzație stranie de apăsare se insinuează cu încetul. Asistăm la „altă revoluție în direct”. Voci, șoapte, sunete, zgomote de tot felul și din tot locul, strigăte ori comenzi ferme formează, labirintic, un univers sonor stresant, năucitor mai ales pentru cei concentrați asupra situațiilor tipice comediei dell arte pe care trebuie s-o întruchipeze: asta li s-a dat, asta joacă. Pentru ca unitatea să fie asigurată, regizorul a dozat savant ritmul reprezentației. Derularea e vioaie, halucinantă uneori. Senzația de improvizație abia se instalează, că și cedează locul rigurozității. Inconfortului îi ripostează limpezimea ideilor. Sunt scene de un dinamism... până mai ieri de nebănuit la trupa constănțeană, care alternează cu altele de lirism discret, învăluitor, elaborate cu migală. În totul funcționează măsura. Chiar și în secvențele tipice, unde burlescul e la el acasă, e preferată găselnița inteligentă, de efect vizual în detrimentul „băgării deștelor în ochi”, modalitate atât de dragă șușaniștilor ori impostorilor hămesiți de melancolii. O răfuială cu conceptele, cu alte cuvinte, chiar în planul expresivității. Cursa întinsă spectatorului e una la îndemâna oricui: sentimentul de „călduț”, de ceva „deja vu” îți e spulberat de îndată ce descoperi că, dincolo de costumele rozbonbon, de feericul (și fericitul!) decor al Veneției, de intrigile amoroase specifice lumii gondolierilor, ceva colcăie implacabil, gata să explodeze. Dintr-o comedie oarecare, te trezești, în final, în plină dramă: unul dintre personaje moare. Dar n-o face oricum. Aici se situează o întreagă filosofie a reprezentației: mortul a fost un om ca oricare. Adică, unul din artiști. Adică, unul din cei (...), uitați de societate (..). Un saltimbanc, acolo. Secvența e antologică, de o teatralitate impresionantă: toți cei de față descoperă că se poate muri adevărat chiar și pe scenă. Ritual? Provocare? Trezire la realitate? Încă un joc pe care hazardul îl pregătește, cum are obiceiul, în derâdere? Acest final deschis seamănă, cumva, cu moartea însăși: poate fi în atâtea feluri. Liantul piesei: nevoia de cinste. Sau, mai explicit, dorința supraomenească de a demonstra că într-o lume murdară, murdară, există exemplare care nu pot fi cumpărate. Iubirea? Cel mai puternic zid de apărare contra mizeriilor lumii din afară și din noi.

Realizatorii au aruncat în luptă un întreg arsenal de mijloace artistice: scene vivante, quiproquo-uri, gaguri, efecte speciale. Toate subordonate unității stilistice.

Un efort considerabil a fost dispus în lucrul cu echipa. Nu există vedete, ci doar partituri pe care actorii s-a străduit să le susțină cât mai bine în favoarea ansamblului. Revelații interpretative - doi tineri încă nepuși în valoare.  Gabriela Beiu (Bettina) își dozează și concentrează efortul. Încrâncenarea cu care își apără virtutea pare a o ilumina în multe din secvențe. Actrița are mobilitate și simțul (...). (...) încă și mai tânărul Radu Niculescu (Pasqualino) interpretează bine rolul timidului îndrăgostit. Stăpân pe nuanțe și concentrat, știe, în plus, să-și utilizeze calitățile fizice. Foarte izbutită șarja întâlnirii sentimental lacrimogene dintre cei doi. Iulian Enache (Ottavio) a renunțat la bățoșeniile de până acum, fiind reactiv, aplicat, parcimonios în mijloace, deseori fluid. Elena Gurgulescu (Beatrice) e o prezență agreabilă, fină întruchipare a soției înșelate și înșelătoare, plonjând cu nonșalanță în ludic. Lucian Iancu (Pantalone) joacă firesc, integrându-se în atmosferă și dominând ca un virtual „meseriaș”. Carmen Enea-Tomescu (Catte) e șarmantă, dar cu unele risipiri de... grații. Liviu Manolache (Lello) e viguros, plin de har și fantezie. Emil Bârlădeanu (Menego) e corect. Prizonierul unei maniere, din păcate, Eugen Mazilu (Arlechino). Roluri episodice, dincolo de tipologii (ori inventate de regizor) susțin: Valentina Bucur-Caracașian, Maria Nestor, Cristina Oprean, Tatiana Oprea și Mirela Klein.

Decorul funcțional, impresionant prin varietate și implicare în „senzori” (Sică Rusescu) înlesnește conturarea unei montări cu siguranță pregătită a demonstra că provincia nu e sortită zădărniciei. Lucru pe care ni-l dorim de mult: nasc și la Pontul Euxin artiști autentici. Cu condiția să fie diriguiți de mari regizori, ca în cazul de față.

„Italia - pe urmele primului mare reporter român internațional” (TOMOZEI 1991)

 Gheorghe Tomozei, Italia - pe urmele primului mare reporter român internațional, „Tomis”, Constanța, 1991, septembrie

Credincios ideii de a nu călători singur, iată-mă însoțindu-l într-un voiaj italic pe Timotei Cipariu, tipărit în chip de serial („Gazeta Transilvaniei”, 1852), dar... neiscălit, fapt care a dat multă bătaie de cap cercetătorilor literari. Decupându-le dintr-o mai veche ”stea” clujeană, am păstrat paginile lui Cipariu printre hârtiile mele cu convingerea că marele și pateticul cărturar transilvan e și savuros epistolar (textele sunt scrisori adresate unui văr necunoscut) și scriitor de... turism. pentru deliciul cititorului cu viața curgând spre A. D. 2000, transcriu câteva frânturi de epistole ale celui numit în conștiința poporului, ba chiar și a cântecelor populare, Timotei Țipar...

*

Relatarea primelor momente ale „descălecării” venete: „Io dejunai a doua oară și în urma urmelor când încetă furtuna, ieșind din căiută văzum înaintea ochilor Veneția ca o Venera ieșită din spumele mării; sociul meu îmi spune că ea începu a se vedea de o jumătate de oră, pre când noi ceilalți eram ținuți dedesupt de frica furtunei. El îmi explica din punct în punct după cum ne apropiarăm tot ce vedeam desvoltându-se înainte, până ce, făcând mai multe încongiururi, stetem între Dogana cea mare și palatiul regale. El îmi fu într-ajutoriu în desbarcarea și în cercarea cartelului. Io trași în ospetăria franțuzească din vechile Procurație în plateea S-tului Marcu, iar el, luându-și viza pașaportului, numaidecât plecă în patria lui.

După ce descălecai, numaidecât intrai în biserica S-tului Marcu. Capitulul era în cor, cântând - într-adevăr cântând, nu recitând numai - vesperele, măcar că nu era sărbătoare. Impresia de întâi ce face vederea Veneției și a biserecei acestei, nu vreu să v-o descriu, ci aștept până mi se vor deda ochii mai bine cu forma și amănuntele ei. Întâiele impresiuni adeseori sunt înșelătoare, pentru că întotdeauna sunt superficiali și Veneția e un ce care nu sufere nicicum superficialitatea, altminterea ești supus a-ți schimba de o mie de ori judecata.

După prânz cercetai de aproape toate plateea St. Marcu, însă tot pe dinafară, deci mă luai pe Râpa Schiaililor, preumblându-mă pre picioare pân la Ordinile publice, de aici pe strada nouă și în urmă pre a Arsenalului pân la Arsenal, când întunecând, mă întorc iarăși în plateea St. Marcu, ce strălucea toată ca o beserecă, de o mie de lampe de gaz, atât afară cât și supt Arcade și înlăuntru, în cafenele și boltele de negoț. Ea gemea de mulțimea adunată ce curgea în sus și în gios. Apoi începură muzicanții, câte trei-patru inși, unii cu vioara, alții cu clarinetul, alții cu fisarmanonica, toți însă cu câte un ghitar și mai toți încă cu câte o altă vioară, muzicând și cântând, bărbați și femei.”

Și iată pe Țipar asemuind Veneția cu Bucureștii, cu 130 de ani înaintea lui Eugen Barbu: „ Alte cetăți, în cât mi-aduc aminte, îmi faceră o impresiune mai familiarie mai curând decât Veneția, poate pentru că aici aflai tot, au și mai mult decât așteptam, numai decât, când aici, după așteptare mare, la întâia vedere, văzând atâta decadență, mă înfiorai. Veneția a (...) cândva a fi fost nu numai măreață, ci și frumoasă, cum sunt zilele unei tinere frumoase fetioare, ci acum fața ei e veștedă ca a unei matroane pre a cărei față au rămas urmele pristinei frumuseți, ci au pierit toate grațiele tinerețelor. În deșert colorează pictorii în prospectele lor fața panoramelor venețiene, căci în realitate tot ce e din afară e decolorat și ce e, mai mult, înnegrit, mucezit etc. În urmă mai adaug asemănarea ce o are în câtva cu Bucureștii. Boltele cu lucrătorii în vederea publică, larma și strigarea vânzătorilor, pre căi, chiar în tonul celor din București, fețele oamenilor și a mulierilor mai asemenea, și dacă e iertat a a asemăna ce e mare cu ce e mic, ruinarea edificielor, pompa palatielor, pre lângă ticăloșia vecinătăților și alte mai multe arată apropierea amândurora de Oriente, de unde astă asemănare.”

*

La Milano, peregrinul nostru e bineînțeles impresionat de Dom, dar nici el nu răspunde cu totul ideii pe care și-o făcuse înainte de a-l vedea, găsindu-l, e drept, „colosale”, cu dimensii ce desfid proporțiile bazilicii cu care se mândrește Viena și anume Sf. Ștefan ce-i pare „ca o besearică de sat.” Goticul nu-i priitor lui Țipar și el nu se sfiește să afirme: „... care de-mi va fi iertat da părerea, poate să placă nemților ca oarece naționale, ci anevoie altora, de altă națiune... Din turnul Domului, care de gros nu se vede decât din depărtare, se zice a fi un prospect frumos, ci io încă de neputința picioarelor nu m-am încumetat încă a mă sui. În Veneția mă suii în turnul numit campanile, din plateea Sf. Marcu ci gradele acolo sunt așa bine făcute, cât și calul se poate sui pre ușor. Numai din așa înălțime puteam percepe pusețiunea Veneției cu punctele circum vecine, mai ales la care, pentru depărtare, precum e Malamocul, Chiggia etc, nu m-am dus, căci gondolierii și pentru mică depărtare, cu toate că taxa e de fiptă, știu trage bine și mai ales pre un forestiere.”

*

Într-o scrisoare tot din articolul Mediolanum (9/21, 1852) învățatul nostru mărturisește extaziat că, mergând la Como, a fost fericit să sărute țărâna călcată de picioarele „Pliniilor”, dar și a altor mari bărbați cu ale căror efigii ochii i s-au întâlnit cercetând „basorelevii” de pe „faciata” unui dom. „Ferice patrie! Ferice fiu! Adevărat, italii își știu prețul oamenii tăi. Câte monumente văzui puse bărbaților meritați, numai în Mediolan, în Ambrosiana și în palatul Brera! În acest din urmă, numai în vestibul, mai mult de 50 buste a oamenilor învățați și artiști și, cu toate dreptatea, căci după înfrumusețară și de la sine frumoasa Italia, ca grecii Grecia, așa cât numărul capetelor de operă în Italia e într-adevăr infinit. Oriunde calci și încătrău cauți, nu vezi alta decât monumente de arte și industrie. Și cu toate acestea, după opiniunea unuia dintre cei mai învățați bărbați ai Italiei, cu care călătorii de la Brescia până la Bergamo, numai trei cetăți sunt monumentali: Roma, Florența și Veneția, iar Milanul, după a aceluiași părere, cea mai splendidă și regina tuturor cetăților Italiei, măcar (că) nu are atâtea monumente ca acelea (trei). În urmă, ca să încheiem de Como, după ce în timp de trei ore îmblai cruciș și curmeziș, mă întorși purtând în sinu-mi cea mai delicioasă aducere aminte. Ea nu e nici mare, nici mult frumoasă, ci e bine edificată, curată, regulată, iar munții ei dimprejur nu numai frumoși, ci și cea mai mare parte ornați cu grădini, vile și vinei cum nu am mai văzut decât în Italia. Plecând, scriși în pugilarium în limba clasică, ca un rămas bun etern îndreptat către acel pământ: „Vale sacra terra, vale adhuc semel et pro sempre!” Aste sunt poate lineele cele mai din urmă din Italia, că în scurt voi să plec și necurmat să-mi continuez călătoria înapoi pre altă cale, care deși are frumusețile ei, dar n-are interesul clasic al acestui pământ”.

După ce admiră monumentele și caută emoționat mai ales urmele învățaților cu opera cărora e familiarizat de acasă. Țipar face comentarii asupra felului cum vorbesc italii, cântărește varietățile dialectale, „răpezimea” rostirii, convins că poate „trage folos” din fiecare observație, el nu vrea să piardă nimica din „discurs” atunci când e în compania unor localnici ce-l uimesc prin „pronunția desfigurată” ori „coruptă”. Studiază categoriile fizionomice; se rostește răspicat asupra tipului „longobardic” mai ales (ochi vineți la bărbați, păr negru, ochi negri la femei) și realizează în tot ce scrie o icoană a Italiei, pe care, mulți după el, zeci și zeci autori de tonuri exclamative și totuși fatal-somnolente n-au izbutit-o.

*

Când se va alcătui (în replică la strădaniile lui Iorga de a compune o istorie a țărilor române văzută de călători străini) o carte cu posibilul titlu „Lumea - ori baremi Europa - văzută de călători români”, scrierile lui Timotei se vor continua în capitole de mare frumusețe. Paginile lui italice îl desemnează ca pe întâiul mare reporter „internațional”. Un Tican-Rumano, să zicem, persoană (nu personalitate) cu totul atrăgătoare, nu izbutește în mii de pagini ceea ce Cipariu, cu licărul doar al câtorva cuvinte, ajunge să împlinească: eseuri de expresie sublimată, semn că monstruoasa-i erudiție nu i-a tulburat candorile și sensibilitățile.

Pe un astfel de călător, care se implică în viața tărâmurilor pe care calcă, ți-e greu să-l vezi „privitor ca la teatru”. Ispitit mai ales de spectacolele oferite de teatrul lumii, iată-l totuși la... teatru: „Pentru mine era un ce interesante, căci până aici nu văzusem reprezentațiune în limba italiană, afară de opere, decât o dată în Buda! Caracterul înfocat al italianului, preciziunea și volubilitatea declamațiunii și, între toate sonoritatea elegante a limbei, dialog după a mea părere pre actorul italian de către cei de viță germană cu multe părți. În Veneția îmi era peste mână a merge la teatru, în acel labirint de căli strâmte și tortuoase, unde un câne pre ușor poate sări pre o fereastră în alta, preste cale. Apoi teatrul mai celebre, Fenice, era închis, așa că am mers să-l văz, numai școlari jucau, cu învățătorul maestru. În cel numit Malibran încă nu se reprezenta în toate zilele. Apoi, fiind cele două teatre renumite mai ales operă, nici mă simțeam tras a le cerceta la drame. La cest din urmă mergând spre vedere, aflai societatea de probă.”

Interviu cu Octavian Paler (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

O. P. - O prefer pe cea foarte plastică a lui Jean Grenier: „a scrie înseamnă a-ți ordona obsesiile.”

-Memoria, soarele, iubirea, antipatia față de dezordinea estetică, munții, viața. (...) Am uitat marea.

-(...) Mă fascinează ideea țărmului. Țărmul ca sfîrșit al erorii.

-Eu am descoperit lumea amintindu-mi de ea. Amintindu-mi de tot ce însemnau locurile copilăriei din care plecasem la 11 ani. (...) Mai tîrziu, însă, memoria a devenit în cadrul obsesiilor mele altceva, un criteriu moral.

-În sensul că nu se poate întemeia nimic pe amnezie, așa cum nu se poate întemeia nimic împotriva iubirii sau împotriva fidelității.

-N-ați prefera să uitați noaptea lui 4 martie?

-(...), dar simt că a uita înseamnă și a nu mai iubi. Dacă ne-am separa de amintiri am da dreptate dezastrului. (...) Să nu renunțăm al nimic din ceea ce am gîndit și simțit înainte.

-Ne deloc întîmplător faptul că în acest împrejurări s-a vorbit din nou, cu admirație, despre eroismul poporului nostru.

-(...) Destinul meu a fost dragostea pentru niște munți aparenți aspri, din piatra cărora cerul se lipește ca un obraz de copilărie. Și care au fost pentru mine primul profesor de demnitate, de încăpățînare și dragoste.

-Și totuși în Mitologii obiective priviți tot timpul marea.

-Da, însă numai pentru  a vorbi despre țărm...

-(...) Voiam să spun că n-am putea iubi o mare fără țărm. Eu sînt omul unui țărm, nu al unei  mări.

-(...) Există o vocație a călătoriei pe care n-o am. Am mărturisit chiar în Drumuri prin memorie că sînt un anticălător. Dacă (îl citez pe M. Ralea) „evul mediu slăvea fidelitatea ca marele și unicul său principiu”, socotind călătoria ca o „trădare” ori un „blestem”, atunci trebuie să mă resemnez cu gîndul că aparțin unei sensibilități care nu mai e de mult la modă. Dar adesea călătoria nu e decît o formă de singurătate jovială. (...) Nu e nevoie să colindăm lumea ca să rătăcim. Ne putem rătăci și într-un cuvînt. Dragostea, de pildă.

-De ce ați ales Grecia, Egiptul, Italia pentru a scrie despre ele?

-Poate pentru că soarele mediteranean luminează întrebările fără să le ucidă.

-Cărțile pe care le-ați scris despre aceste țări nu au nimic din înfățișarea unor obișnuite jurnale de călătorie. Pentru dv. călătoria este un pretext, iar paginile ce o consemnează  nu redau harta unor ținuturi, ci oferă imaginea sufletului dv.

-(…) Ceea ce știu sigur este că am spus adevărul despre ceea ce simt. Așa am descoperit că iubirile mele nu sînt o chestiune de conjunctură, ci de destin.

-Ați dorit să învingeți prin cuvînt teama de locurile străbătute?

-Ar trebui, poate, să cerem cuvintelor cu totul altceva decît să învingă.

-Să nu se așeze între noi și viață. Femeile pictate de Munich, cu obrazul lor înlocuit de părul despletit de vînt, ne pot învăța infinit mai mult despre nord decît o călătorie bîntuită de frica de a nu scăpa esențialul. (…) Cercetați ce s-a scris despre Stockholm. Aproape toată lumea s-a simțit datoare să spună despre acest oraș că este Veneția nordului. Dar ce legătură poate exista între un oraș romantic, bolnav de trecut, și unul solid și corect? O justificare pur scenografică, faptul că în ambele sînt canale, nu este de ajuns.

-Dv. călătoriți de parcă ați vrea să aflați dacă existența acelor meleaguri, acelor monumente este reală. Călătoriile vă vă stîrnesc exclamații și nu vă aduc nimic necunoscut.

-Ba da. M-au învățat să descopăr că Odiseea a fost scrisă pentru sfîrșitul ei.

-Oare și mitologia este pentru dv. un pretext?

-Da. Nu le-am cerut zeilor decît să le folosesc numele pentru cauza mea personală. (…) Dacă iubesc lumina de afară e ca și cum aș spune că îl prefer pe Apolo. Sau pronunțînd numele lui Dionysos mă gîndesc că am o poftă teribilă să stau culcat în iarba amară, plină de mirosurile primăverii, privind cerul și adumelcînd ca o sălbăticiune amintirea munților. Prin mitologia greacă nu trebuie să părăsim viața obișnuită, deși grecii și-au imaginat că totul se rezolvă printr-un surîs. În definiv, Elada nu e atît o țară, cît o categorie muzicală.

- Dar a scrie despre monumente străvechi, despre zei nu înseamnă o depărtare de timpurile noastre?

-Dacă există cineva căruia i se pare inactuală sau superfluă nevoia de a crede în sensul profund al Ithacăi, cu atît mai rău pentru ei. (…) Nu mi-am propus niciodată să reinterpretez miturile antice și, chiar dacă în această privință s-au scris lucruri foarte măgulitoare despre cartea mea Mitologii subiective, cred că nu le merit. N-am căutat în mituri decît un mod de a mă confesa și de a judeca viața.

-Cum apreciați afirmațiile unora că pentru a emite o judecată lucidă trebuie să ne distanțăm în timp de un eveniment?

-(…) Pentru a vorbi despre fericire trebuie să deosebim zidurile unei catedrale de zidurile unei închisori. Căci nu există o fericire abstractă. Bătaia inimii omenești ajunge să învingă singurătatea, dar nu ajunge să învingă nedreptatea. Frumusețea ajunge să învingă neantul din care a apărut Afrodita, dar nu ajunge să salveze de la moarte un copil flămînd. (…) Iată ce nu se vede din cosmos și iată ce se vede pe pămînt cu ochiul liber. Nu trebuie decît să vedem limpede.

- Există o măreție a omului de azi? Arta modernă pare a contrazice acest lucru. Ea descrie mai curînd oameni obișnuiți decît eroi meniți să ne încînte cu isprăvi nemaipomenite.

-(…) Probabil, dacă arta modernă  vrea să se ocupe de oameni obișnuiți, aceasta izvorăște din nevoia unei măreții pe care omul să și-o datoreze doar sieși. Spre deosebire de Nietzsche, care credea că numai supraomenii pot înfrunta un cer pustiu, arta modernă și-a căutat demiurgii în omul obișnuit. Ea pune o inimă omenească în centrul lumii.

-Grecii și Renașterea au pus în centrul lumii mai ales frumusețea omului. Arta modernă ar vrea să pună fericirea lui. Gaugain îndemna femeile pictate de el: „Fiți frumoase și veți fericite”. Firește, ceea ce spun eu nu se referă la acea artă crepusculară care nu are nici o patrie și nici un ideal, care propovăduiește deznădejdea și vidul. Arta nu este o maladie subtilă, cum au socotit unii, ci o formă de luptă pentru adevăr și tot ceea ce dă vieții sens.

-(…) Însă înaintea lui trebuie să termin Apărarea lui Galilei, un dialog despre prudență și iubire, și Între clasic și baroc.

-Acest din urmă volum va cuprinde eseurile din Flacăra?

-Nu tocmai. O formă încă și mai subiectivă.

-O învățătură fundamentală desprinsă din frecventarea artei?

-Din toate definițiile care s-au dat artei, cea care îmi place cel mai mult este una a lui Braque: „arta e rană transformată în lumină`” Dar, probabil, cea mai rodnică este cea a lui Van Gogh: „arta este omul adăugat naturii”. (…) Pentru că una din aventurile primejdioase care au fascinat artistul modern este uciderea limbajului. În dorința de a vedea lumea cu ochi puri ai unui copil, unii au visat amnezia culturii, a experienței, moartea cuvintelor. Dramatică eroare. (…) Uciderea limbajului pentru a accede la limbajul proaspăt, virginal al senzațiilor vrea să transforme omul în zeu sau în animal. În ambele cazuri aceasta înseamnă uciderea comunicării. Omul adăugat naturii înseamnă și istoria adăugată naturii. Ce este altceva arta decît o istorie a inimii omenești? Cu evenimente, victorii și înfrângeri, deși în artă problema progresului se pune în mod diferit. Ar fi ciudat să spunem că un pictor dacă vrea să picteze flori trebuie s-o facă mai bine decît Luchian. Trebuie s-o facă altfel.

-Nu vreau să trăiesc pentru a părea. Orice rol care mă constrînge mă obosește și mă crispează. De aceea prefer imaginea din cărțile mele.

-Dar cărțle dv. vă dezvăluie ca pe un om singur.

-Aș dori să afirm că, dimpotrivă, mă dezvăluie ca un om solidar. Căci există și o singurătate care nu e decît o formă de a iubi în tăcere, (...). Căci îmi place să cred că nevoia mea de a iubi viața din jur este cea mai mare forță a mea. Verbul meu principal este a simți. Simt, deci exist. (...) Îmi iubesc țara și tot  ce este de partea frumuseții și adevărului.

-Spuneți-mi un adevăr fără de care nu puteți trăi?

-Că oricînd mă pot sui într-un tren care să mă ducă să îngenunchez la mormintele părinților mei. Omul a trăit în peșteri, trăiește și în zgîrie-nori. Dar Anteu nu este o simplă legendă. Iată începutul recunoștinței față de pămîntul pe care umblăm. Și iată prima condiție a oricărui patriotism: o inimă care a refuzat trista iluzie a imponderabilității. Dragostea de țară ne scoate din rîndul celor care suportă istoria și ne așază în rîndul celor o fac. (...) Centrul universului e acolo unde inima iubește fără condiții.

-(...) Nu putem obliga pe nimeni și nici n-ar fi normal să trăiască în locuințe ca la Muzeul satului, însă există în arhitectura tradițională românească valori care ar fi păcat să se piardă. În port, de asemenea. Sînt secole de cultură populară și o frumusețe de care avem nevoie cum avem nevoie de istorie.

-Dar ce credeți că a pierdut epoca modernă?

- Socrate în agora nu era niciodată singur. În epoca modernă el ar avea sansa să descopere că singurătățile cel mai mari nu sînt cele între patru ziduri. Metropolele europene cunosc singurătatea în plină stradă.

-V-ar ispiti întoarcerea în antichitate?

-Sînt dintre cei care nu s-au gîndit niciodată că Don Quijote ar trebui vindecat de himerele sale. Totuși, știu că singura înțelepciune adevărată este să aparții timpului tău, orei pe care o trăiești.

-Nu vă contraziceți? Ați scris despre nostalgia Eladei.

-Nu mă contrazic. În loc să copiem Parthenonul, e mult mai important să înțelegem că el ne vorbește despre o perfecțiune pe care trebuie să o căutăm singuri. Decepțiile neoclasicismului au fost grăitoare. Dar merită să reținem de la clasicism încrederea în cuvinte. (...) Hitler și Nero îmi provoacă aceeași repulsie în plan moral.

-Vorbiți uneori nu numai despre mitologie, dar și despre istorie ca despre o problemă personală.

-Și chiar este. Pe munte, la noi, era o cărare cunoscută numai de oamenii din sat pe care ei treceau înainte de 1918 „în țară”. Pe această cărare a trecut și mama mea, care a venit într-o toamnă desculță pînă la București.

-Vă temeți de moarte?

-Da. La fel de mult ca de indiferență.

-Vă considerați un moralist?

-Dacă moralist înseamnă un om care, cum spune Camus, are pasiunea inimii omenești, n-am nimic împotrivă.

„Prin Europa (III)” (DRĂGAN 1977)

 Iosif Constantin Drăgan, Prin Europa (III), Dacia, Cluja-Napoca, 1980, 515 p.

Cuprins

I.Prin italia războită
7 1.Italia liberată
13 2....Și încolțită
16 3.Winston Churchill pictor la Como
19 4.În recunoaștere la Roma
25 5.Mașina blestemată la Veneția 
29 6.Accidentul de la Verona-Vago
49 7.La maicile Marcelline din Arona
53 8.Orezăriile din Lomellina
60 9.Napolitanii la lucru
63 10. Pacificarea atomică

II.Refugiații în Italia

73 11.Pribegii. Vaticanul și UNRRA

78 12.Emigrarea spre Americi

87 13.Aspiranți la Scala din Milano

111 14.Muzicieni de seamă

115 15.Metamorfoza diplomaților

124 16.Atașații de presă

129 17.Scriitori de vază

134 18.Nașterea Republicii Italiene

III.Reorganizarea

145 19.Prin Italia și Elveția

150 20.Danubiana tranzitară

158 21.Prin Italia și Austria

167 22.Exporturi ortofructicole

174 23.Bănci și devize

188 24.Ceasurile elvețiene

193 25.Reorganizarea centrului milanez

198 26.Reluarea comerțului exterior

213 27.Recuperarea biroului de la Roma

224 28.Petroliști și petrol

233 29.Contabilitatea

IV.Relații publice și umane

239 30.De la licențe la nuntă

244 31.Aromâni la Salo

254 32.O căsnicie liniștită

258 33. Botez cu peripeții

V.În spațiul românesc

271 34.Moartea tatălui meu

282 35.Mama se repatriază

291 36.În țară secetă și schimbări

301 37.Frații mei puși la încercare

310 38.Sfîrșitul breslelor din Lugoj

VI.Expansiunea activităților

323 39.Nopțile vesele ale metropolei

328 40.Valgardena iarna

335 41.Spre Turcia

347 42.Prin Franța

355 43.Prin Anglia

376 44.Prin Belgia

386 45.Prin USA

392 46.Spre Ungaria și CSR

VII.Așezarea multinațională

399 47.Boomul economic

414 48.România se retrage din Occident

424 49.Spre Viena la idele lui Martie

442 50.Marketingul juridic

454 51.Dacia Mineeraloil AG

463 52.Austrominol AG

468 53.Evoluția energiei domestice

478 54.Opțiunea decisivă

496 55.Se naște Dacia Spa

504 56.La răscruce

coperta 4: Autorul acestei cărți întruchipează el însuși, într-o privință, ideea cărții sale, aceea a perfectei compatibilități între a fi un român profund atașat trecutului istoric al patriei de obîrșie, limbii materne, admirator al realităților românești de azi și a fi un european militant
Zoe Dumitrescu-Bușulenga (1920-2006)