Primul autobuz în 1827 (URSULEANU 1981)

<
(...)
Deși născut în țara gentlemenilor, autobuzul a avut încă de la obîrșia sa apucături grosiere, învățînd să întîrzie înainte de a ajunge la punctul terminus al primei sale călătorii hurducate. Năravul s-a manifestat în chiar ziua inaugurării sale: 5 aprilie 1827. În acea zi întîiul autobuz din istorie, un soi de măgăoaie mecanică înjghebată de englezii Trevithick și Guerney, a pornit să străbată drumul dintre Londra și Bath, scoțînd un fum gros prin nu mai puțin de 5 coșuri.
Cetățenii nimeriți pe traseu priveau cu nedumerire dihania care înainta cu stupefianta viteză de 17 kilometri pe oră. Viteză care s-a mai muiat înainte de Reaving, pentru a se stinge complet în respectiva localitate. Stricăciunile acumulate pe parcurs copleșiseră viteza de înaintare a mașinii. Numai după reparații însumînd 5 ore bătute pe muche, mastodontul mecanic a fost repus în mișcare pentru eroicul marș, atingînd ținta unde nu mai era așteptat de nici o festivitate oficială. Ce vreți, se plictisiseră să-l tot aștepte.
În schimb, nu s-a înregistrat nici o pană de cauciuc. Era și greu, roțile fiind integral din... fier.
(...)
>

Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, pp. 295-296

Amintirea călătoriei cu diligența în Anglia la mijlocul secolului XIX (THACKERAY 1848)

<
(...)
Dar autorul acestor pagini, care-a făcut în zilele tinereții lui și pe o vreme tot așa de strălucitoare aceeași călătorie de neuitat, nu-și poate aminti de toate lucrurile acestea fără dulci și gingașe păreri de rău. Unde e acum drumul și voioasele întîmplări ale vieții? Chelsea* și Greenwich** au dispărut oare pentru hotărîre pentru bătrînul și credinciosul vizitiu cu nasul lui roș de bețivan? Și mă întreb, plin de mirare, unde sînt oare acuma acești neîntrecuți camarazi? O mai fi trăind bătrînul Weller, sau o fi murit? Dar chelnerii, oare, și hanurile în care serveau, și fripturile lor reci de vacă; dar rîndașul acela pipernicit, cu nasul învinețit și cu găleata lui zăngănitoare, unde este el oare acuma și unde e generația lui? Pentru strălucitoarele genii care mai umblă încă în pantalonași scurți și cu șorțulețe , care vor scrie romane pentru copiii prea iubitului cititor, acești oameni și aceste lucruri vor face la fel de mult parte din domeniul legendei și al istoriei ca și Ninive***, sau Richard Inimă de Leu****, sau Jak Sheppard. Pentru ei, diligențele***** sînt lucruri de poveste, iar un echipaj de patru cai, tot așa de fabulos ca Bucefal****** sau ca Black Bess********. Ah! cum le mai lucea părul cînd ridica de pe ei grăjdarul păturile și cînd porneau la drum! Și cum își mai fluturau cozile în vînt atunci cînd, cu coastele aburind, la capătul cursei, se întorceau cu gravitate în curtea hanului! Vai! n-avem să mai auzim niciodată sunetul goarnei în miez de noapte, nici să mai vedem cum se deschid barierele!
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor******** , vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, p. 73.

NOTE M. T.
* Chelsea este un cartier al Londrei contemporane, domeniul fiind menționat în epoca saxonă, în secolul XI, înaintea cuceririi normande. (http://archive.org/stream/environsoflondon02lyso#page/70/mode/2up)
** Greenwich este un cartier al Londrei contemporane, menționat încă din Evul Mediu. (http://www.british-history.ac.uk/london-environs/vol4/pp426-493)
*** Ninive a fost situat pe malul fluviul Tigru, vis-a-vis de actualul oraș irakian Mosul. A fost locuit din neolitic și este menționat în Vechiul Testament.  A fost ultima capitală a Imperiului Assirian, fiind  distrus de o coaliție condusă de babilonieni în 612 î. H. (http://history-world.org/nineveh.htm) (http://semneletimpului.ro/social/cultura/expert-gradinile-suspendate-au-fost-in-ninive-nu-in-babilon.html)
**** Richard Plantagenet (1157-1199), supranumit Inimă de Leu, a domnit ca rege al Angliei sub numele de Richard I în perioada 1189-1199. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/06/09/portrete-neconventionale-richard-inima-de-leu/)
***** În septembrie 1825 a început să funcționeze prima linie ferată din lume, între localitățile Stockton și Darlington din Anglia. (http://inventors.about.com/library/inventors/blrailroad.htm)
****** Bucefal a fost numele calului regelui Alexandru cel Mare al Macedoniei (336-323 î. H.) (http://www.istorie-pe-scurt.ro/alexandru-cel-mare-si-bucefal-legendarul-sau-cal/)
******* Black Bess a fost numele calului legendarului bandit englez Dick Turpin (1705-1739). (http://www.britannia.com/BritHeritage/turpin.html)
******** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Prima călătorie în jurul lumii a unei nave româneşti (I)


Cuget Liber 10 august 2013

Rușii în străinătate în secolul XIX (DOSTOIEVSKI 1866)

În 1866, scriitorul rus Fiodor Dostoievski a publicat romanul Jucătorul, bazat pe experiența sa negativă la ruletele din spațiul german. Cartea este scrisă la persoana întâi, povestitorul fiind preceptorul copiilor unui general rus aflat în voiaj în Germania.

<(...)
Uneori, rușii cînd se află în străinătate, sînt din cale-afară de fricoși și se tem grozav de cele ce ar putea să spună despre ei și de felul cum ar fi priviți, dacă e cuviincios sau nu cutare sau cutare lucru. Pe scurt, se poartă ca și cum ar avea un corset, mai cu seamă cei care pretind că ar avea o situație importantă. Cel mai plăcut lucru pentru ei este să adopte un tipar conformist, dinainte stabilit, pe care-l respectă orbește - în hoteluri, la plimbare, în societate, în călătorie...
(...)>

SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, p. 39.

Măcelarii în breasla cojocarilor din Lipova în secolul XIX (SLAVICI 1894)

<
(...)
Se simțea foarte tignit și ferit de griji de cînd lăsase pe feciorul său la măcelărie. Înșă tot el însuși era patronul, iar Națl era trecut în breaslă* în rîndul calfelor**, și mult ar fi dat să scape de orice grijă lăsîndu-și feciorul patron la măcelărie.
Asta nu era însă deocamdată cu putință.
Deoarece la Lipova erau numai doi măcelari, ei au intrat în breasla cojocarilor, cari tăiau și ei primăvara miei, toamna berbeci și iarna, pe ici, pe colo, cîte un porc. Iar după rînduiala breslei nu putea să intre în rîndul patronilor decît acela care și-a făcut anii de ucenicie, a lucrat un an la patronul care l-a scos calfă și a mai făcut și doi ani de călătorie. Națl făcuse anii de ucenicie și era de doi ani calfă; îi mai lipseau dar cei doi ani de călătorie.
Nu-i vorba, dacă starostele*** ar fi fost om de înțelegere, lucrurile mai ales pentru Hubăr s-ar fi putut pune la cale și fără de acești ani; Bocioacă însă era foarte mîndru de starostia lui si nu s-ar fi învoit odată cu capul ca cojocarii să fie mai prejos de măcelari și ca de dragul unui măcelar să se nesocotească rînduiala breslei, pe care toți cojocarii o păzeau cu sfințenie. Apoi nu era nici Hubăr omul în stare să se căciulească în fața lui Bocioacă.
Dar nici nu-i strica băiatului să mai umble prin lume, să vază și să învețe să se deprindă să fie om de capul lui. (...)
Îndeosebi Hubăroaie se mai și bucura. Aveau prieteni la Arad, la Timișoara și la Lugoj; aveau rude - dînsa la Buda**** și Pojon*****, iar bărbatul ei la Viena: oriușiunde se ducea, băiatul găsea casă primitoare, ba chiar și mireasă potrivită pentru starea lui.
(...) Abia acum se simțea calfă adevărată, și nu-l mai ținea locul pînă după Paștile românești, ca să-și ia condica de călătorie de la Bocioacă și să plece cu ea în raniță.
Joi după Paști, Bocioacă puse pecetea breslei pe condică, apoi se îndreptă, înalt și subțire cum era, și grăi sărbătorește:
- Iacă, băiete! cartea drepturilor tale, și să nu uiți niciodată că trebuie să păzești cinstea breslei. Să fii harnic și ascultător, cinstit și vrednic de încredere; să nu pierzi timpul hoinărind degeaba, căci în breasla noastră se primesc numai oameni cumsecade. Dumnezeu să te ajute!
Așa trebuia să vorbească starostele; așa i s-a vorbit lui cînd și-a luat condica de călătorie; așa le vorbea și el tuturor ce luau condica de călătorie de la dînsul.
(...)
Rămăsese vorba să se oprească deocamdată, pe timp de vreo două luni, aci mai prin apropiere, la Arad, ca să se deprindă cu străinătatea.
(...)
Calfă de măcelar, el se simțea mîndru că poate să tragă la conacul breslei, al breslei adevărate, în care sînt numai măcelari, iar nu o amestecătură de fel de fel de oameni.
La conac a găsit alte trei calfe, un neamț de la Timișoara, un ungur de la Dobrițin****** și un slovac de la Bichiș*******, iar calfele din aceeași breaslă, orișiunde s-ar întîlni, sunt prieteni.
(...)
>

Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. II, edit. Albatros/col. Lyceum nr 75, București, 1977, pp. 34-36.

Călătoriile marinărești ale lui Gh. Ghețău („Tomis” 1995)

<
Sub acest titlu* își adună Gheorghe Ghețău notele de călătorie prilejuite de deplasările în interes de serviciu marinăresc spre diferite șantiere navale din Asia și din Europa. Iar dacă scriitura îl trădează mai la fiecare pagină pe amator (fraze scurte, școlărești, strereotipe, cu epitete și metafore „de serviciu”, cel mai adesea prefabricate), bogăția de informații de ordin culinar, botanic, zoologic, religios, mitologic, etnografic, cultural, îi creează cititorului satisfacția de a se fi lăsat cîteva ore sau minute purtat de imaginație prin locuri pe care cei mai mulți dintre noi n-o să le vedem niciodată „sur le vif”. Paginile au prospețimea primului contact pe care ochiul flămând al turistului îl ia cu o realitate total inedită pentru el, realitate pe care o comunică succint, evitând, însă nu întrutotul, datele din ghiduri de al căror stil publicitar se contaminează ici-colo, însă fără dorința expresă de a epata cu orice chip și de a poza în chip de erudit format la „școala vieții”. Cartea vorbește de solidaritatea care se naște între oameni pe mare. Amenințarea neprevăzutului joacă acest rol de liant camaraderesc. Întâlnirea unor elemente și ecouri românești în cele mai neașteptate puncte ale globului devine și ea un prilej de mândrie și un reper național.
Cartea lui Gheorghe Ghețău, apărută la Editura „Europolis” din Constanța în 1995 instruiește și totodată transmite intactă bucuria descoperirii lumii de către un „homo viator” care nu s-a lăsat intimdat de trudnica aventură a scrisului.
>

SURSA
Ion Roșioru, Vademecum, „Tomis”, Constanța, ?.?.1995.

NOTĂ M. T.
* VADEMÉCUM, vademecuri, s. n. Carte (manual, îndreptar, repertoriu etc.) care servește drept ghid într-o călătorie, într-o disciplină științifică etc. – Din lat. vade mecum, fr. vade-mecum. 
Sursa: DEX '09 (2009)

„Pagini despre noul destin românesc” (COMAN 1987)

 Liliana Coman, Pagini despre noul destin românesc, „Tomis”, Constanța, 1987

Cartea de reportaj are, în general,  aceeași soartă cu ziarul unde specia aceasta îți găsește firesc locul - trăiește în strictă actualitate, fără pretenție la gloria eternității. Extrem de puține sunt reportajele care să fi câștigat competiția cu timpul, iar când s-a întâmplat așa, lucrul s-a întâmplat datorită calității literare și nu celor gazetărești. Din această condiție, care aparent dezavantajează reportajul, vine și marea sa calitate: ancorat funciar în cea mai strictă actualitate, el funcționează ca o mărturie, ca un document indispensabil cercetărilor viitoare. Nu numai viitorul își va face însă imaginea despre vremurile noastre plecând (și) de la felul cum ele apar în reportajele de azi, dar noi înșine luăm cunoștință de ce se petrece în jur, nuanțând și completând ceea ce cunoaștem nemijlocit, prin intermediul reportajului cotidian. El este instrumentul prin care reușim să ne apropiem realitatea și să ne-o însușim. Unele curente literare și-au făcut din cultivarea reportajului un scop programatic, pornind tocmai de la faptul că el este incomparabil mai aproape de faptul viu decât ficțiunea, asta cel puțin în datele sale directe, imediat observabile. Că există și în reportaj tehnici, dacă nu de transfigurare, măcar de selecție și organizare a datelor realității, este dincolo de orice îndoială, și acest lucru se vede mai cu seamă atunci când reporterii se hotărăsc să scrie cărți (nu ne referim aici la acel tip de literatură practicat de Truman Capote sau Norman Mailer, numit non-fictional). Ele urmăresc un anumit plan, se constituie dintr-o succesiune de secvențe articulate către reliefarea unui aspect strict determinat al realității. Așa se întâmplă cu volumul lui Ilie Tănasache, Călătorie spre „Fructul soarelui”, apărut la Editura Politică.

Pe lângă metrou, alte mari obiective ale economiei noastre fac obiectul atenției reporterului. Din spațiul gălățean, el alege mai ales cele două vârfuri ale economiei românești: Combinatul Siderurgic și Șantierul Naval, fără să uite însă alte domenii importante, cum ar fi agricultura, de exemplu. Imaginea citadelei metalurgiștilor și constructorilor de nave se alcătuiește treptat, iar autorul are știința să se oprească mai cu seamă asupra detaliului semnificativ, ce dă viață și culoare tabloului. El caută deopotrivă semnele noului (cartea area ca subtitlu: Prin noul destin al României) în tehnică, în procesul de producție ori de proiectare - semnificative sunt secvențele de la ICEPRONAV - cât și în atitudinea oamenilor față de munca lor. Nu întâmplător autorul își alege drept interlocutori muncitori și specialiști exemplari că luptă continuu pentru ideile lor, refuză comoditatea rutinei și conformismul. Desigur că în acest punct, reporterul nu poate ocoli problemele de muncă și de viață ale interlocutorilor săi, cum ar fi aceea a specialiștilor stagiari. Integrarea acestora nu este chiar cel mai simplu lucru cu putință. Or, în această situație, autorul nu se mulțumește doar să constate faptul, ci el își continuă investigația la mai multe nivele, în căutarea unei soluții împreună cu cei direct implicați. Poate n-ar fi fost rău dacă ar fi făcut-o în mai multe rânduri, căci, pe alocuri, reportajele capătă un prea accentuat aer convențional, de dare de seamă festivă, ceea ce scade fără îndoială, credibilitatea și, implicit, calitatea lor.

Dincolo însă de această observație, trebuie arătat că, prin cuprinderea tematică largă (mergând de la cultura viței de vie până la construcția de avioane), prin dorința de a surprinde faptul viu dincolo de crusta aparentă a realității, prin directețea stilului, cartea lui Ilie Tănăsache reușește un portret veridic al noului destin românesc.

„Nicolae Milescu Spătarul” (PANAITESCU 1925)

Petre P. Panaitescu, Nicolae Milescu Spătarul, trad. S. P. Panaitescu (orig. fr. 1925), st. introd. și note Ș. Gorovei, Junimea, Iași, 1987, 109 p.

Cuprins

V Ștefan Gorovei - Studiu introductiv

XL Notă asupra ediției

1 Nicolae Milescu Spătarul
5 I. Nicolae Milescu boier român

5 Originea și familia

6 Educația

8 Cariera politică în Principate

10 Opera din prima perioadă a carierei sale

12 Traducerea Bibliei

14 II. Călătoria în Occident

14 Nicolae Milescu în Germania șiSudeia

15 Nicolae Milescu la Paris

16 Trădarea spătarului

17 Misiunea în Polonia

19 Enchiridon

22 III. Nicolae Milescu în Rusia înaintea călătoriei sale în China

22 Domnitorul Gheorghe Ștefan și Rusia

23 Sosirea lui Nicolae Milescu la Moscova

24 Serviciile și relațiile sale personale

27 Operele din această perioadă

33 IV. Călătoria în China ( 1675-1678)

33 Importanța acestei călătorii

34 Scopul misiunii sale

35 De la Moscova la Tobolsk

37 Traversarea Siberiei

42 De la frontiera Chinei la Pekin

45 Șederea la Pekin

52 Întoarcerea

53 Epilogul misiunii în China. Procesul Matveev

54 Lucrările lui Milescu asupra misiunii sale în China
58 V. A doua parte a șederii lui Nicolae Milescu în Rusia (1678-1708)

58 Curentele politice și civilizatorii în Rusia la sfîrșitul veacului XVII

65 Nicolae Milescu și Dositei al Ierusalimului

68 Nicolae Milescu și românii

76 Conflictul dintre Milescu și partidul grec

78 Relațiile lui Nicolae Milescu cu reprezentanții Occidentului în Rusia. Laurent Rinhuber

79 J. G. Sparwenfeldt

80 Foy de la Neuville

81 Witsen și Leibniz

82 Philippe Avril

84 Lucrările ultimei perioade a vieții sale

85 Lucrări în grecește - Lucrări în rusește

87 Polemica împotriva „latinilor”

89 Moartea lui Milescu. Soarta familiei sale

91 Note

98 Bibliografia operelor lui Nicolae Milescu

102 Note la „Bibliografie”

104 Principalele lucrări privitoare la Nicolae Milescu

107 Addenda

Notă asupra ediției

Monografia din 1925 a lui P. P. Panaitescu (1900-1967) despre spătarul Nicolae „Milescu” a fost tradusă acum 15 ani de soția autorului, Silvia Panaitescu (1897-1986) în vederea unei ediții cuprinzătoare, din care un volum era rezervat unui triptic de umaniști români - Petru Movilă, Nicolae Milescu și Dimitrie Cantemir, dar care nu s-a mai realizat. Propunerea a de a la lumină versiunea românească a fost acceptată de Junimea în anul în care s-a aniversat nașterea spătarului. Ieșind de sub tipar în 1987, ea poate fi considerată și un omagiu adus autorului - ieșean prin naștere - la împlinirea a două decenii de la trecerea în lumea umbrelor. (...)

Interviu cu Octavian Paler (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

O. P. - O prefer pe cea foarte plastică a lui Jean Grenier: „a scrie înseamnă a-ți ordona obsesiile.”

-Memoria, soarele, iubirea, antipatia față de dezordinea estetică, munții, viața. (...) Am uitat marea.

-(...) Mă fascinează ideea țărmului. Țărmul ca sfîrșit al erorii.

-Eu am descoperit lumea amintindu-mi de ea. Amintindu-mi de tot ce însemnau locurile copilăriei din care plecasem la 11 ani. (...) Mai tîrziu, însă, memoria a devenit în cadrul obsesiilor mele altceva, un criteriu moral.

-În sensul că nu se poate întemeia nimic pe amnezie, așa cum nu se poate întemeia nimic împotriva iubirii sau împotriva fidelității.

-N-ați prefera să uitați noaptea lui 4 martie?

-(...), dar simt că a uita înseamnă și a nu mai iubi. Dacă ne-am separa de amintiri am da dreptate dezastrului. (...) Să nu renunțăm al nimic din ceea ce am gîndit și simțit înainte.

-Ne deloc întîmplător faptul că în acest împrejurări s-a vorbit din nou, cu admirație, despre eroismul poporului nostru.

-(...) Destinul meu a fost dragostea pentru niște munți aparenți aspri, din piatra cărora cerul se lipește ca un obraz de copilărie. Și care au fost pentru mine primul profesor de demnitate, de încăpățînare și dragoste.

-Și totuși în Mitologii obiective priviți tot timpul marea.

-Da, însă numai pentru  a vorbi despre țărm...

-(...) Voiam să spun că n-am putea iubi o mare fără țărm. Eu sînt omul unui țărm, nu al unei  mări.

-(...) Există o vocație a călătoriei pe care n-o am. Am mărturisit chiar în Drumuri prin memorie că sînt un anticălător. Dacă (îl citez pe M. Ralea) „evul mediu slăvea fidelitatea ca marele și unicul său principiu”, socotind călătoria ca o „trădare” ori un „blestem”, atunci trebuie să mă resemnez cu gîndul că aparțin unei sensibilități care nu mai e de mult la modă. Dar adesea călătoria nu e decît o formă de singurătate jovială. (...) Nu e nevoie să colindăm lumea ca să rătăcim. Ne putem rătăci și într-un cuvînt. Dragostea, de pildă.

-De ce ați ales Grecia, Egiptul, Italia pentru a scrie despre ele?

-Poate pentru că soarele mediteranean luminează întrebările fără să le ucidă.

-Cărțile pe care le-ați scris despre aceste țări nu au nimic din înfățișarea unor obișnuite jurnale de călătorie. Pentru dv. călătoria este un pretext, iar paginile ce o consemnează  nu redau harta unor ținuturi, ci oferă imaginea sufletului dv.

-(…) Ceea ce știu sigur este că am spus adevărul despre ceea ce simt. Așa am descoperit că iubirile mele nu sînt o chestiune de conjunctură, ci de destin.

-Ați dorit să învingeți prin cuvînt teama de locurile străbătute?

-Ar trebui, poate, să cerem cuvintelor cu totul altceva decît să învingă.

-Să nu se așeze între noi și viață. Femeile pictate de Munich, cu obrazul lor înlocuit de părul despletit de vînt, ne pot învăța infinit mai mult despre nord decît o călătorie bîntuită de frica de a nu scăpa esențialul. (…) Cercetați ce s-a scris despre Stockholm. Aproape toată lumea s-a simțit datoare să spună despre acest oraș că este Veneția nordului. Dar ce legătură poate exista între un oraș romantic, bolnav de trecut, și unul solid și corect? O justificare pur scenografică, faptul că în ambele sînt canale, nu este de ajuns.

-Dv. călătoriți de parcă ați vrea să aflați dacă existența acelor meleaguri, acelor monumente este reală. Călătoriile vă vă stîrnesc exclamații și nu vă aduc nimic necunoscut.

-Ba da. M-au învățat să descopăr că Odiseea a fost scrisă pentru sfîrșitul ei.

-Oare și mitologia este pentru dv. un pretext?

-Da. Nu le-am cerut zeilor decît să le folosesc numele pentru cauza mea personală. (…) Dacă iubesc lumina de afară e ca și cum aș spune că îl prefer pe Apolo. Sau pronunțînd numele lui Dionysos mă gîndesc că am o poftă teribilă să stau culcat în iarba amară, plină de mirosurile primăverii, privind cerul și adumelcînd ca o sălbăticiune amintirea munților. Prin mitologia greacă nu trebuie să părăsim viața obișnuită, deși grecii și-au imaginat că totul se rezolvă printr-un surîs. În definiv, Elada nu e atît o țară, cît o categorie muzicală.

- Dar a scrie despre monumente străvechi, despre zei nu înseamnă o depărtare de timpurile noastre?

-Dacă există cineva căruia i se pare inactuală sau superfluă nevoia de a crede în sensul profund al Ithacăi, cu atît mai rău pentru ei. (…) Nu mi-am propus niciodată să reinterpretez miturile antice și, chiar dacă în această privință s-au scris lucruri foarte măgulitoare despre cartea mea Mitologii subiective, cred că nu le merit. N-am căutat în mituri decît un mod de a mă confesa și de a judeca viața.

-Cum apreciați afirmațiile unora că pentru a emite o judecată lucidă trebuie să ne distanțăm în timp de un eveniment?

-(…) Pentru a vorbi despre fericire trebuie să deosebim zidurile unei catedrale de zidurile unei închisori. Căci nu există o fericire abstractă. Bătaia inimii omenești ajunge să învingă singurătatea, dar nu ajunge să învingă nedreptatea. Frumusețea ajunge să învingă neantul din care a apărut Afrodita, dar nu ajunge să salveze de la moarte un copil flămînd. (…) Iată ce nu se vede din cosmos și iată ce se vede pe pămînt cu ochiul liber. Nu trebuie decît să vedem limpede.

- Există o măreție a omului de azi? Arta modernă pare a contrazice acest lucru. Ea descrie mai curînd oameni obișnuiți decît eroi meniți să ne încînte cu isprăvi nemaipomenite.

-(…) Probabil, dacă arta modernă  vrea să se ocupe de oameni obișnuiți, aceasta izvorăște din nevoia unei măreții pe care omul să și-o datoreze doar sieși. Spre deosebire de Nietzsche, care credea că numai supraomenii pot înfrunta un cer pustiu, arta modernă și-a căutat demiurgii în omul obișnuit. Ea pune o inimă omenească în centrul lumii.

-Grecii și Renașterea au pus în centrul lumii mai ales frumusețea omului. Arta modernă ar vrea să pună fericirea lui. Gaugain îndemna femeile pictate de el: „Fiți frumoase și veți fericite”. Firește, ceea ce spun eu nu se referă la acea artă crepusculară care nu are nici o patrie și nici un ideal, care propovăduiește deznădejdea și vidul. Arta nu este o maladie subtilă, cum au socotit unii, ci o formă de luptă pentru adevăr și tot ceea ce dă vieții sens.

-(…) Însă înaintea lui trebuie să termin Apărarea lui Galilei, un dialog despre prudență și iubire, și Între clasic și baroc.

-Acest din urmă volum va cuprinde eseurile din Flacăra?

-Nu tocmai. O formă încă și mai subiectivă.

-O învățătură fundamentală desprinsă din frecventarea artei?

-Din toate definițiile care s-au dat artei, cea care îmi place cel mai mult este una a lui Braque: „arta e rană transformată în lumină`” Dar, probabil, cea mai rodnică este cea a lui Van Gogh: „arta este omul adăugat naturii”. (…) Pentru că una din aventurile primejdioase care au fascinat artistul modern este uciderea limbajului. În dorința de a vedea lumea cu ochi puri ai unui copil, unii au visat amnezia culturii, a experienței, moartea cuvintelor. Dramatică eroare. (…) Uciderea limbajului pentru a accede la limbajul proaspăt, virginal al senzațiilor vrea să transforme omul în zeu sau în animal. În ambele cazuri aceasta înseamnă uciderea comunicării. Omul adăugat naturii înseamnă și istoria adăugată naturii. Ce este altceva arta decît o istorie a inimii omenești? Cu evenimente, victorii și înfrângeri, deși în artă problema progresului se pune în mod diferit. Ar fi ciudat să spunem că un pictor dacă vrea să picteze flori trebuie s-o facă mai bine decît Luchian. Trebuie s-o facă altfel.

-Nu vreau să trăiesc pentru a părea. Orice rol care mă constrînge mă obosește și mă crispează. De aceea prefer imaginea din cărțile mele.

-Dar cărțle dv. vă dezvăluie ca pe un om singur.

-Aș dori să afirm că, dimpotrivă, mă dezvăluie ca un om solidar. Căci există și o singurătate care nu e decît o formă de a iubi în tăcere, (...). Căci îmi place să cred că nevoia mea de a iubi viața din jur este cea mai mare forță a mea. Verbul meu principal este a simți. Simt, deci exist. (...) Îmi iubesc țara și tot  ce este de partea frumuseții și adevărului.

-Spuneți-mi un adevăr fără de care nu puteți trăi?

-Că oricînd mă pot sui într-un tren care să mă ducă să îngenunchez la mormintele părinților mei. Omul a trăit în peșteri, trăiește și în zgîrie-nori. Dar Anteu nu este o simplă legendă. Iată începutul recunoștinței față de pămîntul pe care umblăm. Și iată prima condiție a oricărui patriotism: o inimă care a refuzat trista iluzie a imponderabilității. Dragostea de țară ne scoate din rîndul celor care suportă istoria și ne așază în rîndul celor o fac. (...) Centrul universului e acolo unde inima iubește fără condiții.

-(...) Nu putem obliga pe nimeni și nici n-ar fi normal să trăiască în locuințe ca la Muzeul satului, însă există în arhitectura tradițională românească valori care ar fi păcat să se piardă. În port, de asemenea. Sînt secole de cultură populară și o frumusețe de care avem nevoie cum avem nevoie de istorie.

-Dar ce credeți că a pierdut epoca modernă?

- Socrate în agora nu era niciodată singur. În epoca modernă el ar avea sansa să descopere că singurătățile cel mai mari nu sînt cele între patru ziduri. Metropolele europene cunosc singurătatea în plină stradă.

-V-ar ispiti întoarcerea în antichitate?

-Sînt dintre cei care nu s-au gîndit niciodată că Don Quijote ar trebui vindecat de himerele sale. Totuși, știu că singura înțelepciune adevărată este să aparții timpului tău, orei pe care o trăiești.

-Nu vă contraziceți? Ați scris despre nostalgia Eladei.

-Nu mă contrazic. În loc să copiem Parthenonul, e mult mai important să înțelegem că el ne vorbește despre o perfecțiune pe care trebuie să o căutăm singuri. Decepțiile neoclasicismului au fost grăitoare. Dar merită să reținem de la clasicism încrederea în cuvinte. (...) Hitler și Nero îmi provoacă aceeași repulsie în plan moral.

-Vorbiți uneori nu numai despre mitologie, dar și despre istorie ca despre o problemă personală.

-Și chiar este. Pe munte, la noi, era o cărare cunoscută numai de oamenii din sat pe care ei treceau înainte de 1918 „în țară”. Pe această cărare a trecut și mama mea, care a venit într-o toamnă desculță pînă la București.

-Vă temeți de moarte?

-Da. La fel de mult ca de indiferență.

-Vă considerați un moralist?

-Dacă moralist înseamnă un om care, cum spune Camus, are pasiunea inimii omenești, n-am nimic împotrivă.

„Scrisori alese” (GHICA 1950)

 Ion Ghica, Scrisori alese, Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor din RPR, București, 1950

3 Prefață - Ion Manole

27 Introducțiune

45 Clucerul Alecu Gheorghiescu

54 Din vremea lui Caragea

69 Școala de acum 50 de ani

85 Partidele politice

93 O călătorie dela București la Iași înainte de 1848

106 Dascălii greci și dascălii români

107 118 Amintiri despre Grigorie Alexandrescu

137 Nicu Bălcescu

„Calvarul meu în România” (SCHIEBOLDT 1952)

 Kurt Schieboldt, Calvarul meu în România, trad. D. Hogea (germ. 1952), Tinerama, București, 1992

5 [Prefață] - „România, August 1944! Sute de mii de tineri germani dați dispăruți și morți! (...) Un sec și mincinos comunicat militar german a fost singura veste despre îngrozitoare catastrofă a celui de-al doilea război mondial. (...) Și astăzi, în 1952, cei dragi primesc de cele mai multe ori un răspuns fără speranță de la oficiile Crucii Roșii Internaționale pentru Regăsirea Persoanelor Dispărute, oficii deservite de oameni atât de plini de bunăvoință și abnegație. (...)”

8 „Dedic această lucrare morților și dispăruților pe front” - K. S.

9 În vârtejul prăbușirii frontului în România
„Ziua mea de naștere 13.9.1944”

11 Nistrul sclipea în soare

22 La Prut a fost dansul macabru...
`Voi zori roșii - trandafirii / Voi zori roșii - trandafirii / Ne prevestiți morțile noastre / Prea timpurii...” (Cântec soldățesc german)

45 Toți peste Siret și Trotuș, noaptea

58 Și am devenit cu toții jivine

80 Amintiri. Primii ani de război în Vest

86 Rănit și prizonier de război în spitalul „Maria”

92 Amintiri și iar amintiri. Campania din Sud

105 Clopote de Crăciun și emoții de An Nou în spital

109 Și iar pe front, dar în Răsărit: 1941

124 Vindecații fac o călătorie pe ruta Sighișoara-Cisnădie-Titu...
Vara 1945
Iarna 1945-46

143 Supraviețuitorule, unde ți-e sufletul?

„Poezii. Proză” (ALEXANDRESCU 1863)

Grigore Alexandrescu, Poezii. Proză, antol., pref. și tabel cron. C. Mohanu, I. Creangă/Biblioteca școlarului 104, București, 1980

5 Constantin Mohanu, Prefață

41 Cîteva cuvinte în loc de prefață

Poezii

Suvenire și impresii, meditații, elegii
44 Trecutul. La Mănăstirea Dealului
47 Umbra lui Mircea. La Cozia
51 Răsăritul lunei. La Tismana
55 Mormintele. La Drăgășani
59 O impresie. Dedicată oștirei române
62 Anul 1840
66 Suferința
68 Un ceas e de cînd anul trecu
70 Meditație
74 Barca
76 Miezul nopței
78 Așteptarea
81 Cîinele soldatului
83 Adio. La Tîrgoviște
87 Unirea Princpatelor. Dedicată fiitorilor deputați ai României
90 Mărei sale domnului Alexandru Ioan I. Anul 1859. Pentru ziua intrării sale în București
92 O profesiune de credință
96 Cometei. Anonsate pentru 13 iunie
98 Răspunsul cometei

Epistole și satire
101 Epistolă către Voltaire
106 Epistolă Domnului Alexandru Donici, fabulist moldovean
109 Epistolă D. I. V., Autorul Primăverei amorului
113 Epistolă D. V. II
119 Epistolă D. I. C.
124 Satiră. Duhului meu

Fabule
130 Toporul și pădurea
132 Elefantul
135 Oglindele
137 Cîinele izgonit
140 Șoarecele și pisica
142 Privighetoarea și măgarul
144 Cîinele și cățelul
145 Pisica sălbatică și tigrul
147 Dreptatea leului
149 Lupul moralist
151 Boul și vițelul
154 Vulpea liberală
155 Mierla și bufnița
156 Uleul și găinile
158 Cîinele și măgarul
159 Vulpoiul predicator
161 Atelajul eterogen
162 iepurele, ogarul și copoiul
164 Ursul și vulpea
165 Corbii și barza
167 Calul vîndut și diamantul cumpărat
168 Mielul murind
169 Lișeța, rața și gîsca

Proză

Memorial de călătorie (fragmente)
189 Cozia
195 Nuvela Călugărița (fragment)
208 Bistrița
213 Bistrița (încheiere)
218 Polovraci
223 Tismana (încheiere)

229 Aprecieri critice

237 Tabel cronologic

Epoca Renașterii (sec. XIV-XVI) (ENGELS 1820-1895)

 (...)

Oamenii de seamă ai Renașterii au fost mari, fiindcă au luat contact cu realitatea pe mai multe căi. „Pe atunci, zice Engels, aproape nu exista om de seamă care să nu fi făcut călătorii îndepărtate, să nu fi vorbit patru-cinci limbi, să nu fi strălucit în cîteva domenii de creație. Leonardo da Vinci n-a fost numai un mare pictor, ci și un mare matematician, mecanic și inginer. (...) Albrecht Durer a fost pictor, gravor, sculptor, arhirtect și în afară de aceasta a inventat un sistem de fortificații. (...) Dar fapt deosebit de caracteristic pentru oamenii acestor timpuri este că aproape toți trăiesc în mijlocul frămîntărilor timpului lor, iau parte activă la lupta politică, iau atitudine și luptă într-o tabără sau alta, unii cu pana și cuvîntul, alții cu sabia, iar alții și cu una și cu alta. De aici acea plenitudine și tărie de caracater care face din ei oameni întregi”. (1). „De aici”, zice Engels, adică din bogata și multilaterala activitae, nu atît între cărți, ci în mijlocul realității, care le-a îmbogățit în mare măsură sufletul.

1. K. Marx & F. Engels, Despre artă și literatură, EPL, București, p. 216-217.

(...)