Premiu pentru scriitorul constănțean O. Dunăreanu la Călărași în 1995 („Tomis” 1996)

<
LA EDIȚIA A XV A a Concursului interjudețean de creație în domeniul prozei scurte și reportajului literar „Alexandru Odobescu”, organizat de Inspectoratul pentru cultură al județului Călărași, juriul a acordat premiul pentru cel mai bun volum de proză scurtă scriitorului OVIDIU DUNĂREANU, pentru cartea sa „Cu bucuria în suflet”, ed. LEDA, Constanța, 1995.
>

SURSA
Sorin Roșca, PERISCOP, „Tomis”, Constanța, ?.01(?).1996, p.?.

„Un crez de-o viață” (MOCANU 1996)

 Virgil Mocanu, Cartea de reportaj. Un crez de-o viață, „Tomis”, Constanța, aprilie 1996

Din câte cunosc, nici un condeier de la Pontul Euxin nu a tratat vreodată un subiect de o asemenea factură - original, incitant și unic - viața unei femei a cărei devoratoare pasiune a reprezentat-o marinăria.

Rodica Simionescu a descoperit, grație flerului de gazetar cu experiență, un filon rar, o pepită cu un număr greu de carate, pe care a exploatat-o cu meticulozitate și pricepere, în cartea de reportaj intitulată Angela Lefterescu, un căpitan de cursă lungă (Călărași, Editura Alas, 1995). Cu un an în urmă, autoarea a avut șansa de a o cunoaște pe Angela Lefterescu, căpitan de remorcher maritim, de supertraulere și a altor nave de pescuit oceanic, îmbarcată la 6 februarie 1982, în calitate de comandant pe nava „TW Ceahlău”. De la această ființă sensibilă, delicată, de o probitate morală și o competență profesionale incontestabile, Rodica Simionescu a aflat că „viața ei, casa ei, a fost Marea... Tot ce a trăit, ce s-a petrecut până în ziua când a urcat pe vapor, a rămas în urmă, de parcă ar fi fost vorba de o altă persoană”. Magia mării s-a exercitat asupră-i încă din copilărie, când petrecându-și verile la Eforie, a fost cucerită de farmecul peisajului și fascinată, la Balcic, de plimbările în larg cu barca, ale cărei pânze o fac să vibreze sincer.

Pe vasul „Steaua Română” a comandantului Nicolae Diaconescu îi este stârnit interesul pentru alcătuirea și modul de propulsie al unei nave, ceea ce o determină să înceapă a citi cărți despre vapoare și a învăța limbi străine. 

Renunțând la examenul de admitere la Facultatea de Medicină, după promovarea cu brio (a III a din 540 de candidați), la Suceava, a bacalaureatului, Demonul Mării o îndreaptă către Direcția Marinei Comerciale, unde e angajată ca ofițer-asistent pe una din navele acestei flote.

A trecut la comandă învățând timona, iar în 1946 a ajuns șef de echipaj pe nava „Filimon Sârbu”, unde, dându-și examenul de ofițer III maritim, devine căpitan secund. Pe o altă navă, „Octombrie Roșu”, îl cunoaște pe Mihai Lefterescu, inginer specialist în pescuit oceanic. După o scurtă idilă, se căsătorește cu acesta, abstrăgându-se o vreme chemării tainice a mării. Revelându-i-se infidelitatea tovarășului de viață, îl părăsește, revenind, ca urmare a insistențelor căpitanului de cursă lungă Petre Mureșan, la dragostea dintâia. La Întreprinderea de Pescuit Oceanic Tulcea își susține examenul pentru brevetul de căpitan de remorcher maritim, moment echivalent - cum afirmă R. S. - cu „o pagină unică în istoria navigației românești”. De ce? Pentru că nici o femeie nu mai realizase o asemenea performanță. Predecesoarea ei, Irina Constantin Vlassopol fusese doar ofițer-asistent pe vasul soțului ei, comandantul Spiridon Vlassopol. Visul devine realitate la 21 iulie 1971, când, după două voiaje întinse (Cap May - SUA și Africa de Sud) la bordul unei nave de pescuit maritim, intră în posesia brevetului de comandant de navă, fiind prima femeie comandant de navă în Marina Română.

R. S. impresionează prin documentarea minuțioasă pe care o întreprinde cu răbdarea și tactul unui orfevrier. Ea izbutește să refacă în pagini relevante traiectul luminos, pilduitor al destinului unui personaj de excepție.

Carte are valențele unui bildungsroman și trăsăturile unui memorial de călătorie pe mările și oceanele lumii. Spiritul de observați al eroinei, dublat de o prodigioasă memorie afectivă, proiectează în ochii cititorului peisaje terestre și peisaje marine notabile prin prospețimea și vigoarea percepției, dar și prin savoarea inefabilă a înregistrării și redării lor de către autoare. Ne referim la țărmul sud-african, la tabloul vast al joncțiunii Oceanelor Atlantic și Indian, detectabil la Cape Town, ca și la imaginea muntelui Masă retezat parcă de o mână hărăzită să făptuiască lucruri nemaivăzute și nemaiauzite. Pe fondul străbaterii spațiile marine și oceanice, sunt brodate descrieri de obiceiuri și tradiții cum este botezul la trecerea Ecuatorului ori relatarea unor întâmplări senzaționale, de felul aceleia ce nuanțează inteligența unor mamifere marine precum delfinii, care, pentru a salva o femeie prăbușită peste bord de sălbăticia devoratoare a rechinilor, fac un adevărat „scut” în jurul unui confrate pe spinarea căruia tronează triumfător imprudenta Afrodită.

„Concursul revistei „Observator” - Munchen” („TOMIS” 1994)

 ***, Concursul revistei „Observator” - Munchen, „Tomis”, Constanța, noiembrie-decembrie 1994

Pentru cea de a treia ediție a concursului cu premii pentru poezie, proză, eseu, reportaj bazată pe recent deschiselor arhive, epigramă etc, redacția OBSERVATOR invită pe eventualii candidați să-și expedieze manuscrisele - nu mai ample de 15 pagini pe două rânduri - la adresa Gorzerstrasse 105 A, 815549 Munchen, Deutschland, Radu Bărbulescu, până la data de 5 martie 1995. Rezultatele concursului și premierea vor fi anunțate și apoi susținute la Constanța în cursul lunii mai, la o dată ce va fi comunicată în timp util. Condițiile de prezentare a manuscriselor sunt cele obișnuite.

„Viața la voia altora” (ROȘIORU 1992)

Ion Roșioru, Viața la voia altora, „Tomis”, Constanța, decembrie 1992, p. 6

Trei sunt șuvițele de in epic din care Elena Siupiur își împletește în desendență malrusian-exuperyană romanul-reportaj intitulat Siberia dus-întors, 73 de ruble (Anima, 1991) și anume: călătoria personajului- narator Maria la rudele rămase în Siberia, deportarea bunicului, cu 30 și ceva ani în urmă, și viața dintr-un sat colectivizat din Moldova așa zis sovietică în momentul relatării faptelor. Începută în mai 1982, cartea era deja terminată în aceeași lună a anului 1989. Dacă mai amintim și faptul că naratoarea aparține unei familii basarabene (sau româno-albaneze) care după cedarea teritoriului de peste Prut s-a refugiat în România, cartea ne apare, pe de o parte, ca una de sertar românesc, și, pe de altă parte, ca efect artistic al transparenței grandilocvente, al cărui suflu de aparență n-a ținut mult, în această privință de granițele marelui imperiu roșu.

Naratoarea, reprezentantă a celei de a patra generație din această familie internaționalizată fără voie, se naște în 1940, chiar în ziua urnirii spre Siberia a trenului cu deportați printre care se aflau ambii ei bunici, fapt nelipsit de semnificație pentru micuța căreia i se inoculează, ca un virus incurabil, o teribilă frică existențială care o urmărește pretutindeni ca un blestem. Drumul ei spre taigaua Alataiului echivalează, așadar, cu un ritual magic, acela al eliberării de sindromul angoasei numită Siberia. Răul nu este însă acolo, nu e de ordin geografic. Văzută de aproape, Siberia se umanizează, se normalizează, ceea ce poate lăsa pentru moment impresia comutării în tristețe, o tristețe imensă și paleativ de moment. Cauzele acestui rău imposibil de exorcizat par să iasă la iveală din confesiunile bunicului dinspre mamă, singurul întors din surghiun, confesiuni sau „spovedanii pentru învinși care constituie” partea cea mai solidă a scrierii în discuție. Unica vină a basarabenilor deportați este una frizând absurdul cel mai tenebros și anume aceea că munciseră o viață întreagă „din zori și până-n seară și că n-au stat la drumul mare ca să prade oamenii”, vina de a fi culaci și de a sta „ca niște viermi în calea colhozului”. O lume care condamnă munca este și ea sortită prăbușirii. „Și o să se dovedească asta”, spune profetic bunicul care acum e orb, adică are asemenea lui Homer, doar lumină interioară. Prima lege a orânduirii comuniste se dovedește a fi tocmai lipsa oricărei legi. Indivizi nevinovați sunt sacrificați la temelia noii orânduiri spre a înfricoșa poporul de care anchetatorii fac atâta caz și care se dovedește astfel o abstracțiune vidată de orice sens. Ba chiar mai mult decât atât, se produce un transfer de ură de la condamnați către anchetatori la condamnați către condamnați. Psihologia colectivă a victimelor din trenul care se târeșște ca un balaur al groazei prin nesfârșita stepă rusească e admirabil surprinsă și despicată în patru în poveștile pe care bătrânul le deapănă în prezența nepoatei venită pentru o vizită de o lună în satul din Basarabia, așa cum cu alt prilej ajunsese și în Siberia.

Înaintarea trenului setei, duhorii și morții e unul din cele mai îngrozitoare pohod na Sibiruri din câte vor fi intrat în literatură vreodată. Noua orânduire a deturnat diabolic lumea de la rosturile ei capitale. O dată ajunși în jalnicele și ticsitele vagoane de vite, oamenii care au fost condamnați pentru că se abătuseră pentru mai binele omenirii, ajung aici să se lupte în mizerie. Ori, pe acest drum al rușinii ei repetă ca viermi lupta pe care au dus-o ca oameni înainte de a fi fost condamnați. Iar din perspectiva viermelui, infernul e mult mai aproape: culpabil nu-ți mai apare sistemul care te-a adus în acest hal, ci aproapele tău care a băuto gură de apă mai mult decât tine ori a apucat un loc de dormit mai departe de hârdăul de făcut lumeștile nevoi fiziologice. Iar când cei din jur se dau cu capul de pereți, înnebunesc ori se sting răpuși de dizenterie sau de inimă rea, sentimente aflate exact la polul opus te fac să te simți vinovat pentru că nu poți face nimic spre a le veni în ajutor să le alini suferințele ori să le pui o cruce la cap atunci când îi îngropi de-a lungul căii ferate, al cărei unic sens este de a lega viața de moarte. A acestei vieți noi de care se face atâta caz în regimurile totalitarismului roșu și, care, după cum afirmă înțeleptul octogenar după o lungă și chibzuită meditație, e la voia altora.

Reîntors în sat - mulți dintre supraviețuitorii incomensurabilului genocid stalinist nu au mai avut nici măcar acest drept - bătrânul devine tacit judecătorul mut al prostiei care mai apoi generează ticăloșie și el conservă în conștiința lui realitatea rurală care mai exista când el vedea.Și după cum nu le răspundea la salut multora, aceștia se apleacă asupra propriului trecut în care nu fuseseră demolate bisericile și în care oamenii ieșeau la muncă nesiliți de nimeni, nu ca acum, goniți cu cravașa de predsedatel (președintele colhozului). Distrugerea cultului muncii i se pare una dintre cele mai odioase crime ale comunismului: „Când s-a mai pomenit una ca asta? Țăranul ăsta de nu-l mai puteai aduce din câmp acasă pe vremuri? Din miezul nopții și până la apusul soarelui era pe câmp. A trebuit să-i pui zile sfinte în calendar ca să-l mai oprești, că numai de sărbătorile sfinte nu se ducea pe câmp, acum i-au luat sărbătorile din calendar, dar el nu iese la muncă, nu mai iese la muncă.” (p. 40)

Discurs argumentativ bine structurat, cartea Elenei Siupiur devine un document despre o realitate social-politică pe care omenirea o vrea din ce în ce mai mult irepetabilă.

„Pagini despre noul destin românesc” (COMAN 1987)

 Liliana Coman, Pagini despre noul destin românesc, „Tomis”, Constanța, 1987

Cartea de reportaj are, în general,  aceeași soartă cu ziarul unde specia aceasta îți găsește firesc locul - trăiește în strictă actualitate, fără pretenție la gloria eternității. Extrem de puține sunt reportajele care să fi câștigat competiția cu timpul, iar când s-a întâmplat așa, lucrul s-a întâmplat datorită calității literare și nu celor gazetărești. Din această condiție, care aparent dezavantajează reportajul, vine și marea sa calitate: ancorat funciar în cea mai strictă actualitate, el funcționează ca o mărturie, ca un document indispensabil cercetărilor viitoare. Nu numai viitorul își va face însă imaginea despre vremurile noastre plecând (și) de la felul cum ele apar în reportajele de azi, dar noi înșine luăm cunoștință de ce se petrece în jur, nuanțând și completând ceea ce cunoaștem nemijlocit, prin intermediul reportajului cotidian. El este instrumentul prin care reușim să ne apropiem realitatea și să ne-o însușim. Unele curente literare și-au făcut din cultivarea reportajului un scop programatic, pornind tocmai de la faptul că el este incomparabil mai aproape de faptul viu decât ficțiunea, asta cel puțin în datele sale directe, imediat observabile. Că există și în reportaj tehnici, dacă nu de transfigurare, măcar de selecție și organizare a datelor realității, este dincolo de orice îndoială, și acest lucru se vede mai cu seamă atunci când reporterii se hotărăsc să scrie cărți (nu ne referim aici la acel tip de literatură practicat de Truman Capote sau Norman Mailer, numit non-fictional). Ele urmăresc un anumit plan, se constituie dintr-o succesiune de secvențe articulate către reliefarea unui aspect strict determinat al realității. Așa se întâmplă cu volumul lui Ilie Tănasache, Călătorie spre „Fructul soarelui”, apărut la Editura Politică.

Pe lângă metrou, alte mari obiective ale economiei noastre fac obiectul atenției reporterului. Din spațiul gălățean, el alege mai ales cele două vârfuri ale economiei românești: Combinatul Siderurgic și Șantierul Naval, fără să uite însă alte domenii importante, cum ar fi agricultura, de exemplu. Imaginea citadelei metalurgiștilor și constructorilor de nave se alcătuiește treptat, iar autorul are știința să se oprească mai cu seamă asupra detaliului semnificativ, ce dă viață și culoare tabloului. El caută deopotrivă semnele noului (cartea area ca subtitlu: Prin noul destin al României) în tehnică, în procesul de producție ori de proiectare - semnificative sunt secvențele de la ICEPRONAV - cât și în atitudinea oamenilor față de munca lor. Nu întâmplător autorul își alege drept interlocutori muncitori și specialiști exemplari că luptă continuu pentru ideile lor, refuză comoditatea rutinei și conformismul. Desigur că în acest punct, reporterul nu poate ocoli problemele de muncă și de viață ale interlocutorilor săi, cum ar fi aceea a specialiștilor stagiari. Integrarea acestora nu este chiar cel mai simplu lucru cu putință. Or, în această situație, autorul nu se mulțumește doar să constate faptul, ci el își continuă investigația la mai multe nivele, în căutarea unei soluții împreună cu cei direct implicați. Poate n-ar fi fost rău dacă ar fi făcut-o în mai multe rânduri, căci, pe alocuri, reportajele capătă un prea accentuat aer convențional, de dare de seamă festivă, ceea ce scade fără îndoială, credibilitatea și, implicit, calitatea lor.

Dincolo însă de această observație, trebuie arătat că, prin cuprinderea tematică largă (mergând de la cultura viței de vie până la construcția de avioane), prin dorința de a surprinde faptul viu dincolo de crusta aparentă a realității, prin directețea stilului, cartea lui Ilie Tănăsache reușește un portret veridic al noului destin românesc.

„Foamea de real” (JELA 1987)

 Doina Jela, Foamea de real, „Tomis”, Constanța, 1987

De mai mulți ani, revista „Flacăra” este unul dintre cele mai populare săptămânale de tip „magazin” de al noi și secretul popularității se se sesizează cu ușurință în recenta carte a lui Cornel Nistorescu, intitulată Proprietarul de iluzii.

Titlu incitant, șocant și spectaculos, cum îi stă bine să fie un titlu, fiindcă într-o atât de densă solicitare informațională, competiția pentru câștigarea inimii cititorului este foarte strânsă.

Citeam, de pildă, undeva, că talentul constă în a ști ce-i place cititorului. Numai dacă n-am prins o nuanță esențială, dar cred că definiția aceasta nu prea comportă nuanțe, există riscul să o fi răstălmăcit. Iar dacă o definiție atât de pragmatică și mergând pe principiul „eficienței” poate să mulțumească pe esteticieni, în cazul publicisticii, al reportajului - chiar și artistic - ea se potrivește foarte bine.

Probabil că prozele reportaj adunate în volumul de față au și alte dimensiuni și altă formă decât au avut în spațiul limitat al revistei. Nu știu, de asemenea, dacă toate au apărut mai întâi acolo. Fapt e că nota lor comună o constituie aceeași „foame de real”, caracteristică reporterului de vocație și, în aceeași măsură, cititorului, oricât de laxă ar fi cuprinderea termenului, de la omul interesat pur și simplu de tot ce se întâmplă în lume până la acela atât de prins în specialitatea lui, încât ignorarea realului să-l neliniștească asemenea unei vinovății. Deschiderea spre aspectele cele mai diverse ale realității, tratate cu același interes și putere de convingere „literară” impresionează aici. Fie că este vorba despre dificile operații pe inimă („Cei patruzeci de ani ai unei clipe”, „Să bată, să bată, să bată”); sau despre munca lucrătorilor de la CFR în zilele unei ierni grele („Vă place Sibelius?”); sau despre o cămătăreasă bătrână („Doamna Beti și judecata de apoi”); sau despre minele de aur de la Roșia Montană („Întunericul galben”) - reporterul, pornit să cunoască un mediu, niște oameni, să elucideze uneori un caz, să popularizeze un altul, depășește de fiecare dată cu mult proiectul inițial, iar reportajul lui, menit să acopere o suprafață cât mai întinsă din realitate, întârzie insistent, observă, descoperă, contemplă, dând faptelor contur, adâncime și rotunjime, devenind proză. Îți vine să crezi că autorul își adună în fiecare din aceste expediții material pentru cel puțin un roman, dacă romanul nu s-ar constitui sub ochii noștri, chiar în aceste pagini. Doamna Beti, care conversează vioaie în limbi străine, pe toate temele, mai puțin aceea banilor ei dați cu camătă, este, așa certată cu legea, chiar simpatică, în inocența ei. Pe lângă ea, Hagi Tudose e un dulce copil, spune autorul, fără ranchiună, minunându-se în fața realității. De la veteranul luptător de la  Oarba, reporterul nu reușește să afle chiar ce dorește, pentru că acesta încurcă evenimentele și se supără dacă îi e suspectată memoria. Printre cei aflați față în față cu moartea, autorul întâlnește un bărbat în vârstă, indignat de felul în care se repartizează locuințele, uitând, sau simulând perfect uitarea în legătură cu vremurile în care el însuși deținea oarecare putere în resortul respectiv. Când scrie despre periferia pe cale de dispariție a Bucureștiului, Cornel Nistorescu și-l amintește, firesc, pe Eugen Barbu. Iar contactul lui cu orbii, o experiență, mărturisește că i-a creat necesitatea de a reveni la romanul lui Ernesto Sabato. Ca și cum, prins între două realități, la fel de puternice - aceea cunoscută direct și aceea instaurată de halucinanta ficțiune a sud-americanului - a dorit să le confrunte pentru a elimina pe una din ele.

În paginile despre maramureșenii veniți în Bărăgan, la muncă, reportajul lui Cornel Nistorescu este un grav poem în proză, o proză adevărată și profundă ca a lui Geo Bogza, al cărui nume și apare uneori, ca al unui posibil model. La fel, cele despre mocanii mocanii veniți pe lume să stăpânească muntele.

Orice aspect al realității este privit foarte de aproape, cu fascinație de reporter, dar și de prozator. Sunt opțiuni oarecum contradictorii, dar contradicția asta creează un fel de deschidere care-l cuprinde și pe cititorul de ficțiune și pe acela condus în lecturile lui de convingerea că realitatea depășește orice ficțiune, cititorul avid de real. Pentru cel de-al doilea, autorul trece, de la un titlu incitant la altul, de al viața exemplară a unui bărbat care și-a pierdut picioarele la aceea, pe nedrept obscură, a unui pionier în domeniul navelor spațiale; pentru primul, autorul întârzie pe detaliu și-i caută semnificații adânci, dialoghează cu Barbu, Bogza, Sabato...

Fără un fel de entuziasm, cu care autorul pleacă la drum, decis să găsească doar ceea ce caută, adică numai frumos și bine peste tot, cel puțin în privința oamenilor pe care îi cunoaște, poate cartea nu s-ar citi cu atâta plăcere, dar nici n-ar crea uneori o anumită impresie de frumusețe „festivă”. E, poate, condiția reportajului: oamenii mai au și oboseli, și întunecimi, și, în mod ciudat, deși acestea nu stau mai în adânc decât frumusețea, ele nu se văd, poate în scurtul timp cât zăbovește autorul de reportaje în preajma lor. 

Program TVR 30 iunie 1973 („LITORAL” 1973)

 (...)

16.05 - Caleidoscop cultural artistic

16,30 - Tragerea ADAS

16,30 - Emisiune în limba germană

18,15 - Ritma, tinerețe, dans. Teletop 73

19,00 - Reportaj TV: „Amintirile catedrei”

19,30 - Telejurnal

20,00 - Cântecul săptămânii: „Îți cânt, țara mea”

20,15 - Tele-enciclopedie

20,55 - Publicitate

21,00 - Film serial: „Mannix”

21,50 - Autografe... autografe

22,20 - Telejurnal

22,30 - Săptămâna sportivă

22,50 - Lirică eftimiană - Romanțe interpretate de Lucia Becar, Ion Stoian, Elvira Cîrje, Eugen Fînățeanu

Programul Televizunii Române în vara anului 1973 („LITORAL”)

 16 Teleșcoală

17,30 Curs de limba engleză

18 Telex

18,05 Tragerea LOTO

18,15 Cum vorbim

18,35 La volan - emisiune pentru conducătorii auto

18,50 Teleconferință de presă

19,20 1001 de seri

19,30 Telejurnal - Cincinalul înainte de termen. 1973 - an hotărâtor

20,00 Cântecul săptămânii: „Îți cânt țara mea”

20,05 Reflector

20,20 Avanpremieră

20,25 Inscripție la stema țării. Spectacol de poezie și cântece închinate României socialiste

20,55 Omul de lângă tine

21,10 Publicitate

21,15 Pagini de umor: Aventuri în epoca de piatră

22,05 24 de ore

22,35 Teleglob: Republica Zair - reportaj filmat