Irina Constantziu-Vlassopol (1900 Iași - 1979 București) („TOMIS” 2007)

?, ?, „Tomis”, Constanța, XLII, 453, decembrie 2007, 89-90

(...)
Studiile ei s-au axat pe însușire noțiunilor de contabilitate, administrarea bunurilor materiale și finanțe. După ce a terminat, a lucrat la o întreprindere forestieră și apoi la sucursala Băncii Marmorosch Blank et Co din Cernăuți, unde și-a definitivat experiența de contabilitate, care i-a fost atât de utilă mai târziu, ca ofițer III de marină. la 18 februarie 1930, I. C. i s-a eliberat Livretul de marinar nr. 270 de către Căpitănia portului Brăila, devenind astfel, prima femeie ofițer din marina comercială română. În același an, se căsătorește cu Spiridon Vlassopol, retras din marina militară, pe care îl va încuraja să închirieze de la Serviciul Maritim Român cargoul „Oituz ” (5.400 t, construit la Rostock în 1905). Comandantul S. V. a fost deplin conștient că reușita companiei sale depindea de buna pregătire a echipajului și a angajat de la SMR 3 ofițeri  capabili, posesori de brevete internaționale, care au asigurat funcțiile de secund, ofițer II și pe cea de șef mecanic, iar postul de ofițer III a fost încredințat soției sale.
În registrele personalului navigant al Căpităniei portului Brăila apare înmatriculată mai întâi pe nava „Oituz”. apoi ca ofițer asistent  pe pasagerul „Dacia”, la 20 februarie 1930, și din nou ofițer asistent pe „Oituz ” în 1 octombrie 1930 -  1 aprilie 1932. Din iunie 1932 până în ianuarie 1936 a fost îmbarcată ca ofițer asistent  pe cargoul „Inginer N. Vlassopol”, acesta fiind noul nume al navei „Oituz”, rebotezată în memoria tatălui lui S. V. Navigând mulți ani împreună cu soțul său, I. C. și-a îmbogățit cunoștințele de navigație, astronomie și conducere a navei, deși îndatoririle sale erau specifice funcției: aprovizionarea cu hrană, evidența cheltuielilor și a conturilor cu agențiile din afară și străinătate, precum și navlosirile.
În 1936 cei doi divorțează, I. C. se debarcă pe motivând probleme de sănătate, iar S. V. pleacă cu cargourile companiei în străinătate, unde le-a înregistrat sub pavilion panamez. Meritele marinarului I. C. - V. au fost recunoscute prin Înalt Decret nr. 3117 din 4 septembrie 1937, când i s-a conferit „Medalia Maritimă clasa III Navigator”. Medalia și brevetul i-au fost înmânate de regele Carol II, cu prilejul Zilei Marinei, în august 1938, la Constanța. Acesta a fost ultimul moment strălucit din viața Irinei.
După cel de-al doilea război mondial, odată cu cu instaurarea regimului comunist, I. C. a suferit privațiunile celor supuși toți cei socotiți a avea „origine nesănătoasă”. Și-a câștigat o vreme existența ca femeie de serviciu la un bloc în București și a murit la sfârșitul anilor 70 în sărăcie și uitare.

„Un crez de-o viață” (MOCANU 1996)

 Virgil Mocanu, Cartea de reportaj. Un crez de-o viață, „Tomis”, Constanța, aprilie 1996

Din câte cunosc, nici un condeier de la Pontul Euxin nu a tratat vreodată un subiect de o asemenea factură - original, incitant și unic - viața unei femei a cărei devoratoare pasiune a reprezentat-o marinăria.

Rodica Simionescu a descoperit, grație flerului de gazetar cu experiență, un filon rar, o pepită cu un număr greu de carate, pe care a exploatat-o cu meticulozitate și pricepere, în cartea de reportaj intitulată Angela Lefterescu, un căpitan de cursă lungă (Călărași, Editura Alas, 1995). Cu un an în urmă, autoarea a avut șansa de a o cunoaște pe Angela Lefterescu, căpitan de remorcher maritim, de supertraulere și a altor nave de pescuit oceanic, îmbarcată la 6 februarie 1982, în calitate de comandant pe nava „TW Ceahlău”. De la această ființă sensibilă, delicată, de o probitate morală și o competență profesionale incontestabile, Rodica Simionescu a aflat că „viața ei, casa ei, a fost Marea... Tot ce a trăit, ce s-a petrecut până în ziua când a urcat pe vapor, a rămas în urmă, de parcă ar fi fost vorba de o altă persoană”. Magia mării s-a exercitat asupră-i încă din copilărie, când petrecându-și verile la Eforie, a fost cucerită de farmecul peisajului și fascinată, la Balcic, de plimbările în larg cu barca, ale cărei pânze o fac să vibreze sincer.

Pe vasul „Steaua Română” a comandantului Nicolae Diaconescu îi este stârnit interesul pentru alcătuirea și modul de propulsie al unei nave, ceea ce o determină să înceapă a citi cărți despre vapoare și a învăța limbi străine. 

Renunțând la examenul de admitere la Facultatea de Medicină, după promovarea cu brio (a III a din 540 de candidați), la Suceava, a bacalaureatului, Demonul Mării o îndreaptă către Direcția Marinei Comerciale, unde e angajată ca ofițer-asistent pe una din navele acestei flote.

A trecut la comandă învățând timona, iar în 1946 a ajuns șef de echipaj pe nava „Filimon Sârbu”, unde, dându-și examenul de ofițer III maritim, devine căpitan secund. Pe o altă navă, „Octombrie Roșu”, îl cunoaște pe Mihai Lefterescu, inginer specialist în pescuit oceanic. După o scurtă idilă, se căsătorește cu acesta, abstrăgându-se o vreme chemării tainice a mării. Revelându-i-se infidelitatea tovarășului de viață, îl părăsește, revenind, ca urmare a insistențelor căpitanului de cursă lungă Petre Mureșan, la dragostea dintâia. La Întreprinderea de Pescuit Oceanic Tulcea își susține examenul pentru brevetul de căpitan de remorcher maritim, moment echivalent - cum afirmă R. S. - cu „o pagină unică în istoria navigației românești”. De ce? Pentru că nici o femeie nu mai realizase o asemenea performanță. Predecesoarea ei, Irina Constantin Vlassopol fusese doar ofițer-asistent pe vasul soțului ei, comandantul Spiridon Vlassopol. Visul devine realitate la 21 iulie 1971, când, după două voiaje întinse (Cap May - SUA și Africa de Sud) la bordul unei nave de pescuit maritim, intră în posesia brevetului de comandant de navă, fiind prima femeie comandant de navă în Marina Română.

R. S. impresionează prin documentarea minuțioasă pe care o întreprinde cu răbdarea și tactul unui orfevrier. Ea izbutește să refacă în pagini relevante traiectul luminos, pilduitor al destinului unui personaj de excepție.

Carte are valențele unui bildungsroman și trăsăturile unui memorial de călătorie pe mările și oceanele lumii. Spiritul de observați al eroinei, dublat de o prodigioasă memorie afectivă, proiectează în ochii cititorului peisaje terestre și peisaje marine notabile prin prospețimea și vigoarea percepției, dar și prin savoarea inefabilă a înregistrării și redării lor de către autoare. Ne referim la țărmul sud-african, la tabloul vast al joncțiunii Oceanelor Atlantic și Indian, detectabil la Cape Town, ca și la imaginea muntelui Masă retezat parcă de o mână hărăzită să făptuiască lucruri nemaivăzute și nemaiauzite. Pe fondul străbaterii spațiile marine și oceanice, sunt brodate descrieri de obiceiuri și tradiții cum este botezul la trecerea Ecuatorului ori relatarea unor întâmplări senzaționale, de felul aceleia ce nuanțează inteligența unor mamifere marine precum delfinii, care, pentru a salva o femeie prăbușită peste bord de sălbăticia devoratoare a rechinilor, fac un adevărat „scut” în jurul unui confrate pe spinarea căruia tronează triumfător imprudenta Afrodită.