Irina Constantziu-Vlassopol (1900 Iași - 1979 București) („TOMIS” 2007)

?, ?, „Tomis”, Constanța, XLII, 453, decembrie 2007, 89-90

(...)
Studiile ei s-au axat pe însușire noțiunilor de contabilitate, administrarea bunurilor materiale și finanțe. După ce a terminat, a lucrat la o întreprindere forestieră și apoi la sucursala Băncii Marmorosch Blank et Co din Cernăuți, unde și-a definitivat experiența de contabilitate, care i-a fost atât de utilă mai târziu, ca ofițer III de marină. la 18 februarie 1930, I. C. i s-a eliberat Livretul de marinar nr. 270 de către Căpitănia portului Brăila, devenind astfel, prima femeie ofițer din marina comercială română. În același an, se căsătorește cu Spiridon Vlassopol, retras din marina militară, pe care îl va încuraja să închirieze de la Serviciul Maritim Român cargoul „Oituz ” (5.400 t, construit la Rostock în 1905). Comandantul S. V. a fost deplin conștient că reușita companiei sale depindea de buna pregătire a echipajului și a angajat de la SMR 3 ofițeri  capabili, posesori de brevete internaționale, care au asigurat funcțiile de secund, ofițer II și pe cea de șef mecanic, iar postul de ofițer III a fost încredințat soției sale.
În registrele personalului navigant al Căpităniei portului Brăila apare înmatriculată mai întâi pe nava „Oituz”. apoi ca ofițer asistent  pe pasagerul „Dacia”, la 20 februarie 1930, și din nou ofițer asistent pe „Oituz ” în 1 octombrie 1930 -  1 aprilie 1932. Din iunie 1932 până în ianuarie 1936 a fost îmbarcată ca ofițer asistent  pe cargoul „Inginer N. Vlassopol”, acesta fiind noul nume al navei „Oituz”, rebotezată în memoria tatălui lui S. V. Navigând mulți ani împreună cu soțul său, I. C. și-a îmbogățit cunoștințele de navigație, astronomie și conducere a navei, deși îndatoririle sale erau specifice funcției: aprovizionarea cu hrană, evidența cheltuielilor și a conturilor cu agențiile din afară și străinătate, precum și navlosirile.
În 1936 cei doi divorțează, I. C. se debarcă pe motivând probleme de sănătate, iar S. V. pleacă cu cargourile companiei în străinătate, unde le-a înregistrat sub pavilion panamez. Meritele marinarului I. C. - V. au fost recunoscute prin Înalt Decret nr. 3117 din 4 septembrie 1937, când i s-a conferit „Medalia Maritimă clasa III Navigator”. Medalia și brevetul i-au fost înmânate de regele Carol II, cu prilejul Zilei Marinei, în august 1938, la Constanța. Acesta a fost ultimul moment strălucit din viața Irinei.
După cel de-al doilea război mondial, odată cu cu instaurarea regimului comunist, I. C. a suferit privațiunile celor supuși toți cei socotiți a avea „origine nesănătoasă”. Și-a câștigat o vreme existența ca femeie de serviciu la un bloc în București și a murit la sfârșitul anilor 70 în sărăcie și uitare.

Serviciul Maritim Român în perioada iunie 1940 - aprilie 1941

(290) Aceste operații de evacuare au avut loc până la 30 iunie, dată la care vasele SMR SUCEAVA, PELEȘ, ARDEAL, ALBA-IULIA, ROMÂNIA, DACIA, REGELE CAROL I, OITUZ, CARPAȚI, BALCIC, SULINA și CAVARNA au trecut în ancore pe poziție pe ambele maluri ale Dunării între km 158 și km 166 (între Brăila și Galați).
Motonava BASARABIA, care a sosit la Galați la 29 iunie, a rămas în acest port până la 1 iulie pentru stabilirea legăturii cu stația TFP din Constanța.
La 29 iunie, TRANSILVANIA  a plecat de la Galați la Odessa, având la bord pe generalul Aldea și Comisia Română pentru tranșarea litigiilor româno-ruse, survenite în urma răpirii Basarabiei.
Motonava TRANSILVANIA s-a înapoiat la Constanța la 7 iulie, pentru a mai face două curse la Odessa  în același scop, între 11 iulie - 4 august și 16 august - 7 noiembrie.
La 4 iulie, m/n CAVARNA a transportat emigranți evrei de la Galați la Reni.
La 6 iulie înregistrându-se oarecare acalmie în incidentele cu Rusia, parte din flota SMR a plecat la Constanța, restul vaselor în zilele următoare, în scopul reluării legăturii cu Istanbul și porturile de pe coasta Asiei Mici, cât și pentru evacuarea Cadrilaterului cedat Bulgariei, astfel: s/s REGELE CAROL I și DACIA, m/n BALCIC, SULINA și CAVARNA au plecat la 6 iul., s/s SUCEAVA la 14 iul., intrând în reparații la Constanța, s/s ARDEAL la 17 iul., s/s ALBA-IULIA și m/n BASARABIA la 24 iul. s/s PELEȘ și CARPAȚI la 26 iulie, s/s OITUZ la 12 aug., iar ROMÂNIA la 29 septembrie.
La 11 iulie s-au reluat cursele regulate, săptămânale, cu Istanbulul, REGELE CAROL I plecând în prima cursă și alternând cu DACIA până la 19 aug., când au fost înlocuite cu BASARABIA.
La evacuarea Cadrilaterului au concurat BALCIC (19 iun.-6 aug.) aducând 2.405 t cereale, SUCEAVA (19 aug. - 18 noi.) aducând 4.700 t cereale și 14 refugiați și OITUZ (12-27 aug. și 2-18 noi.), aducând mobilier, arhive și 374 refugiați cu bagaje (28).
La 31 iul., PELEȘ s-a deplasat la Bugaz pentru evacuarea a 240 de bolnavi de la sanatoriul TBC și a 23 refugiați elvețieni. Nava s-a înapoiat la Constanța la 8 august.
La 6 aug., s/s BUCEGI, plecând spre țară din Port Said, a fost întâmpinat de un distrugător englez în fața coastei palestiniene și condus la Haifa, unde a fost sechestrat de autoritățile britanice, echipajul fiind consemnat la bord, iar încărcătura descărcată (69 ambulanțe sanitaare cu 14 remorci, 124 t cauciuc brut și 500 t fier vechi.).
BUCEGI plecase din Galați la 21 mai în cursă la Port Said, unde a fost reținut de autoritățile britanice de la 20 iun. până la 5 august. În acest interval s-a luat de la bord un transport de harnașamente venit din Indii și destinat armatei române. În urma intervențiile repetate, la 5 aug. nava a fost eliberată, pentru a fi sechestrată a doua zi.
La 7 aug., REGELE CAROL I a plecat la Odessa cu noul ministru român la Moscova, Gafencu, și personalul legației, de unde s-a întors la 9 august.
Prin decretul-lege din 21 sep., publicat în Monitorul Oficial nr. 220 bis, SMR a trecut la Ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice.
La 3 oct., REGELE CAROL I s-a deplasat la Odessa cu generalul Aldea și comisia română pentru continuarea lucrărilor de tranșare a litigiilor dintre România și URSS. Nava s-a înapoiat la 31 octombrie.
Prin Decretul-lege nr. 3488, publicat în MO 243/18 oct., SMR a trecut sub autoritatea Subsecretariatului de Stat al Marinei, depinzând de Ministerul Armatei, subsecretariat nou înființat.
La 29 oct., Italia declarând război Greciei, SMR a rechemat navele aflate la Istanbul și pe coastele Turciei.
La 1 noi., a fost reluată activitatea cu Turcia, BASARABIA plecând în cursă regulată la Istanbul.

28.Vezi J. Rotaru & I. Damaschin, Glorie și dramă. Marina Regală Română 1940-1945, „Ion Cristoiu”, București, 2000.

(291) La 28 noi., comandantul vasului BUCEGI și 26 de oameni din echipaj s-au repatriat, fiind chemați în țară. La bord a rămas secundul cu 14 oameni pentru paza navei, care se afla în Haifa.

În 4 dec., prin Ordinul 201, publicat în Gazeta Oficială a Palestinei, BUCEGI a fost rechiziționat de autoritățile engleze. În consecință, Agenția Haifa a fost închisă, iar personalul rămas pentru paza vasului a fost debarcat cu forța și repatriat imediat în contul guvernului britanic.

În urma garanției pentru siguranța navigației în apele sovietice dată de guvernul german, vasele SMR au fost închiriate Societății Deutsche Levante Linie din Hamburg, conform contractului de navlosire lumpsum încheiat cu firm Besi, reprezentanța societății, la 27 noi. 1940, a început transporturile de cereale din porturile URSS în porturile române, în tranzit pentru Germania.

În baza Decretului-lege  3968/3 dec. 1940 pentru trecerea în patrimoniul statului român a vaselor și plutitoarelor aparținând evreilor și străinilor supuși țărilor în război cu puterile Axei, la 12 dec. a fost luat în primire vasul de marfă DANUBIUS de 1489 trb.

La 3 ian. 1941, flota sovietică apărând în fața Sulinei, iar parte din nave violând apele teritoriale române, artileria de coastă a deschis focul asupra lor. Ca măsură preventivă, SMR a oprit orice negociere sau plecare în porturile sovietice pentru transporturile de cereale spre Germania (29).

La 8 ian., reluându-se așa-zile raporturile normale cu URSS, SMR a reluat tratativele și încheierile de contracte  pentru navlosirea vaselor care trebuiau să transporte cereale și minereuri din Rusia, prin porturile române, spre Germania.

Raporturile noastre cu Marea Britanie înăsprindu-se, în urma informaților că se intenționează sabotarea vaselor rapide TRANSILVANIA și BASARABIA, SMR a hotărât, ca măsură de precauție, înlocuirea lor pe ruta Constanța-Istanbul cu DACIA și CAROL I, care și-au reluat cursele pe 21 ianuarie.

La 15 feb., încetând relațiile dintre Marea Britanie și România, iar ministrul Angliei împreună cu personalul Legației și consulatelor părăsind România, SMR a întrerupt cursele la Istanbul, astfel că DACIA, care a plecat din Istanbul la 13 feb., avea să fie ultimul vas care a intrat în apele turcești.

La 17 feb., în urma cererii Guvernului turc, s-au reluat cursele spre Istanbul. DACIA a plecat în cursă regulată, iar REGELE CAROL I a efectuat o cursă specială (18-24 feb.), călătorii fiind prea numeroși pentru un singur vas.

În cadrul măsurilor de precauție, la 19 feb. TRANSILVANIA, BASARABIA și ROMÂNIA au plecat spre Sulina, pentru a intra pe Dunăre la adăpost. Navele au ancorat între km 168 și km 175, la intervale de 1 km, această regiune fiind apărată.

Din ordin superior, la 5 apr. comunicația cu Turcia a fost întreruptă.

La 6 apr., Germania a declarat război Iugoslaviei, astfel că măsura din 5 apr. a fost luată preventiv, neștiindu-se ce atitudine va lua Turcia. Turcia rămânând neutră, la 8 apr. SMR a reluat cursele.

La 10 apr., TRANSILVANIA și BASARABIA au fost trimise la Constanța, unde adăpostul și protecția împotriva aviației erau mai bune.

La 11 apr. s-a luat măsura ca nici un vas SMR să nu mai meargă în porturile ruse.

La 12 apr. s-a luat măsura evacuării preventive a zonei Constanța. S-a dat dispoziție ca materialul SMR și al autorităților din portul Constanța/Direcția Porturilor Maritime, Căpitănia Portului etc să fie ambarcat pe CARPAȚI și transportat la Brăila.

De asemenea, TRANSILVANIA și BASARABIA urmau să plece la Brăila.

La 15 apr. s-a ridicat măsura de încetare a curselor în Rusia.

29. Vezi N. Koslinski & R. Stănescu, Marina Română în al Doilea Război Mondial, vol. I (1941-1942), Făt Frumos, București, 1996; vol. II (1942-1944); Făt Frumos, București,1997; vol. III (1944-1945), Modelism Internațional, București, 1998.

Interpretarea textului folcloric în literatură (CONSTANTINESCU 1986)

Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, Minerva, 1986, București, p. 176-177, 182-185

3.4.
(176-177) (...), reținem un distih din cîntecul de petrecere a fetelor care vin la „zborul drăgaicei”: „Cîntă-i cuce, dragă cuce, / Că de la noi ea se duce”, asemănător cu cîntecul miresei din ceremonialul nupțial și un fragment dintr-un cîntec de război solicitat de Florea Savu, tatăl hazliu, achizitorului Jan Cavaleru, un personaj pitoresc, dar fără rol în nuvelă: „- Mai știi cîntecul ăla al lui tat-tu? - Puțin. - Atunci, strigă bătrînul, ascultă comanda la mine: direcția butoiul, cu cîntec înainte...marș” Azi fac cinste și la proști ca tine. Jan Cavaleru lipi palma la vipușcă și bătu pasul militărește, cîntînd: Hai, hai, pe Piatra lui Crai / L-am trimis pe neamț în rai / Mai devale la Oiutz / L-am întors cu cracii în sus”. Este, s-ar părea, o neconcordanță flagrantră între natura cîntecului și contextul în care este solicitat, dar prozatorul scoate de aici un efect nu numai comic; cîntecul vine să marcheze „victoria” bătrînului asupra fiului său, în legătură cu căsătoria mereu amînată de acesta din urmă.
Prezența, masivă s-ar putea spune, a culturii populare românești în creația celor doi scriitori confirmă ideea de continuitate a unui filon tradițional și definitoriu al scrisului românesc dintotdeauna. Încorporate organic în pasta povestirilor, vechile credințe și ritualuri, cîntece și legende, bocete și imprecații își pierd, propriu-zis, cel puțin o parte din semnificația lor primară, orignară, fiind resemnificate de către autori, care oferă, astfel, ei înșiși, o posibilă „lectură” a fondului culturii noastre populare, o lectură disimulată sub învelișul artistic al unor opere literare de o profundă originalitate. În cele de mai sus am încercat să refacem drumul integrării datelor culturii populare într-o secțiune (limitată) a creației scriitorilor D. R. Popescu și Fănuș Neagu, să surpridnem procesul, destul de comploicat, al „estetizării tradiției” în proza contemporană de azi.
Considerațiile de mai sus sînt departe de a epuiza multitudinea de aspecte pe care le implică integrarea datelor etnofolclorice în literatura română, văzută ca o modalitate de interpretare, în ultimă instanță, a lexicului culturii noastre populare.
Este cum nu se poate mai limpede faptul că în cultura românească lectura textului folcloric de către nespecialiști, să zicem așa, are o veche tradiție, care se continuă, viu și astăzi. Virtuțile și servituțile unei astfel de lecturi au fost, în mare, subliniate la fiecare comentator în parte. Limitele unei astfel de abordări a textului de literatură populară au fost de foarte multă vreme semnalate. Dim. Caracostea afirma categoric încă din 1915: „Între poezia populară și cea cultă nu este o deosebire de esență, ci o deosebire de grad, după cum nu este o deosebire de esență, ci numai de grad între arta unui primitiv ca Giotto și aceea a lui Rafael. Dar înrudirea aceasta a fenomenelor nu ne îndreptățește să le judecăm cu aceeași măsură...”. El atrăgea atenția, cu îndreptățire, asupra sincretismului creațiilor folclorice, („Poezia populară se zice, e însoțită și susținută de cîntec, cea cultă se mărginește la cuvîntul rostit”), asupra opoziției oral-scris și existenței folclorului prin variante („... poezia cultă e gustată în formă definitivă, scrisă, în care un autor cunoscut și-a cristalizat concepția, poezia poporană se transmite oral, trăiește sub felurite forme, din care la noi ajung, ca un ecou, unele variante” 96) - particularități de care cercetătorul folclorului trebuie să țină neapărat seama pentru a fi ferit de eroare.
Continuînd ideile maestrului său, Ovidu Bîrlea insistă, peste decenii, asupra cîtorva cerințe esențiale ale interpretării operei folclorice, mai întâi de toate pe ideea că „descifrarea sensului operei folclorice, a fragmentelor sale (...), implică în primul rînd  o cunoaștere adîncită a împrejurărilor în care s-a creat opera folclorică, a memntalității populare  cu toate resorturile ei și multiplicitatea formelor de a reacționa la impulsurile din afară”, cu încheierea că „pentru perceperea poeziei populare e nevoie de criterii complementare, diferite de cele instituite de tradiția clasică”, criterii ce se pot dobîndi  prin „familiarizarea intensă cu creațiile folclorice pentru a capta nu numai înțelesurile ce trebuie detectate, ci și normele estetice care au prezidat plăsmuirea lor” (97).