Marina Mureșanu-Ionescu, Literatura - un discurs inedit, Editura Universității „A. I. Cuza”, Iași, 1996
Repere pentru un itinerar
(7-8) Ideea care stă la baza întreprinderii de față este că medierea reprezintă condiția fundamentală de funcționare a discursului. Altfel spus, comunicarea literară se realizează prin intermediul unei suite de „praguri” sau „filtre” care despart și unesc în același timp emițătorul și receptorul. O estimare cît mai exactă a naturii și gradelor acestei medieri trebuie să intervină pentru a nuanța lucrurile.
Sistemul literar funcționează ca un sistem al diferenței în dublu sens. În primul rînd, diferența ca reînnoire, alteritate, în al doilea rînd, ca un derivat posibil al verbului francez differer, cu sensul de a amîna, a decala (differance), ceea ce acumulează intermediarii (deci mediatorii) între o realitate primă și una secundară.
Fixînd ca reper unul din elementele constitutive ale procesului de comunicare - existența necesară a unui emițător și a unui receptor - putem distinge mai multe niveluri extratextuale (autor-public, auditori, cititori, două spații culturale etc) sau intra-textuale (narator-naratar, parteneri intradiegetici ai unui dialog, eu poetic-cosmos, logos etc) și, implicit, parametri distincți. Ierarhizări asemănătoare pot fi făcute în funcție de codul folosit, de natura mesajului, de elementele contextuale, În fapt, toate aspectele comunicării reale (neartistice) sînt reconstituite, într-o modalitate transpusă, decalată, în interiorul spațiului literar. Problema conținutului informațional vehiculat de literatura implică aspecte delicate precum dimensiunea cognitivă a literaturii sau problema referinței. Există întotdeauna o tensiune între rezerva semantică a emițătorului, constrîngerile impuse de cod și orizontul de așteptare al receptorului. Un întreg sistem de filtraj marchează mesajul, formînd tot atîtea grade de mediere.
După o seamă de propuneri / tentative de teoretizare a problematicii medierii, subsumate unei logici a discursului literar, discuția se angajează pe 2 axe care numai din cauza constrîngerilor discursive sînt tratate în succesiune.
Întîi de toate, lectura este primul și cel mai important mijloc al medierii.
Autoreferențialitatea închide discursul în el însuși , într-o perpetuă autoreflectare. Analizele cuprinse în această secțiune au ca principal obiect codul, semnificantul, ceeace derivă din posedarea unei tehnici și acționează preponderent la nivelul materialității discursului.
Referențialitatea, dimpotrivă, orientează discursul spre exterior, spre altceva, spre extra-text. Nivelurile de lectură se multiplică, perspectiva se lărgește.
Exemplele alese sînt considerate „cazuri” - în dublu sens, de ocurențe, dar și de lucru ieșit din comun, deviere de la normă. Ieșirea din „imperialismul teoretic” de care suferă modernitatea se face - cel puțin așa am intenționat - prin pluralele din titlurile celor trei secțiuni. O ambiguizare necesară.
Se afișează postările cu eticheta receptor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta receptor. Afișați toate postările
luni, 1 ianuarie 1996
joi, 2 ianuarie 1986
Interpretarea textului folcloric în literatură (CONSTANTINESCU 1986)
Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, Minerva, 1986, București, p. 176-177, 182-185
3.4.
(176-177) (...), reținem un distih din cîntecul de petrecere a fetelor care vin la „zborul drăgaicei”: „Cîntă-i cuce, dragă cuce, / Că de la noi ea se duce”, asemănător cu cîntecul miresei din ceremonialul nupțial și un fragment dintr-un cîntec de război solicitat de Florea Savu, tatăl hazliu, achizitorului Jan Cavaleru, un personaj pitoresc, dar fără rol în nuvelă: „- Mai știi cîntecul ăla al lui tat-tu? - Puțin. - Atunci, strigă bătrînul, ascultă comanda la mine: direcția butoiul, cu cîntec înainte...marș” Azi fac cinste și la proști ca tine. Jan Cavaleru lipi palma la vipușcă și bătu pasul militărește, cîntînd: Hai, hai, pe Piatra lui Crai / L-am trimis pe neamț în rai / Mai devale la Oiutz / L-am întors cu cracii în sus”. Este, s-ar părea, o neconcordanță flagrantră între natura cîntecului și contextul în care este solicitat, dar prozatorul scoate de aici un efect nu numai comic; cîntecul vine să marcheze „victoria” bătrînului asupra fiului său, în legătură cu căsătoria mereu amînată de acesta din urmă.
Prezența, masivă s-ar putea spune, a culturii populare românești în creația celor doi scriitori confirmă ideea de continuitate a unui filon tradițional și definitoriu al scrisului românesc dintotdeauna. Încorporate organic în pasta povestirilor, vechile credințe și ritualuri, cîntece și legende, bocete și imprecații își pierd, propriu-zis, cel puțin o parte din semnificația lor primară, orignară, fiind resemnificate de către autori, care oferă, astfel, ei înșiși, o posibilă „lectură” a fondului culturii noastre populare, o lectură disimulată sub învelișul artistic al unor opere literare de o profundă originalitate. În cele de mai sus am încercat să refacem drumul integrării datelor culturii populare într-o secțiune (limitată) a creației scriitorilor D. R. Popescu și Fănuș Neagu, să surpridnem procesul, destul de comploicat, al „estetizării tradiției” în proza contemporană de azi.
Considerațiile de mai sus sînt departe de a epuiza multitudinea de aspecte pe care le implică integrarea datelor etnofolclorice în literatura română, văzută ca o modalitate de interpretare, în ultimă instanță, a lexicului culturii noastre populare.
Este cum nu se poate mai limpede faptul că în cultura românească lectura textului folcloric de către nespecialiști, să zicem așa, are o veche tradiție, care se continuă, viu și astăzi. Virtuțile și servituțile unei astfel de lecturi au fost, în mare, subliniate la fiecare comentator în parte. Limitele unei astfel de abordări a textului de literatură populară au fost de foarte multă vreme semnalate. Dim. Caracostea afirma categoric încă din 1915: „Între poezia populară și cea cultă nu este o deosebire de esență, ci o deosebire de grad, după cum nu este o deosebire de esență, ci numai de grad între arta unui primitiv ca Giotto și aceea a lui Rafael. Dar înrudirea aceasta a fenomenelor nu ne îndreptățește să le judecăm cu aceeași măsură...”. El atrăgea atenția, cu îndreptățire, asupra sincretismului creațiilor folclorice, („Poezia populară se zice, e însoțită și susținută de cîntec, cea cultă se mărginește la cuvîntul rostit”), asupra opoziției oral-scris și existenței folclorului prin variante („... poezia cultă e gustată în formă definitivă, scrisă, în care un autor cunoscut și-a cristalizat concepția, poezia poporană se transmite oral, trăiește sub felurite forme, din care la noi ajung, ca un ecou, unele variante” 96) - particularități de care cercetătorul folclorului trebuie să țină neapărat seama pentru a fi ferit de eroare.
Continuînd ideile maestrului său, Ovidu Bîrlea insistă, peste decenii, asupra cîtorva cerințe esențiale ale interpretării operei folclorice, mai întâi de toate pe ideea că „descifrarea sensului operei folclorice, a fragmentelor sale (...), implică în primul rînd o cunoaștere adîncită a împrejurărilor în care s-a creat opera folclorică, a memntalității populare cu toate resorturile ei și multiplicitatea formelor de a reacționa la impulsurile din afară”, cu încheierea că „pentru perceperea poeziei populare e nevoie de criterii complementare, diferite de cele instituite de tradiția clasică”, criterii ce se pot dobîndi prin „familiarizarea intensă cu creațiile folclorice pentru a capta nu numai înțelesurile ce trebuie detectate, ci și normele estetice care au prezidat plăsmuirea lor” (97).
3.4.
(176-177) (...), reținem un distih din cîntecul de petrecere a fetelor care vin la „zborul drăgaicei”: „Cîntă-i cuce, dragă cuce, / Că de la noi ea se duce”, asemănător cu cîntecul miresei din ceremonialul nupțial și un fragment dintr-un cîntec de război solicitat de Florea Savu, tatăl hazliu, achizitorului Jan Cavaleru, un personaj pitoresc, dar fără rol în nuvelă: „- Mai știi cîntecul ăla al lui tat-tu? - Puțin. - Atunci, strigă bătrînul, ascultă comanda la mine: direcția butoiul, cu cîntec înainte...marș” Azi fac cinste și la proști ca tine. Jan Cavaleru lipi palma la vipușcă și bătu pasul militărește, cîntînd: Hai, hai, pe Piatra lui Crai / L-am trimis pe neamț în rai / Mai devale la Oiutz / L-am întors cu cracii în sus”. Este, s-ar părea, o neconcordanță flagrantră între natura cîntecului și contextul în care este solicitat, dar prozatorul scoate de aici un efect nu numai comic; cîntecul vine să marcheze „victoria” bătrînului asupra fiului său, în legătură cu căsătoria mereu amînată de acesta din urmă.
Prezența, masivă s-ar putea spune, a culturii populare românești în creația celor doi scriitori confirmă ideea de continuitate a unui filon tradițional și definitoriu al scrisului românesc dintotdeauna. Încorporate organic în pasta povestirilor, vechile credințe și ritualuri, cîntece și legende, bocete și imprecații își pierd, propriu-zis, cel puțin o parte din semnificația lor primară, orignară, fiind resemnificate de către autori, care oferă, astfel, ei înșiși, o posibilă „lectură” a fondului culturii noastre populare, o lectură disimulată sub învelișul artistic al unor opere literare de o profundă originalitate. În cele de mai sus am încercat să refacem drumul integrării datelor culturii populare într-o secțiune (limitată) a creației scriitorilor D. R. Popescu și Fănuș Neagu, să surpridnem procesul, destul de comploicat, al „estetizării tradiției” în proza contemporană de azi.
Considerațiile de mai sus sînt departe de a epuiza multitudinea de aspecte pe care le implică integrarea datelor etnofolclorice în literatura română, văzută ca o modalitate de interpretare, în ultimă instanță, a lexicului culturii noastre populare.
Este cum nu se poate mai limpede faptul că în cultura românească lectura textului folcloric de către nespecialiști, să zicem așa, are o veche tradiție, care se continuă, viu și astăzi. Virtuțile și servituțile unei astfel de lecturi au fost, în mare, subliniate la fiecare comentator în parte. Limitele unei astfel de abordări a textului de literatură populară au fost de foarte multă vreme semnalate. Dim. Caracostea afirma categoric încă din 1915: „Între poezia populară și cea cultă nu este o deosebire de esență, ci o deosebire de grad, după cum nu este o deosebire de esență, ci numai de grad între arta unui primitiv ca Giotto și aceea a lui Rafael. Dar înrudirea aceasta a fenomenelor nu ne îndreptățește să le judecăm cu aceeași măsură...”. El atrăgea atenția, cu îndreptățire, asupra sincretismului creațiilor folclorice, („Poezia populară se zice, e însoțită și susținută de cîntec, cea cultă se mărginește la cuvîntul rostit”), asupra opoziției oral-scris și existenței folclorului prin variante („... poezia cultă e gustată în formă definitivă, scrisă, în care un autor cunoscut și-a cristalizat concepția, poezia poporană se transmite oral, trăiește sub felurite forme, din care la noi ajung, ca un ecou, unele variante” 96) - particularități de care cercetătorul folclorului trebuie să țină neapărat seama pentru a fi ferit de eroare.
Continuînd ideile maestrului său, Ovidu Bîrlea insistă, peste decenii, asupra cîtorva cerințe esențiale ale interpretării operei folclorice, mai întâi de toate pe ideea că „descifrarea sensului operei folclorice, a fragmentelor sale (...), implică în primul rînd o cunoaștere adîncită a împrejurărilor în care s-a creat opera folclorică, a memntalității populare cu toate resorturile ei și multiplicitatea formelor de a reacționa la impulsurile din afară”, cu încheierea că „pentru perceperea poeziei populare e nevoie de criterii complementare, diferite de cele instituite de tradiția clasică”, criterii ce se pot dobîndi prin „familiarizarea intensă cu creațiile folclorice pentru a capta nu numai înțelesurile ce trebuie detectate, ci și normele estetice care au prezidat plăsmuirea lor” (97).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)