SIMON SINGH: Cartea codurilor. Istoria secretă a codurilor și a spargerii lor

Traducere de Domnica Drumea
376 p.

Cartea codurilor spune povestea luptei permanente dintre cei care vor să păstreze secrete informațiile și cei care vor să le descopere, dintre creatorii de coduri și spărgătorii de coduri. Eroii cărții lui Simon Singh sunt marii matematicieni - întee care Charles Babbage și Alan Turing - a căror muncă a rămas decenii de-a rândul secretă, dar care au influențat hotărâtor cursul istoriei.


SURSA
Vlad Zografi, Catalogul cărții de știință Humanitas 2011, p.26.

„Tratat practic de editare” (SCHUWER 1999)

Philippe Schuwer, Tratat practic de editare, ed. nouă, revăzută, întregită și adusă la zi, trad. D. Lică & B. Stanciu (fr. 1997), Amarcord, Timișoara, 1999

Cuprins
13 Prefață
15. I. Cele 5 funcții principale ale editorului
15 Descoperirea autorilor, a temelor și a formulelor de editare
21 Asigurarea și finanțarea realizării lucrărilor
23 Asumarea difuzării și distribuirii cărții
27 Promovarea fondului de carte al editurii
29 Obligativitatea unui rezultat
30 Situația în activitatea de editare
39 II. Dreptul de autor
39 De la convențiile internaționale la Codul proprietății intelectuale
39 Scurt istoric
41 Convenția de la Berna
44 Convenția universală privind dreptul de autor
46 „Revizuirile de la Paris 1971”
50 Concluziii provizorii privind jurisprudența internațională
51 De la „fotoplagiat” la dezvoltarea de noi tehnici
51 Codul proprietății intelectuale, 1992
53 Legea franceză privind reprografia
55 III. Principalele contracte cu autorii și colaboratorii
57 Contractul de editare. Principalele condiții negociabile
60 Durata proprietății literare și artistice
61 Opere ce țin de dispoziții speciale: opera de colaborare 62; opera colectivă 62; opera sub pseudonim sau anonimă 63; opera compozită 63; opera postumă 63; opera audiovizuală 64; contractul nui tîn regi autorului 65; contractul nuit pe din două 67; autorii salariați 67
68 Autorul editor
69 Despre negocierile contractului și relațiile autor-editor
75 Transferarea contractului de editare
(...)
514 Contractr cu cesiune a unei lucrări ilustrate sau contract de coeditare
524 Coeditarea cu cesiunea filemlor ilustrației
524 Pro sau contra coeditărilor?
527 3. Coproducțiile de lucrări ilustrate
527 Definiția și caracteristicile coproducției
529 Contract de coproducție internațională
534 Forme și împărțiri ale responsabilităților
535 Promovarea unei politici de coproducție 
536 4. Târgurile internaționale de carte
537 Târgul de carte de la Frankfurt
540 Alte târguri internaționale de carte importante: Londra 540; Bologna 540; ABA și ALA 541; Libor 542; francofonie - Geneva, Bruxelles, Paris 543
545 XII. Cesiunile pentru editările în limba franceză
545 Ediția de buzunar. Cluburile și vânzarea prin corespondență. Curtajul
545 1. Cesiunile de cărți în format de buzunar
547 2. Cesiunile către cluburile cărții / vânzarea prin corespondență
550 Contract de cesiune al unui editor către un club al cărții
552 Cesiunile către un club sau ca vânzare prin corespondență a coeditărilor cumpărate în străinătate
553 3. Curtajul sau vânzarea la domiciliu

„Mult noroc și Dumnezeu să vă aibă în pază!” („TOMIS” 1994)

Aura Dumitrache (traducere), „Mult noroc și Dumnezeu să vă aibă în pază!”, „Tomis”, Constanța, 1994, august

Operațiunea Fall Weiss a început la 1 septembrie 1039 ora 4.45 a. m., constituind preludiul, cât și începutul celui dea-l doilea război mondial, când armatele lui Hitler invadaseră granițele Poloniei.

Pe 5 septembrie, Orzel a primit ordinul de a părăsi Golful Gdansk și a se deplasa spre Marea Baltică. Următoarele șase zile au trecu fără ca nici o singură navă, fie dușmană sau prietenă, să fie interceptată. Legăturile radio cu baza de la Gdansk s-a întrerupt. Sistemul hidraulic se deteriorase, iar comandantul Klockzowski se îmbolnăvise. În acest caz toată responsabilitatea pentru buna desfășurare a navigației lui Orzel apăsa pe umerii lui Jan Grudzinski. Convocând consiliul navei, acesta a hotărât să repare sistemul hidraulic prin andcoare și s-l interneze pe comandant în spital.

Examinând harta navală, Grudzinski a decis să se îndrepte spre Tallin, capitala Estoniei, țară neutră, și, conform Regulamentului Internațional Maritim pe timp de război, să ceară intrarea în port pentru reparații.

Orzel a ajuns la Talinn în următoarea dimineață, fiind întâmpinat de oficialitățile guvernamentale și însoțit de două patrule portuare. Cererea lui Grudzinski a fost primită cu zâmbete și strângeri de mâini, iar după o oră Orzel se afla în rada interioară a portului, unde se găsea la ancoră și cargobotul german Talassa. Acesta, la vederea pavilionului polonez a coborât zvastica lui colorată, deoarece, deși se afla într-un port neutru, nu dorea o confruntare cu polonezii. Orzel a fost tras la dană foarte inaccesibilă și îndepărtată, dar echipajul era fericit pentru rezultatul obținut.

Însă toate zâmbetele afișate de oficialități n-au fost decât o fațadă. Estonia, înconjurată de Letonia și Lituania, se afla într-o poziție diplomatică dificilă. Rupte de restul Europei, cel trei țări baltice erau la mâna Rusiei - având o graniță comună - și a aliaților naziști. O singură mișcare greșită și independența lor precară s-ar fi putut spulbera peste noapte.

În intervalul de 24 de ore acordate, nava a fost reparată, aprovizionată, bunkerată și pregătită de plecare, când un soldat estonian a venit să-l anunțe pe comandant că este chemat de urgență la căpitănia portului. Aici, el a fost informat că și cargobotul german urma să părăsească portul și conform Codului Maritim Internațional, trebuie să fie o pauză de 6 ore între plecările a două nave beligerante. În concluzie, nava Orzel trebuia să aștepte șase ore până la plecare. Comandantul portului și-a cerut scuze invocând că respectă Convenția de la Haga.

Cu toate acestea, cargobotul Talassa nu dădea nici un semn că ar intenționa să plece. Peste puțin timp un ofițer estonian a sosit la bordul navei anunțându-l pe Grudzinski că, în urma unui document semnat de cele țări baltice la 1 septembrie, orice navă sau submarin ce se găsește în apele lor teritoriale trebuie dezarmate. În ciuda protestelor lui Grudzsinki că ar fi trebuit să fie informat despre acest document la acostare în port, au fost postați soldați înarmați pe puntea vasului și au fost confiscate hârtiile și instrumentele de navigație.

După plecarea acestuia, Grudzinski și-a convocat ofițerii informându-i despre această nouă situație apărută și promițându-le în același timp că vor evada îndată ce împrejurările le vor permite, chiar dacă această acțiune va presupune și vărsare de sânge. Astfel că au întocmit un plan de evadare și au hotărât să-i ajute pe estonieni în demilitarizarea navei.

În dimineața următoare, atașatul de pe lângă ambasada Angliei însărcinat cu probleme de navigație a dorit să prezinte omagiile sale comandantului polonez, dar nu a fost lăsat să urce la bordul navei de către gărzile înarmate de la cheu. Scoțând cartea sa de vizită și scriind câteva cuvinte pe dosul acesteia, a profitat de neatenția gărzilor și a făcut semn unui marinar de pe Orzel că are ceva pentru el. Acesta a venit și a luat cartea de vizită, dar neînțelegând nimic în engleză, i-a înmânat-o comandantului. Grudzinski a putut citi următorul mesaj: „Mult noroc și Dumnezeu să vă aibă în pază”. Aceste cuvinte au avut darul de a ridica moralul comandantului.

Câteva ore mai târziu, câțiva soldați au întărit garda la bordul submarinului, iar câțiva docheri civili au ajutat la fixarea unui tun pe chei, gata pregătit pentru atac. În acest timp, un ofițer de pe Orzel s-a îmbarcat pe o șalupă și, simulând că pescuiește, și-a notat adâncimea apei pe o hârtie.

Fiecare om de la bordul navei era ocupat așa încât ofițerii estonieni erau impresionați de sprijinul acordat de echipaj în demilitarizarea submarinului. Era duminică și muncitorii civilii erau fericiți să găsească o scuză pentru a opri lucrul. Au rămas numai gărzile înarmate, dar ele nu erau în pericol întrucât polonezii au cultivat relații de prietenie cu ei. După o cină împărțită cu soldații, echipajul s-a retras. Comandantul estonienilor și-a retras oamenii pe cheu, lăsând la bord până dimineața numai doi soldați.

S-a stabilit ca oră de plecare miezul nopții, când Grudzinski a dat semnalul. Soldatul estonian de la punte a fost imobilizat de două umbre apărute din întuneric. În camera de comandă colegul estonianului a avut și el aproape aceeași soartă leșinând la vederea unui revolver îndreptat spre el. Unul din membrii de echipaj a coborât pe cheu și a tăiat cablurile electrice lăsând întregul doc în întuneric. 

Această defecțiune bruscă a creat confuzie pe țărm și nimeni n-ar fi legat acest incident de submarinul polonez. Având posibilitatea de a evada, Orzel a eliberat cablurile de amarare și a părăsit docul. A fost un moment de panică când Orzel a nimerit într-un banc de mâl la puțin timp după ce a părăsit bazinul docului. Dar Grudzinski și-a păstrat calmul. A îndreptat pupa mai în adâncime pentru a putea ridica prova navei și a ordonat cu toată viteza înapoi. Submarinul s-a cutremurat și apoi s-a înclinat ușor lunecând în apă mai adânc. Grudzinski a menținut cârma tribord și vasul s-a învârtit până ce prova a început să se îndrepte spre larg. Zgomotul produs de intrarea în funcțiune în motoarelor diesel a atras atenția estonienilor care au intrat în alertă. Flăcările puștilor luminau cerul nopții. Mitralierele și gloanțele răsunau în întuneric, dar fără reflectoare era imposibil să se țintească exact și cu fiecare minut care trecea Orzel se distanța mai mult, plonjând în apa rece ca gheața a Balticei și reușind să ajungă în rada exterioară a portului. Trecând acest obstacol ai avut de înfruntat un altul. Reflectoarele de coastă nefiind afectate de întreruperea curentului din șantier au ajutat mitralierele în deschiderea focului. Dar Orzel a intrat în imersiune cât mai adânc, ceea ce asigura securitatea navei.

Prima prioritate era de a-i elibera pe cei doi estonieni.

S-a hotărât ca Suedia să fie țara spre care se vor îndrepta. Lipsa hârtii lor însă făcea ca navigația să devină o reală problemă. Cerând ajutor prin ajutor la baza navală Hel, care avea să fie cucerită peste câteva zile, submarinul Rys, grav avariat, a interceptat mesajul și comandantul acestuia s-a oferit să le dea hârtiile de care aveau nevoie. Dar Grudzinski a refuzat deoarece nu dorea să schimbe direcția. Rămânând sub apă ziua și ridicându-se la suprafață noaptea, Orzel a ajuns la Gotland la 19 septembrie, când a fost lansată la apă o barcă pentru cei doi prizonieri estonieni. Aceștia au protestat nedorind să părăsească nava cu toate cele întâmplate. Li s-au dat niște bani, câteva sticle de votcă și au fost instruiți în ce parte să vâslească. Submarinul se afla la două mile de coasta suedeză, dar estonienii înspăimântați de aspectul fragil al bărcii nu păreau a fi convinși de toate asigurările ce le erau date. În final, Gruzdzinki le-a înmânat o scrisoare pentru autoritățile estoniene din Tallin în care acestea erau informate de evadarea lui Orzel, absolvind de orice vină sau complicitate pe cei doi prizonieri. Cuun ultim salut estonienii au fost lăsați să-și găsească drumul.

Grudzinski și oamenii săi au continuat să patruleze Baltica pentru încă 16 zile fără să găsească o singură țintă. Vremea continua să fie frumoasă, cu vizibilitate bună, ceea ce îl obliga să rămână scufundat ziua, cât și cea mai mare parte a nopții. Nu era prea plăcută această existență, dar nu aveau încotro. Nu ți-au irosit însă timpul și au început să recompună hărțile de care aveau nevoie, din memorie. S-au dovedit a fi cât se poate de precise.

Submarinul a ajuns la intrarea în The Sound pe 12 octombrie, dar prezența patrulelor germane făcea imposibilă trecerea ei ziua, așa că Orzel s-a scufundat lăsarea nopții. Era întuneric și o noapte fără lună, iar strâmtoarea era foarte aglomerată. Erau gata chiar să se ciocnească cu un cargou, când s-a ridicat la suprafață. Căpitanul, speriat de eventualitatea unei coliziuni, a luminat zona pentru a evita un accident. Au intrat în imersiune rapid și cu ajutorul unei hărți de mână s-au hotărât să meargă direct de-a lungul malurilor strâmtorii de teama unor amplasamente de mine germane. Dar și așa riscurile pe care și le asumaseră erau foarte mari, o parte din echipaj purtând deja centurile de salvare. Ploaia făcea ca vizibilitatea să fie redusă, dar acest fapt favoriza submarinul și îl ajuta să se protejeze de dușman. Deși știm că hârtiile lipseau, Grudzinski a reușit să mențină submarinul la apă adâncă cu toate că știa că The Sound avea o adâncime insuficientă imersiunii complete în caz de nevoie. Cu un pilot și un comandant bun ei au reușit să traverseze cea mai periculoasă zonă și în zori Orzel se afla la 50 de picioare adâncime, intrând în Kategat și Skagerrak. Gruzdinski a trimis un radio amiralității britanice comunicând poziția și așteptând instrucțiuni. Deși știa foarte bine că mesajul putea fi interceptat și de dușmani, trebuia să riște. Dar Royal Navy a primit mesajul și a trimis distrugătorul Valorous care să-l escorteze pe Orzel la cea mai apropiată bază britanică.

A fost cel mai eroic voiaj care nu-și poate găsi asemănare în toată istoria submarinelor. În recunoașterea iscusinței cu care a fost comandat Orzel de la eroica evadare din Tallin și până la ieșirea în apele patrulate ale strâmtorii The Sound, fără hărți, arme, locotenentul Grudzinski a fost distins cu medalia Virtutea Militară, cea mai înaltă distincție militară.

„Codul onoarei (II)” (RUSU)

 Titus Rusu, Codul onoarei (II), „Tomis”, Constanța

În conflictele de onoare erau implicați intelectuali care se fereau de publicitate. Se dorea ca rezolvarea acestor conflicte să se facă cu discreție, departe de ochii lumii, dar mai ales de presă. Cei care participau la rezolvarea conflictelor de onoare pe cale armelor - sabie, spadă sau pistol era obligatoriu să fie considerați onești și să nu aibă conștiința pătată. În escaladarea conflictului mi se pare interesantă așa numita aplicare de palme morale, când una dintre părți se adresa celeilalte: „să vă considerați pălmuit”.

Codul Onoarei privind rezolvarea conflictelor pe calea armelor, întocmit de maiorul Iosif Drăghici din Regimentul 6 Vânători, a fost avizat de Ministerul Apărării Naționale cu nr. 117/1928. Conducerea armatei a recomandat acest cod pentru „tranșarea conflictelor de onoare” dintre ofițeri. Acest cod, dar mai ales cel întocmit de avocatul Ion Nedelescu, despre care am scris anterior, au fost aplicate în conflictele de onoare dintre intelectuali.

Cea mai gravă ofensă era considerată „pângărirea familiei”. Mai există în codul Drăghici o prevedere care se referă la „individul care a încălcat în picioare sanctuarul unei familii”.

Ofensatorul era obligat să dea satisfacția cuvenită, dacă dorea să fie considerat om de onoare. Fiecare om de onoare era obligat să repare din proprie inițiativă dauna pricinuită ofensatului. Dacă vina era reciprocă, deși nu egală, atunci ambii adversari trebuiau să arate simț cavaleresc și, prin cedare reciprocă, „să facă posibilă dezlegarea pașnică și onorabilă”. „Damele se consideră improprii duelului”, iar „ofensarea unei dame nu atinge persoana ei, ci protectorul ei natural și acest are dreptul să ceară socoteală ofensatorului”. Nu se cuvine ca „gentilomul să riște un duel pentru o concubină sau o damă cu renume dubios”.

Interesantă prevederea din Codul Onoarei din armata Marii Britanii, potrivit căreia un ofițer care promite unei femei că o ia de soție și, în baza acestei promisiuni, întreține cu ea raporturi intime, dacă nu se ține de cuvânt și se face o reclamație împotriva lui, este îndepărtat din funcție. Se consideră că și-a pierdut onoarea prin încălcarea promisiunii de căsătorie. Domnișoara sau doamna este crezută pe cuvânt. Ofițerii recunosc cele reclamate și acceptă să plece din armată.

Înaintea duelului, Codul Onoarei recomand ca beligeranții să facă o baie. Aceasta mi-a amintit că în Evul Mediu, în Franța, judecătorii plecau de acasă dimineața, pe întuneric, călări, precedați de un bărbat care  ținea în mână o torță pentru a lumina calea, iar înainte de începerea proceselor asistau la oficierea unui serviciu divin. Cred că în ambele cazuri ne aflăm în fața unui act de purificare, de katharsis. Participanții la duel erau obligați să se dezbrace până la cămașă. Înainte de începerea duelului, beligeranții erau obligați să se salute. În caz de ofensă foarte gravă, nu se salută.

O prevedere specială a Codului Onoarei o reprezintă interzicerea duelului rusesc, „la distanța unei batiste, cu un pistol încărcat și cu celălalt gol, trăgând la sorți cine să aleagă mai întâi arma”. Ca într-un film de Nikita Mihalkov...

Nu au dreptul la satisfacție cavalerească, printre alții, „cine-și însușește titluri sau demnități pe care nu le posedă, escrocul și trișorul”.

În Codul Drăghici se apreciază că ofensele de presă sunt cel mai grave, ele fiind premeditate și temeinic chibzuite. Presa este cel mai detestabil mijloc pentru a defăima o persoană, a-i diminua stima și autoritatea în public” (...) prin atacuri lașe și scelerate. Cel care a ofensat este obligat să dea satisfacția cavalerească cuvenită, dacă dorește să fie considerat un om de onoare. Scuzele cerute după lupta din teren onorează în cel mai înalt grad.

O prevedere specială se referă la deputați și procurori, care nu pot fi trași la răspundere pentru frazele violente întrebuințate în exercițiul funcțiunii, dacă ofensa nu a fost intenționată și personală. Opiniem că o asemenea prevedere ar fi trebuit să se aplice și avocaților.

Procedura de alegere a armelor are procedee complicate, ce trebuiau respectate riguros. În duelul cu sabia sau spada, lamele trebuiau să fie ascuțite, fără rugină sau știrbituri. Sunt preferate săbii care nu au mai fost întrebuințate la duel, afară de cazul când au fost nichelate din nou. Duelul fiind o chestiune privată, nu este permis accesul curioșilor. Este interzis a se lovi adversarul căzut, dezarmat sau alunecat. Cine comitea o astfel de faptă era scos din rândul oamenilor de onoare, iar „pentru fapta sa mișelească” era deferit justiției ca un simplu ucigaș.

Ca urmare a unei ofense în presă, Grigore Gafencu, viitor ministru de externe, l-a promovat la duel pe Emanuel Ciomac, viitor muzicolog important autor al unor monografii despre Wagner și Enescu și a câtorva volume de critică muzicală și beletristică. Duelul nu am ai avut loc ca urmare a medierii unor prieteni.

Șerban Cioculescu a scris despre conflictul dinte I. L. Caragiale și Ion Ghica, directorul teatrelor naționale. Ghica,din pudoare, fără acordul autorului, a tăiat ultimele replici din partea finală a spectacolului „O noapte furtunoasă”, referitoare la „legătura” lui Chiriac găsită pe patul Vetei de către Dumitrache. După discuții violente în biroul directorial al Teatrului Național din București, Caragiale a trimis o scrisoare lui Ghica în care arăta: „Vârsta dvs. mă împiedică de a da din partea mea acestui incident urmarea obișnuită în societate. Mă mărginesc prin a menține prin scrisoarea de față ofensa ce v-am adus-o oral”.

Astăzi oamenii nu se mai duelează. În locul codurilor de onoare există coduri deontologice pentru anumite profesii. Ne vom ocupa, în cunoștință de cauză, de cele care privesc judecătorii, procurorii și avocații.

Interpretarea textului folcloric în literatură (CONSTANTINESCU 1986)

Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, Minerva, 1986, București, p. 176-177, 182-185

3.4.
(176-177) (...), reținem un distih din cîntecul de petrecere a fetelor care vin la „zborul drăgaicei”: „Cîntă-i cuce, dragă cuce, / Că de la noi ea se duce”, asemănător cu cîntecul miresei din ceremonialul nupțial și un fragment dintr-un cîntec de război solicitat de Florea Savu, tatăl hazliu, achizitorului Jan Cavaleru, un personaj pitoresc, dar fără rol în nuvelă: „- Mai știi cîntecul ăla al lui tat-tu? - Puțin. - Atunci, strigă bătrînul, ascultă comanda la mine: direcția butoiul, cu cîntec înainte...marș” Azi fac cinste și la proști ca tine. Jan Cavaleru lipi palma la vipușcă și bătu pasul militărește, cîntînd: Hai, hai, pe Piatra lui Crai / L-am trimis pe neamț în rai / Mai devale la Oiutz / L-am întors cu cracii în sus”. Este, s-ar părea, o neconcordanță flagrantră între natura cîntecului și contextul în care este solicitat, dar prozatorul scoate de aici un efect nu numai comic; cîntecul vine să marcheze „victoria” bătrînului asupra fiului său, în legătură cu căsătoria mereu amînată de acesta din urmă.
Prezența, masivă s-ar putea spune, a culturii populare românești în creația celor doi scriitori confirmă ideea de continuitate a unui filon tradițional și definitoriu al scrisului românesc dintotdeauna. Încorporate organic în pasta povestirilor, vechile credințe și ritualuri, cîntece și legende, bocete și imprecații își pierd, propriu-zis, cel puțin o parte din semnificația lor primară, orignară, fiind resemnificate de către autori, care oferă, astfel, ei înșiși, o posibilă „lectură” a fondului culturii noastre populare, o lectură disimulată sub învelișul artistic al unor opere literare de o profundă originalitate. În cele de mai sus am încercat să refacem drumul integrării datelor culturii populare într-o secțiune (limitată) a creației scriitorilor D. R. Popescu și Fănuș Neagu, să surpridnem procesul, destul de comploicat, al „estetizării tradiției” în proza contemporană de azi.
Considerațiile de mai sus sînt departe de a epuiza multitudinea de aspecte pe care le implică integrarea datelor etnofolclorice în literatura română, văzută ca o modalitate de interpretare, în ultimă instanță, a lexicului culturii noastre populare.
Este cum nu se poate mai limpede faptul că în cultura românească lectura textului folcloric de către nespecialiști, să zicem așa, are o veche tradiție, care se continuă, viu și astăzi. Virtuțile și servituțile unei astfel de lecturi au fost, în mare, subliniate la fiecare comentator în parte. Limitele unei astfel de abordări a textului de literatură populară au fost de foarte multă vreme semnalate. Dim. Caracostea afirma categoric încă din 1915: „Între poezia populară și cea cultă nu este o deosebire de esență, ci o deosebire de grad, după cum nu este o deosebire de esență, ci numai de grad între arta unui primitiv ca Giotto și aceea a lui Rafael. Dar înrudirea aceasta a fenomenelor nu ne îndreptățește să le judecăm cu aceeași măsură...”. El atrăgea atenția, cu îndreptățire, asupra sincretismului creațiilor folclorice, („Poezia populară se zice, e însoțită și susținută de cîntec, cea cultă se mărginește la cuvîntul rostit”), asupra opoziției oral-scris și existenței folclorului prin variante („... poezia cultă e gustată în formă definitivă, scrisă, în care un autor cunoscut și-a cristalizat concepția, poezia poporană se transmite oral, trăiește sub felurite forme, din care la noi ajung, ca un ecou, unele variante” 96) - particularități de care cercetătorul folclorului trebuie să țină neapărat seama pentru a fi ferit de eroare.
Continuînd ideile maestrului său, Ovidu Bîrlea insistă, peste decenii, asupra cîtorva cerințe esențiale ale interpretării operei folclorice, mai întâi de toate pe ideea că „descifrarea sensului operei folclorice, a fragmentelor sale (...), implică în primul rînd  o cunoaștere adîncită a împrejurărilor în care s-a creat opera folclorică, a memntalității populare  cu toate resorturile ei și multiplicitatea formelor de a reacționa la impulsurile din afară”, cu încheierea că „pentru perceperea poeziei populare e nevoie de criterii complementare, diferite de cele instituite de tradiția clasică”, criterii ce se pot dobîndi  prin „familiarizarea intensă cu creațiile folclorice pentru a capta nu numai înțelesurile ce trebuie detectate, ci și normele estetice care au prezidat plăsmuirea lor” (97).