„Calende”, Pitești, nr. 2/aprilie-iunie 2002, p. 6
Scrisoarea doamnei Ileana Iordache nu este doar emoționantă, dar conține și câteva informații cu valoare de document pe care „Calende” le va dezvolta în numerele viitoare din 2002, dar și din 2003, când se vor împlini 75 de ani de la apariția primului număr al revistei „Kalende”.
„(...) Trebuie însă să vă reamintesc și un alt moment, foarte important al revistei „Kalende”, cel dintre anii 1942-1944, care a scăpat atenției redacției revistei Dvs., atunci când director al revistei a fost singur, Vladimir Streinu.
Momentul este foarte important deoarece este vorba de perioada de după îndepărtarea lui V. Streinu, Ș. Cioculescu, T. Vianu, P. Constantinescu, Perpessicius de la „Revista Fundațiilor Regale” de către noul ei director, prof. D. Caracostea, timp de „șase luni” până când vor înțelege să se „reculeagă și să se adapteze noilor directive” (venirea legionarilor la putere).
Toși s-au „recules”, definitiv însă, încetând orice colaborare la RFR până după 23 August 1944 și toți, plus cei mai de seamă scriitori (T. Arghezi, E. Lovinescu, M. Sadoveanu, L. Blaga, Al. Philippide și alții) s-au regăsit colaborând la noua serie, a doua, a revistei „Kalende”, 1942-1944, reînființată sub direcția lui V. Streinu.
Despre cei îndepărtați de la RFR, în Necrologul lui P. Constantinescu, V. Streinu spunea că ei au înțeles să rămână pe „vechea lor poziție, intelectualistă, disociativă, antimistagogică și antipoliticianistă”.
Sunt convinsă că revista „Calende”, în viitoarele numere ale anului 2002, va menționa pe coperta interioară, alături de momentul „Kalende” 1928-1929 cu T. Șoimaru,V. Streinu, Ș. Cioculescu și P. Constantinescu directori și pe cel al reapariției revistei „Kalende” 1942-1944, seria a doua, director V. Streinu.
În măsura în care considerați că este necesar, vă stau la dispoziție cu orice fel de plus de date în legătură cu viața, activitatea și opera tatălui meu, V. Streinu.
Vă urez succes în continuare și vă mulțumesc anticipat!”
Se afișează postările cu eticheta Caracostea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Caracostea. Afișați toate postările
luni, 1 aprilie 2002
vineri, 3 ianuarie 1986
Lectura etnologică pornind de la context (CONSTANTINESCU 1986)
Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, Minerva, București, 1986, p. 177, 182-185.
3.5. Cu aceasta ajungem la cea de a treia posibilitate de abordare a textului folcloric întrevăzută de noi și confirmată de practica interpretativă. Din perspectiva poziției receptorului față de text, situația este similară cu cea discutată sub 3.4., în sensul că interpretatorul operei nu face parte dintre in-siders, nu este deci un ins folcloric, cum era cazul celor tratați sub 3.3. El are însă pe deplin conștiința tipului aparte de literatură pe care îl constituie folclorul, și-a apropiat prin studiu codul creației populare, încearcă să ajungă - cu metode științifice dintre cele mai diverse - la (...). (...)
După ce respinge teoria cu privire la originea literară a alegoriei (cf. Dietrich), autorul apreciază demersurile englezului Laweon, care „lărgește cadrele încercării de explicare” îndreptîndu-și atenția asupra „obiceiurilor și credințelor, adevăratul punct de plecare pentru explicarea cînrtecelor populare legate de diferite ceremonii” (104). Există un punct de vedere teoretic ce definește o modalitate de interpretare a textului folcloric pe care o numim lectura etnologică pornind de la context.
Acordînd studiului lui Ion Mușlea valoarea unui izbutit exemplu, reținem că el procedează la o amănunțită descriere a obiceiurilor de înmormîntare a tinerilor necăsătoriți la diverse popoare balcanice, ajungînd la încheierea că celebra alegorie din Miorița trebuie să fie „un ecou sau o influență a cîntrecelor funebre cuprinzînd alegoria morții-nuntă sau un reflex al obiceiurilor descrise. Căci, pentru noi - subliniază autorul - originea acestei alegorii trebuie să fie căutată în obiceiurile de căsătorie amestecate atît de intim cu funeraliile tinerilor bărbați și ale tinerelor fete” (105).
Aplicată de C. Brăiloiu la cercetarea unei balade reprezentative cum este Miorița, de I. Mușlea la interpretarea unui motiv literar, de I. Taloș la studiera unei teme concretizată în sute de variante, lectura etnologică de acest tip se poate folosi și în investigarea unui element minimal al textului - un vers, o imagine, un cuvînt. Este, spre exemplu, ceea ce face C. Eretescu, care demonstrează că „Fața albă și-a spălat”, din colinde și din ceremoniale, nu este altceva decît un vers-emblemă ce își are rădăcinile în vechi acte rituale: „Pe baza materialului românesc prezentat susținem ipoteza unei concordanțe pe care o numim <nonobligatorie> între cele două planuri. Firește, această concordanță nu încercăm s-o înțelegem ca pe o proiecție mecanică a ritologicului în poetic, proiecție în care toate momentele și detaliile de ceremonial sînt încastrate și fosilizate într-un text imuabil. Sîntem de părere însă că gesturile rituale sînt înalt semnificative, premise ale desfășurării ceremonialului, pot deveni mesaj poetic și pot fi regăsite în texte de ceremonial. Ele nu sînt necesare unui text ceremonial, dar reprezintă o marcă acestuia. Atestarea spălării rituale devine în acest condiții o marcă a textului de ceremonial” (106).
Unui astfel de demers interpretativ i se pot găsi, dealtfel, începuturile foarte devreme, în eruditele pagini scrise de Hasdeu despre „Frunză verde” sau, cu o deschidere și o bătaie mai lungă, despre Doina. Se cuvine deci să subliniem că tipul acesta de lectură etnologică nu este un cîștig metodologic exclusiv al ultimelor 3-4 decenii, ci are o considerabilă vechime în timp și multe reușite în folcloristica noastră.
Nu vrem să se înțeleagă, însă că un asemenea mod de lectură a textului folcloric este și unicul. Sînt cazuri cînd o asemenea abordare nu duce nici pe departe la rezultatele scontate. După cum ne întîmpină categorii folclorice, specii, teme și motive concretizate în nenumărate variante a căror înțelegere și justă interpretare nu se pot dispensa de raportarea cît mai aplicată, de studiul cît mai exact al contextului etnografic, al datului etnologic. În acest sens, remarcabilele studii consacrate de D. Caracostea și Gh. Vrabie unei teme epice de importanța și răspîndirea celei cunoscute sub numele Lenore (107) conțin o sumă de sugestii teoretice și metodologice demne de reținut.
Fiind vorba de o producție folclorică cu largă răspîndire în spațiu, ambii cercetători procedează mai întîi la descrierea materialului diferitelor versiuni naționale, urmată de compararea, pînă la cele mai mici amănunte, a celor mai semnificative „element epice” constitutive ale baladei. De aici decurg o serie de concluzii cu privire la originea motivelor, la particularitățile fiecărei versiuni naționale și ale grupurilor de versiuni, la originalitatea versiunii românești între celelalte versiuni balcanice și europene. Din ambele studii se degajă o idee teoretică foarte importantă: ceea ce ne-a parvenit nouă sub form a unei si structuri epice închegate în jurul câtorva imagini remarcabile, a fost, la origine, „o simplă poveste primitivă” (Caracostea) generată de credințe și superstiții străvechi, încît „nu este imagine în poezia populară de această natură care să nu aibă un înțeles ascuns în mentalitatea maselor” (Vrabie). Raportarea textului la ansamblul credințelor , superstițiilor și practicilor în legătură cu moartea, cu strigoii, cu căsătoria relevă baza etnografică a fiecărui motiv al poemului. Analizată separat, fiecare secvență constitutivă a poemului nu spune prea mult, fiind o proiecție în plan literar a unei realități etnografice, fie un loc comun cu valoare circulatorie la nivelul întregii categorii.
Așa de pildă, în varianta Ciobanu-Plenița, balada debutează cu o formulă ce marchează locul, plasînd acțiunea și pe ascultători într-o lume incert-fabuloasă („Mugurel de mare, / Mie mi se pare / Pe-a gură de vale, / De-o căscioară mare...”) propice desfășurării ulterioare a faptelor. Întru totul asemănătoare formual de la varianta C. S. Făgețel:„ Verde salbă moale / pe-o gură de vale / mie mi se pare / tot de-o casă mare...”. Structural, dar nu întotdeauna și ca verbalizare, formula își are corespondentul în toate cîntecele epice fantastice (mitologice), răspunzînd unei funcții precise și constiuind un fel de marcă a categoriei tematice respective, contribuind astfel la delimitarea pieselor ce îi aparțin, și pe baza unui criteriu formal. La rîndul lor, protagoniștii sînt introduși prin mijlocirea exclusivă a unor șabloane. Este vorba, mai întîi, despre „Cea maică bătrînă / Cu brîul de lînă / Cu ia de sîrmă / Cu păr de cămilă / Cu doi dinți în gură ” (Ciobanu-Plenița) față de „o babă bătrînă / cu furca săină / cu doi dinți de lînă” (Făgețel). A. Fochi inventariază „locul comun” sub nr. 93 - Portretul mamei - fără a cita vreun exemplu, dar trimițînd la „măicuța bătrînă” din Miorița („Rotunjimea deplină și-a aflat-o în Miorița, unde, adaptîndu-se contetxului, pe lîngă că a renunțat la o sumă de lungimi neesențiale, s-a psihologizat și interiorizat într-atît încît a devenit un model de artă inimitabilă..”). Se afirmă că „Formula nu e prea frecventă ; mai e în 6 subiecte , în afară de Miorița” (108), dar aprecierea ni se pare pripită. Prezentarea celor 9 feciori și a fetei se fa e tot prin mijlocire unor formule : „Nouă feciorei / Puișori de zmei / Cu Voichița zece / Care mi-i întrece ” (Ciobanu-Plenița) față de „Verde și-o lalea / baba că-mi avea / nouă legănași / nouă feciorași / cu Voichița zece / care-i și întrece” (Făgețel). Dintre frați se distinge Consantin „Cel cu barbă neagră / Și cu mintea-ntreagă / Ăl om de ispravă” (Ciobanu-Plenița) față de „Dine, Constandine / legăior dintîi / cel cu barbă neagră / cu chip de ispravă (face-te-ai otravă”) (Făgețel). Trimiterea la formula din unele variante ale Meșterului Manole este cu totul evidentă („Nouă meșteri mari / calfe și zidari /cu Manole zece / Care mi-i întrece”); asemenea formule verbalizate (locuri comune) circulă și sînt prezente în toate categoriile tematice ale epicii populare, cu semantismul lor propriu, dar îmbogățindu-și adesea semnificația prin combinare. În cazul de față, astfel ordonate, cele trei locuri comune marchează cu strictețe personajele între care se vor stabili anumite raporturi din care va crește ulterior narațiunea. Să notăm că deocamdată, toate sunt notate pozitiv, atîta vreme cît raporturile dintre ele sînt echilibrate armonioase. O intervenție din afară („Greci neguțători / Dalbi împețitor / Din noulea țări / Despre Nadolii / Cele țări pustii”) schimbă raporturile dintre personaje, dezechilibrînd, prin cererea lor, armonia familială. Maica bătrînă și sfetil Constantin devin opozanți: „Mumă-sa n-o da” vs. „Dă-ți pe Voichița” sau „N-o dau pe Voica / că ea-n casă-mi face / focșorel pe vatră / apșoară-n găleată” vs. „-Maică, maica mea / le dăm pe Voica...” Intervine aici un loc comun, consemnat de Fochi sub nr. 85 - Periodicitate (ne)rituală: „O situație interesantă ne întîmpină în cazul a trei cîntece epice în care se povestește despre căsătoria fetei în afara satului ei, în <străinătate> chiar. În asemenea împrejurări, un actant își ia angajamentul de a o aduce pe fată, în mod periodic, în sînul vechii familii” (109). În varianta din Oltenia avem: „Că eu ț-oi aduce-o / Iarna de trei ori / Vara de cinci ori / Că sînt sărbători”, iar în varianta din Romanați, mai amplu, se zice: „Că ei s-or lega / ca să ni-o aducă / vara de cinci ori / că sînt lucrători / nu sînt sărbători / de nouă ori iarna / că sînt sărbători / și nu sînt lucrători”. Repartiția numărului de veniri acasă, pe sezoane, merită ea însăși o discuție aparte, dar deocamdată nu ne oprim asupra ei. În plan epic, promisunea avea rostul de a lichida, pentru moment, tensiunea creată între mamă și fiul cel mare, ca urmare a intervenției factorului perturbator: „grecii neguțători”. Intervenția unui nou agent extern produce drama; ciuma seceră viețile celor nouă feciori, moartea împiedicîndu-l pe cel mare să-și respecte promisiunea de a o aduce pe sora sa la casa părintească, așa cum se legase. Încălcarea unui jurămînt, nerespectarea legămîntului reprezintă, în gîndirea populară, un motiv serios ca cineva să devină după moarte strigoi. În răspunsurile la chestionarul lui Hasdeu, 11 consemnări atestă că strigoii se fac din cei „care jură strîmb”, din cei care „au primit jurăminte sau blesteme grele” (o atestare), din „om mort jurat” (o atestare). Caracostea vorbește despre „existența unui tip primitiv în care fratele, din propriul îndemn, venea să ia pe sora lui”, (...).
Bibliografie selectivă
***, Antologie de proză populară epică, 3 vol., E. P. L. , București, 1966.
Alexandru Ioan, Nunta la români. Orații, prefață, Minerva/I. Moanță, București, 1974
Amzulescu Alexandru, Cîntece bătrînești, Minerva, București, 1974.
Apostol P., Motivul mioritic în cultura română, A. Fochi, Miorița. Tipologie, circulație, geneză, texte, Editura Academeii RSR, București, 1964
Barbu Eugen, Jienii. Teatru popular haiducesc, prefață, Minerva/H. Oprișan, București, 1974
Bălan I. D., Influențe folclorice în poezia noastră actuală, 1955
Beniuc Mihai, Toma Alimoș. Balade haiducești, prefață, Minerva, București, 1973
Bistrițianu Alexandru, Teorie și inspirație folclorică la predecesorii lui V. Alecsandri, Minerva, București, 1977
Bîrlea Ovidiu, Poveștile lui Creangă, EPL, București, 1967
Bîrlea Ovidiu, Poetică folclorică, Univers, București, 1979
Bîrlea Ovidiu, Folclor românesc, I, Minerva, București, 1981
Bîrlea Ovidiu, Istoria folcloristicii românești, Editura Enciclopedică, București,
Brîncuș Grigore, Că narativ în balada populară, „LR”, an XXVI, nr. 5, 1977.
Brîncuș, Vocabularul autohton al limbii române, EȘE, București, 1983.
Burada T., O călătorie în Dobrogea, Iași, 1880.
Caracostea D. & Bîrlea Ovidiu, Problemele tipologiei folclorice, Minerva, București, 1971.
Caraman Petre, Colindatul la români, slavi și la alte popoare, Minerva, București, 1983.
Călinescu George, Arta literară în folclor, Istoria literaturii române, vol. I, Editura Academiei RSR, București, 1964.
Călinescu George, Estetica basmului, EPL, București, 1965
Călinescu George, Universul poeziei (1948), Universul poeziei, Minerva., București, 1974.
Cesereanu D., Arghezi și folclorul, EPL, București, 1966
Chițimia I., Folclorul în substratul literaturii române vechi, Ovidiu Papadima (ed.), Temelii folclorice și orizont european în literatura română, Editura Academiei RSR, București, 1971
Constantinescu Nicolae, Observații asupra stilului unui povestitor muntean, „Analele Universității București. Limba și literatura română”, XXI, nr. 1-2, 1972.
Ciompec G., Motivul crerației în literatura română, Minerva, București, 1979
Constantinescu Nicolae, Fișe pentru un dicționar de folclor (III), „Analele Universității București. Limba și literatura română”, XXXII, 1973.
Coteanu I., Stilistica funcțională a limbii române, Editura Academei RSR, București, 1973.
Cristea Valeriu, Balade istorice, prefață, Minerva/„Meșterul Manole”, București, 1975.
Densusianu Ovid, Folclorul. Cum trebuie înțeles, „Viața păstorească...”, E. P. L., București, 1966
Dima Alexandru, Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană, 1936
Dima Alexandru, Arta populară și relațiile ei, Minerva, București, 1971.
Fochi Adraian, G. Coșbuc și creația populară, Minerva, București, 1971.
Fochi Adrain, Estetica oralității, Minerva, București, 1980.
Herseni Traian, Forme străvechi de cultură populară românească, Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
Hocart A. M., The Life-giving myth, London, 1952.
Ispas S. & Truță D., Propuneri pentru catalogul liricii orale românești, „R. E. F.”, tom XIX, nr. 2, 1974.
Ivănescu G., O influență bizantină sau slavă în folclorul românesc și în limba română: calioanul, „Folclor literar”, vol. I, Timișoara, 1967.
Levi-Strauss Claude, Antropologie structurale, Plon, Paris, 1958; Antropologia structurală, Editura Politică, București, 1978
Levi-Strauss Claude, Le Cru et le Cuit, Plon, Paris, 1964.
Levi-Strauss Claude, Religions comparees des peuples sans ecriture, „Problemes et methodes d histoire des religions”, Paris, 1968.
Levi-Strauss Claude, Gîndirea sălbatică, Editura Științifică, București, 1971.
Levi-Strauss Claude, L Homme Nu, Plon, Paris, 1971.
Ljungman W., Traditionswanderungen Euphrat-Rhein, F. F. C., Helsinki, 1938.
Muntean G., Epoca marilor clasici. Folclorul ca substanță a creației poetice originale, Ovidiu Papadima (ed.), Temelii folclorice și orizont european în literatura română, Editura Academiei RSR, București, 1971
Papadima Ovidiu, Iluminismul și clasicimul întîrziat. Opinia despre cultura populară - infuzia ei latentă în literatura epocii, Ovidiu Papadima (ed.), Temelii folclorice și orizont european în literatura română, Editura Academiei RSR, București, 1971
Pop Dumitru, Plugușorul - sinteză folclorică românească, „Studii și comunicări”, Sibiu, I, 1982.
Pop M. & Ruxăndoiu P., Folclor literar românesc, E. D. P. , București, 1976.
Pop M., Caracterul formalizat al creațiilor orale, „Secolul 20”, nr. 5, 1967, p. 157
Propp V. I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Univers, București, 1973.
Roșianu Nicolae, Stereotipia basmului, Univers, București, 1973.
Rotaru I., Eminescu și poezia populară, EPL, București, 1965.
Ruxăndoiu P., Formele descriptive al poeziei riturilor agare, „Analele Universității București. Științe sociale-filologie”, an XII, vol. 28, 1963.
Sorescu Marin, Novac și zîna. Balade fantastice, prefață, Minerva /I. Șerb, București, 1973
Ulici L., Recurs, Cartea Românească, București, 1971
Țoiu C., Miorița. Balade păstorești, prefață, Minerva, București, 1974
Vianu Tudor, Estetica, E. P. L., București, 1968
Vrabie Gh., Folclorul. Obiect-principii-metodă-categorii, Editura Academiei RSR, București, 1970.
Vrabie Gh., Basmul cu soarele și cu fata de împărat. Povești, snoave și legende argeșene, Minerva, București, 1973.
Wellek R. & Warren A., Teoria literaturii, E. L. U., 1967.
3.5. Cu aceasta ajungem la cea de a treia posibilitate de abordare a textului folcloric întrevăzută de noi și confirmată de practica interpretativă. Din perspectiva poziției receptorului față de text, situația este similară cu cea discutată sub 3.4., în sensul că interpretatorul operei nu face parte dintre in-siders, nu este deci un ins folcloric, cum era cazul celor tratați sub 3.3. El are însă pe deplin conștiința tipului aparte de literatură pe care îl constituie folclorul, și-a apropiat prin studiu codul creației populare, încearcă să ajungă - cu metode științifice dintre cele mai diverse - la (...). (...)
După ce respinge teoria cu privire la originea literară a alegoriei (cf. Dietrich), autorul apreciază demersurile englezului Laweon, care „lărgește cadrele încercării de explicare” îndreptîndu-și atenția asupra „obiceiurilor și credințelor, adevăratul punct de plecare pentru explicarea cînrtecelor populare legate de diferite ceremonii” (104). Există un punct de vedere teoretic ce definește o modalitate de interpretare a textului folcloric pe care o numim lectura etnologică pornind de la context.
Acordînd studiului lui Ion Mușlea valoarea unui izbutit exemplu, reținem că el procedează la o amănunțită descriere a obiceiurilor de înmormîntare a tinerilor necăsătoriți la diverse popoare balcanice, ajungînd la încheierea că celebra alegorie din Miorița trebuie să fie „un ecou sau o influență a cîntrecelor funebre cuprinzînd alegoria morții-nuntă sau un reflex al obiceiurilor descrise. Căci, pentru noi - subliniază autorul - originea acestei alegorii trebuie să fie căutată în obiceiurile de căsătorie amestecate atît de intim cu funeraliile tinerilor bărbați și ale tinerelor fete” (105).
Aplicată de C. Brăiloiu la cercetarea unei balade reprezentative cum este Miorița, de I. Mușlea la interpretarea unui motiv literar, de I. Taloș la studiera unei teme concretizată în sute de variante, lectura etnologică de acest tip se poate folosi și în investigarea unui element minimal al textului - un vers, o imagine, un cuvînt. Este, spre exemplu, ceea ce face C. Eretescu, care demonstrează că „Fața albă și-a spălat”, din colinde și din ceremoniale, nu este altceva decît un vers-emblemă ce își are rădăcinile în vechi acte rituale: „Pe baza materialului românesc prezentat susținem ipoteza unei concordanțe pe care o numim <nonobligatorie> între cele două planuri. Firește, această concordanță nu încercăm s-o înțelegem ca pe o proiecție mecanică a ritologicului în poetic, proiecție în care toate momentele și detaliile de ceremonial sînt încastrate și fosilizate într-un text imuabil. Sîntem de părere însă că gesturile rituale sînt înalt semnificative, premise ale desfășurării ceremonialului, pot deveni mesaj poetic și pot fi regăsite în texte de ceremonial. Ele nu sînt necesare unui text ceremonial, dar reprezintă o marcă acestuia. Atestarea spălării rituale devine în acest condiții o marcă a textului de ceremonial” (106).
Unui astfel de demers interpretativ i se pot găsi, dealtfel, începuturile foarte devreme, în eruditele pagini scrise de Hasdeu despre „Frunză verde” sau, cu o deschidere și o bătaie mai lungă, despre Doina. Se cuvine deci să subliniem că tipul acesta de lectură etnologică nu este un cîștig metodologic exclusiv al ultimelor 3-4 decenii, ci are o considerabilă vechime în timp și multe reușite în folcloristica noastră.
Nu vrem să se înțeleagă, însă că un asemenea mod de lectură a textului folcloric este și unicul. Sînt cazuri cînd o asemenea abordare nu duce nici pe departe la rezultatele scontate. După cum ne întîmpină categorii folclorice, specii, teme și motive concretizate în nenumărate variante a căror înțelegere și justă interpretare nu se pot dispensa de raportarea cît mai aplicată, de studiul cît mai exact al contextului etnografic, al datului etnologic. În acest sens, remarcabilele studii consacrate de D. Caracostea și Gh. Vrabie unei teme epice de importanța și răspîndirea celei cunoscute sub numele Lenore (107) conțin o sumă de sugestii teoretice și metodologice demne de reținut.
Fiind vorba de o producție folclorică cu largă răspîndire în spațiu, ambii cercetători procedează mai întîi la descrierea materialului diferitelor versiuni naționale, urmată de compararea, pînă la cele mai mici amănunte, a celor mai semnificative „element epice” constitutive ale baladei. De aici decurg o serie de concluzii cu privire la originea motivelor, la particularitățile fiecărei versiuni naționale și ale grupurilor de versiuni, la originalitatea versiunii românești între celelalte versiuni balcanice și europene. Din ambele studii se degajă o idee teoretică foarte importantă: ceea ce ne-a parvenit nouă sub form a unei si structuri epice închegate în jurul câtorva imagini remarcabile, a fost, la origine, „o simplă poveste primitivă” (Caracostea) generată de credințe și superstiții străvechi, încît „nu este imagine în poezia populară de această natură care să nu aibă un înțeles ascuns în mentalitatea maselor” (Vrabie). Raportarea textului la ansamblul credințelor , superstițiilor și practicilor în legătură cu moartea, cu strigoii, cu căsătoria relevă baza etnografică a fiecărui motiv al poemului. Analizată separat, fiecare secvență constitutivă a poemului nu spune prea mult, fiind o proiecție în plan literar a unei realități etnografice, fie un loc comun cu valoare circulatorie la nivelul întregii categorii.
Așa de pildă, în varianta Ciobanu-Plenița, balada debutează cu o formulă ce marchează locul, plasînd acțiunea și pe ascultători într-o lume incert-fabuloasă („Mugurel de mare, / Mie mi se pare / Pe-a gură de vale, / De-o căscioară mare...”) propice desfășurării ulterioare a faptelor. Întru totul asemănătoare formual de la varianta C. S. Făgețel:„ Verde salbă moale / pe-o gură de vale / mie mi se pare / tot de-o casă mare...”. Structural, dar nu întotdeauna și ca verbalizare, formula își are corespondentul în toate cîntecele epice fantastice (mitologice), răspunzînd unei funcții precise și constiuind un fel de marcă a categoriei tematice respective, contribuind astfel la delimitarea pieselor ce îi aparțin, și pe baza unui criteriu formal. La rîndul lor, protagoniștii sînt introduși prin mijlocirea exclusivă a unor șabloane. Este vorba, mai întîi, despre „Cea maică bătrînă / Cu brîul de lînă / Cu ia de sîrmă / Cu păr de cămilă / Cu doi dinți în gură ” (Ciobanu-Plenița) față de „o babă bătrînă / cu furca săină / cu doi dinți de lînă” (Făgețel). A. Fochi inventariază „locul comun” sub nr. 93 - Portretul mamei - fără a cita vreun exemplu, dar trimițînd la „măicuța bătrînă” din Miorița („Rotunjimea deplină și-a aflat-o în Miorița, unde, adaptîndu-se contetxului, pe lîngă că a renunțat la o sumă de lungimi neesențiale, s-a psihologizat și interiorizat într-atît încît a devenit un model de artă inimitabilă..”). Se afirmă că „Formula nu e prea frecventă ; mai e în 6 subiecte , în afară de Miorița” (108), dar aprecierea ni se pare pripită. Prezentarea celor 9 feciori și a fetei se fa e tot prin mijlocire unor formule : „Nouă feciorei / Puișori de zmei / Cu Voichița zece / Care mi-i întrece ” (Ciobanu-Plenița) față de „Verde și-o lalea / baba că-mi avea / nouă legănași / nouă feciorași / cu Voichița zece / care-i și întrece” (Făgețel). Dintre frați se distinge Consantin „Cel cu barbă neagră / Și cu mintea-ntreagă / Ăl om de ispravă” (Ciobanu-Plenița) față de „Dine, Constandine / legăior dintîi / cel cu barbă neagră / cu chip de ispravă (face-te-ai otravă”) (Făgețel). Trimiterea la formula din unele variante ale Meșterului Manole este cu totul evidentă („Nouă meșteri mari / calfe și zidari /cu Manole zece / Care mi-i întrece”); asemenea formule verbalizate (locuri comune) circulă și sînt prezente în toate categoriile tematice ale epicii populare, cu semantismul lor propriu, dar îmbogățindu-și adesea semnificația prin combinare. În cazul de față, astfel ordonate, cele trei locuri comune marchează cu strictețe personajele între care se vor stabili anumite raporturi din care va crește ulterior narațiunea. Să notăm că deocamdată, toate sunt notate pozitiv, atîta vreme cît raporturile dintre ele sînt echilibrate armonioase. O intervenție din afară („Greci neguțători / Dalbi împețitor / Din noulea țări / Despre Nadolii / Cele țări pustii”) schimbă raporturile dintre personaje, dezechilibrînd, prin cererea lor, armonia familială. Maica bătrînă și sfetil Constantin devin opozanți: „Mumă-sa n-o da” vs. „Dă-ți pe Voichița” sau „N-o dau pe Voica / că ea-n casă-mi face / focșorel pe vatră / apșoară-n găleată” vs. „-Maică, maica mea / le dăm pe Voica...” Intervine aici un loc comun, consemnat de Fochi sub nr. 85 - Periodicitate (ne)rituală: „O situație interesantă ne întîmpină în cazul a trei cîntece epice în care se povestește despre căsătoria fetei în afara satului ei, în <străinătate> chiar. În asemenea împrejurări, un actant își ia angajamentul de a o aduce pe fată, în mod periodic, în sînul vechii familii” (109). În varianta din Oltenia avem: „Că eu ț-oi aduce-o / Iarna de trei ori / Vara de cinci ori / Că sînt sărbători”, iar în varianta din Romanați, mai amplu, se zice: „Că ei s-or lega / ca să ni-o aducă / vara de cinci ori / că sînt lucrători / nu sînt sărbători / de nouă ori iarna / că sînt sărbători / și nu sînt lucrători”. Repartiția numărului de veniri acasă, pe sezoane, merită ea însăși o discuție aparte, dar deocamdată nu ne oprim asupra ei. În plan epic, promisunea avea rostul de a lichida, pentru moment, tensiunea creată între mamă și fiul cel mare, ca urmare a intervenției factorului perturbator: „grecii neguțători”. Intervenția unui nou agent extern produce drama; ciuma seceră viețile celor nouă feciori, moartea împiedicîndu-l pe cel mare să-și respecte promisiunea de a o aduce pe sora sa la casa părintească, așa cum se legase. Încălcarea unui jurămînt, nerespectarea legămîntului reprezintă, în gîndirea populară, un motiv serios ca cineva să devină după moarte strigoi. În răspunsurile la chestionarul lui Hasdeu, 11 consemnări atestă că strigoii se fac din cei „care jură strîmb”, din cei care „au primit jurăminte sau blesteme grele” (o atestare), din „om mort jurat” (o atestare). Caracostea vorbește despre „existența unui tip primitiv în care fratele, din propriul îndemn, venea să ia pe sora lui”, (...).
Bibliografie selectivă
***, Antologie de proză populară epică, 3 vol., E. P. L. , București, 1966.
Alexandru Ioan, Nunta la români. Orații, prefață, Minerva/I. Moanță, București, 1974
Amzulescu Alexandru, Cîntece bătrînești, Minerva, București, 1974.
Apostol P., Motivul mioritic în cultura română, A. Fochi, Miorița. Tipologie, circulație, geneză, texte, Editura Academeii RSR, București, 1964
Barbu Eugen, Jienii. Teatru popular haiducesc, prefață, Minerva/H. Oprișan, București, 1974
Bălan I. D., Influențe folclorice în poezia noastră actuală, 1955
Beniuc Mihai, Toma Alimoș. Balade haiducești, prefață, Minerva, București, 1973
Bistrițianu Alexandru, Teorie și inspirație folclorică la predecesorii lui V. Alecsandri, Minerva, București, 1977
Bîrlea Ovidiu, Poveștile lui Creangă, EPL, București, 1967
Bîrlea Ovidiu, Poetică folclorică, Univers, București, 1979
Bîrlea Ovidiu, Folclor românesc, I, Minerva, București, 1981
Bîrlea Ovidiu, Istoria folcloristicii românești, Editura Enciclopedică, București,
Brîncuș Grigore, Că narativ în balada populară, „LR”, an XXVI, nr. 5, 1977.
Brîncuș, Vocabularul autohton al limbii române, EȘE, București, 1983.
Burada T., O călătorie în Dobrogea, Iași, 1880.
Caracostea D. & Bîrlea Ovidiu, Problemele tipologiei folclorice, Minerva, București, 1971.
Caraman Petre, Colindatul la români, slavi și la alte popoare, Minerva, București, 1983.
Călinescu George, Arta literară în folclor, Istoria literaturii române, vol. I, Editura Academiei RSR, București, 1964.
Călinescu George, Estetica basmului, EPL, București, 1965
Călinescu George, Universul poeziei (1948), Universul poeziei, Minerva., București, 1974.
Cesereanu D., Arghezi și folclorul, EPL, București, 1966
Chițimia I., Folclorul în substratul literaturii române vechi, Ovidiu Papadima (ed.), Temelii folclorice și orizont european în literatura română, Editura Academiei RSR, București, 1971
Constantinescu Nicolae, Observații asupra stilului unui povestitor muntean, „Analele Universității București. Limba și literatura română”, XXI, nr. 1-2, 1972.
Ciompec G., Motivul crerației în literatura română, Minerva, București, 1979
Constantinescu Nicolae, Fișe pentru un dicționar de folclor (III), „Analele Universității București. Limba și literatura română”, XXXII, 1973.
Coteanu I., Stilistica funcțională a limbii române, Editura Academei RSR, București, 1973.
Cristea Valeriu, Balade istorice, prefață, Minerva/„Meșterul Manole”, București, 1975.
Densusianu Ovid, Folclorul. Cum trebuie înțeles, „Viața păstorească...”, E. P. L., București, 1966
Dima Alexandru, Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană, 1936
Dima Alexandru, Arta populară și relațiile ei, Minerva, București, 1971.
Fochi Adraian, G. Coșbuc și creația populară, Minerva, București, 1971.
Fochi Adrain, Estetica oralității, Minerva, București, 1980.
Herseni Traian, Forme străvechi de cultură populară românească, Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
Hocart A. M., The Life-giving myth, London, 1952.
Ispas S. & Truță D., Propuneri pentru catalogul liricii orale românești, „R. E. F.”, tom XIX, nr. 2, 1974.
Ivănescu G., O influență bizantină sau slavă în folclorul românesc și în limba română: calioanul, „Folclor literar”, vol. I, Timișoara, 1967.
Levi-Strauss Claude, Antropologie structurale, Plon, Paris, 1958; Antropologia structurală, Editura Politică, București, 1978
Levi-Strauss Claude, Le Cru et le Cuit, Plon, Paris, 1964.
Levi-Strauss Claude, Religions comparees des peuples sans ecriture, „Problemes et methodes d histoire des religions”, Paris, 1968.
Levi-Strauss Claude, Gîndirea sălbatică, Editura Științifică, București, 1971.
Levi-Strauss Claude, L Homme Nu, Plon, Paris, 1971.
Ljungman W., Traditionswanderungen Euphrat-Rhein, F. F. C., Helsinki, 1938.
Muntean G., Epoca marilor clasici. Folclorul ca substanță a creației poetice originale, Ovidiu Papadima (ed.), Temelii folclorice și orizont european în literatura română, Editura Academiei RSR, București, 1971
Papadima Ovidiu, Iluminismul și clasicimul întîrziat. Opinia despre cultura populară - infuzia ei latentă în literatura epocii, Ovidiu Papadima (ed.), Temelii folclorice și orizont european în literatura română, Editura Academiei RSR, București, 1971
Pop Dumitru, Plugușorul - sinteză folclorică românească, „Studii și comunicări”, Sibiu, I, 1982.
Pop M. & Ruxăndoiu P., Folclor literar românesc, E. D. P. , București, 1976.
Pop M., Caracterul formalizat al creațiilor orale, „Secolul 20”, nr. 5, 1967, p. 157
Propp V. I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Univers, București, 1973.
Roșianu Nicolae, Stereotipia basmului, Univers, București, 1973.
Rotaru I., Eminescu și poezia populară, EPL, București, 1965.
Ruxăndoiu P., Formele descriptive al poeziei riturilor agare, „Analele Universității București. Științe sociale-filologie”, an XII, vol. 28, 1963.
Sorescu Marin, Novac și zîna. Balade fantastice, prefață, Minerva /I. Șerb, București, 1973
Ulici L., Recurs, Cartea Românească, București, 1971
Țoiu C., Miorița. Balade păstorești, prefață, Minerva, București, 1974
Vianu Tudor, Estetica, E. P. L., București, 1968
Vrabie Gh., Folclorul. Obiect-principii-metodă-categorii, Editura Academiei RSR, București, 1970.
Vrabie Gh., Basmul cu soarele și cu fata de împărat. Povești, snoave și legende argeșene, Minerva, București, 1973.
Wellek R. & Warren A., Teoria literaturii, E. L. U., 1967.
joi, 2 ianuarie 1986
Interpretarea textului folcloric în literatură (CONSTANTINESCU 1986)
Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, Minerva, 1986, București, p. 176-177, 182-185
3.4.
(176-177) (...), reținem un distih din cîntecul de petrecere a fetelor care vin la „zborul drăgaicei”: „Cîntă-i cuce, dragă cuce, / Că de la noi ea se duce”, asemănător cu cîntecul miresei din ceremonialul nupțial și un fragment dintr-un cîntec de război solicitat de Florea Savu, tatăl hazliu, achizitorului Jan Cavaleru, un personaj pitoresc, dar fără rol în nuvelă: „- Mai știi cîntecul ăla al lui tat-tu? - Puțin. - Atunci, strigă bătrînul, ascultă comanda la mine: direcția butoiul, cu cîntec înainte...marș” Azi fac cinste și la proști ca tine. Jan Cavaleru lipi palma la vipușcă și bătu pasul militărește, cîntînd: Hai, hai, pe Piatra lui Crai / L-am trimis pe neamț în rai / Mai devale la Oiutz / L-am întors cu cracii în sus”. Este, s-ar părea, o neconcordanță flagrantră între natura cîntecului și contextul în care este solicitat, dar prozatorul scoate de aici un efect nu numai comic; cîntecul vine să marcheze „victoria” bătrînului asupra fiului său, în legătură cu căsătoria mereu amînată de acesta din urmă.
Prezența, masivă s-ar putea spune, a culturii populare românești în creația celor doi scriitori confirmă ideea de continuitate a unui filon tradițional și definitoriu al scrisului românesc dintotdeauna. Încorporate organic în pasta povestirilor, vechile credințe și ritualuri, cîntece și legende, bocete și imprecații își pierd, propriu-zis, cel puțin o parte din semnificația lor primară, orignară, fiind resemnificate de către autori, care oferă, astfel, ei înșiși, o posibilă „lectură” a fondului culturii noastre populare, o lectură disimulată sub învelișul artistic al unor opere literare de o profundă originalitate. În cele de mai sus am încercat să refacem drumul integrării datelor culturii populare într-o secțiune (limitată) a creației scriitorilor D. R. Popescu și Fănuș Neagu, să surpridnem procesul, destul de comploicat, al „estetizării tradiției” în proza contemporană de azi.
Considerațiile de mai sus sînt departe de a epuiza multitudinea de aspecte pe care le implică integrarea datelor etnofolclorice în literatura română, văzută ca o modalitate de interpretare, în ultimă instanță, a lexicului culturii noastre populare.
Este cum nu se poate mai limpede faptul că în cultura românească lectura textului folcloric de către nespecialiști, să zicem așa, are o veche tradiție, care se continuă, viu și astăzi. Virtuțile și servituțile unei astfel de lecturi au fost, în mare, subliniate la fiecare comentator în parte. Limitele unei astfel de abordări a textului de literatură populară au fost de foarte multă vreme semnalate. Dim. Caracostea afirma categoric încă din 1915: „Între poezia populară și cea cultă nu este o deosebire de esență, ci o deosebire de grad, după cum nu este o deosebire de esență, ci numai de grad între arta unui primitiv ca Giotto și aceea a lui Rafael. Dar înrudirea aceasta a fenomenelor nu ne îndreptățește să le judecăm cu aceeași măsură...”. El atrăgea atenția, cu îndreptățire, asupra sincretismului creațiilor folclorice, („Poezia populară se zice, e însoțită și susținută de cîntec, cea cultă se mărginește la cuvîntul rostit”), asupra opoziției oral-scris și existenței folclorului prin variante („... poezia cultă e gustată în formă definitivă, scrisă, în care un autor cunoscut și-a cristalizat concepția, poezia poporană se transmite oral, trăiește sub felurite forme, din care la noi ajung, ca un ecou, unele variante” 96) - particularități de care cercetătorul folclorului trebuie să țină neapărat seama pentru a fi ferit de eroare.
Continuînd ideile maestrului său, Ovidu Bîrlea insistă, peste decenii, asupra cîtorva cerințe esențiale ale interpretării operei folclorice, mai întâi de toate pe ideea că „descifrarea sensului operei folclorice, a fragmentelor sale (...), implică în primul rînd o cunoaștere adîncită a împrejurărilor în care s-a creat opera folclorică, a memntalității populare cu toate resorturile ei și multiplicitatea formelor de a reacționa la impulsurile din afară”, cu încheierea că „pentru perceperea poeziei populare e nevoie de criterii complementare, diferite de cele instituite de tradiția clasică”, criterii ce se pot dobîndi prin „familiarizarea intensă cu creațiile folclorice pentru a capta nu numai înțelesurile ce trebuie detectate, ci și normele estetice care au prezidat plăsmuirea lor” (97).
3.4.
(176-177) (...), reținem un distih din cîntecul de petrecere a fetelor care vin la „zborul drăgaicei”: „Cîntă-i cuce, dragă cuce, / Că de la noi ea se duce”, asemănător cu cîntecul miresei din ceremonialul nupțial și un fragment dintr-un cîntec de război solicitat de Florea Savu, tatăl hazliu, achizitorului Jan Cavaleru, un personaj pitoresc, dar fără rol în nuvelă: „- Mai știi cîntecul ăla al lui tat-tu? - Puțin. - Atunci, strigă bătrînul, ascultă comanda la mine: direcția butoiul, cu cîntec înainte...marș” Azi fac cinste și la proști ca tine. Jan Cavaleru lipi palma la vipușcă și bătu pasul militărește, cîntînd: Hai, hai, pe Piatra lui Crai / L-am trimis pe neamț în rai / Mai devale la Oiutz / L-am întors cu cracii în sus”. Este, s-ar părea, o neconcordanță flagrantră între natura cîntecului și contextul în care este solicitat, dar prozatorul scoate de aici un efect nu numai comic; cîntecul vine să marcheze „victoria” bătrînului asupra fiului său, în legătură cu căsătoria mereu amînată de acesta din urmă.
Prezența, masivă s-ar putea spune, a culturii populare românești în creația celor doi scriitori confirmă ideea de continuitate a unui filon tradițional și definitoriu al scrisului românesc dintotdeauna. Încorporate organic în pasta povestirilor, vechile credințe și ritualuri, cîntece și legende, bocete și imprecații își pierd, propriu-zis, cel puțin o parte din semnificația lor primară, orignară, fiind resemnificate de către autori, care oferă, astfel, ei înșiși, o posibilă „lectură” a fondului culturii noastre populare, o lectură disimulată sub învelișul artistic al unor opere literare de o profundă originalitate. În cele de mai sus am încercat să refacem drumul integrării datelor culturii populare într-o secțiune (limitată) a creației scriitorilor D. R. Popescu și Fănuș Neagu, să surpridnem procesul, destul de comploicat, al „estetizării tradiției” în proza contemporană de azi.
Considerațiile de mai sus sînt departe de a epuiza multitudinea de aspecte pe care le implică integrarea datelor etnofolclorice în literatura română, văzută ca o modalitate de interpretare, în ultimă instanță, a lexicului culturii noastre populare.
Este cum nu se poate mai limpede faptul că în cultura românească lectura textului folcloric de către nespecialiști, să zicem așa, are o veche tradiție, care se continuă, viu și astăzi. Virtuțile și servituțile unei astfel de lecturi au fost, în mare, subliniate la fiecare comentator în parte. Limitele unei astfel de abordări a textului de literatură populară au fost de foarte multă vreme semnalate. Dim. Caracostea afirma categoric încă din 1915: „Între poezia populară și cea cultă nu este o deosebire de esență, ci o deosebire de grad, după cum nu este o deosebire de esență, ci numai de grad între arta unui primitiv ca Giotto și aceea a lui Rafael. Dar înrudirea aceasta a fenomenelor nu ne îndreptățește să le judecăm cu aceeași măsură...”. El atrăgea atenția, cu îndreptățire, asupra sincretismului creațiilor folclorice, („Poezia populară se zice, e însoțită și susținută de cîntec, cea cultă se mărginește la cuvîntul rostit”), asupra opoziției oral-scris și existenței folclorului prin variante („... poezia cultă e gustată în formă definitivă, scrisă, în care un autor cunoscut și-a cristalizat concepția, poezia poporană se transmite oral, trăiește sub felurite forme, din care la noi ajung, ca un ecou, unele variante” 96) - particularități de care cercetătorul folclorului trebuie să țină neapărat seama pentru a fi ferit de eroare.
Continuînd ideile maestrului său, Ovidu Bîrlea insistă, peste decenii, asupra cîtorva cerințe esențiale ale interpretării operei folclorice, mai întâi de toate pe ideea că „descifrarea sensului operei folclorice, a fragmentelor sale (...), implică în primul rînd o cunoaștere adîncită a împrejurărilor în care s-a creat opera folclorică, a memntalității populare cu toate resorturile ei și multiplicitatea formelor de a reacționa la impulsurile din afară”, cu încheierea că „pentru perceperea poeziei populare e nevoie de criterii complementare, diferite de cele instituite de tradiția clasică”, criterii ce se pot dobîndi prin „familiarizarea intensă cu creațiile folclorice pentru a capta nu numai înțelesurile ce trebuie detectate, ci și normele estetice care au prezidat plăsmuirea lor” (97).
duminică, 6 ianuarie 1985
Bibliografie folclorică românească
Un obicei străvechi: strigarea peste sat, „Folclor literar”, I, Timișoara, 1967.
Amzulescu Al. I., Balada familială, Ed. Academiei RSR, 1983.
Bîrlea Ovidiu, Poetică folclorică, Univers, București, 1979.
Bîrlea Ovidiu, Folclorul românesc, I, Minerva, București, 1981.
Brăiloiu C., Sur une ballade roumaine (Mioritza), Kundig, Geneve, 1946 (trad, rom. „Elogiu folclorului românesc, EPL, București, 1969).
Brăiloiu C., „Ale mortului” din Gorj, Despre bocetul de la Drăguș, Bocete din Oaș, „Opere - Oeuvres”, V, Ed. Muzical, București, 1981.
Bremond Claude, Logica povestirii, Univers, București, 1981.
Caracostea Dimitrie, Un examen de conștiință literară, „Drum drept”, X, 1915, nr. 46.
Caracostea Dimitrie, Lenore. O problemă de literatură comparată și folclor (1929); „Poezia tradițională română”, Vol. I, EPL, București, 1969, p. 311-415.
Constantinescu Nicolae, Fișe pentru un dicționar de folclor (III), „Analele Universității București. Limba și Literatura Română”, XXXII, 1983.
Densusianu Ovid, Flori alese din cîntecele poporului, 1920.
Eretescu C., Fața albă și-a spălat, „REF”, tom 19, nr. 1, 1974.
Fochi Adrian, Datini și eresuri populare de la sfîrșitul secolului XIX. Răspunsurile la chestionarele lui N. Densusinau, Minerva, Bucurști, 1976.
Fochi Adrian, Estetica oralității, Minerva, București, 1980.
Fochi Adraian, Una din universalele necunoscute ale folclorului românesc, „REF”, tom 29, nr. 2, 1984.
Marian Fl., Înmormântarea la români, 1892.
Mușlea Ion & Ovidiu Bîrlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Minerva, București, 1970.
Mușlea Ion, Le mort-mariage, une particularite du folklore balkanique (1925), „Cercetări etnografice și de folclor, II, Minerva, București, 1972,
Neagu Fănuș, În văpaia lunii, pref. N. Balotă, notă biobliografică C. Popescu, Minerva/BPT, București, 1971.
Oprișan I., Folclor din Moldova de Jos, „Folcor din Moldova”, II, EPL, 1969.
Papahagi Tache, Paralele folclorice, ed. II, Minerva, București, 1970.
Pop Mihai , Obiceiuri tradiționale românești, ICED, București, 1976.
Popa Marian, Viscolul și carnavalul, Eminescu, București, 1980.
Popa Marian, Competență și performanță, Cartea Românească, București, 1983.
Popescu Dumitru R., Leul albastru, pref. și tabel cron. de C. Ungureanu, Minerva/BPT, 1981.
Popescu Dumitru R., Galaxia Grama, Cartea Românească, București, 1984.
Propp V. I., Morfologia basmului, Univers, București, 1970.
Roznovanu Mirela, Dumitru Radu Popescu, Albatros, București, 1981.
Sandu-Timoc Cristea, Ursitoarea, „Cîntece bătrînești și doine”, EPL, București, 1967
Sorescu M., Teoria sferelor de influență, Eminescu, București, 1969.
Stănescu C., Pref. la Ion Gheorghe, Proba logosului, Minerva/BPT, București, 1979.
Taloș Ion, Meșterul Manole, Minerva, București, 1973.
Vrabie Gheorghe, Voica sau călătoria fratelui mort, „Balada populară română”, Ed. Academiei RSR, București, 1966, p. 108-143.
Zumthor Paul, Text și textură. Interpretarea poeziei medievale, „Poetică și stilistică. orientări moderne”, Univers, București, 1972.
sâmbătă, 30 ianuarie 1971
Tipologii folclorice
(32-33) (...) Tipologiile. Din marea varietate a formulelor tipologice (pe teme, motive, subiecte, categorii), trebuie să le reținem doar pe acelea care pot susține cercetările de dialectologie folclorică. N. Iorga și D. Caracostea au avut bune intuiții în această direcție. Părerile lor despre răspîndirea teritorială a eposului au fost confirmate și întărite aproape punct cu punct de investigațiile ulterioare de teren și bibliotecă. Astăzi este un lucru binecunsocut, mai ales datorită lui Al. I. Amzulescu, că anumite cicluri ale baladei circulă cu predilecție în zonele indicate de Iorga și că au la bază condiționările întrezărite de el. Nu trebuie pierdută din vedere poetizare aventurilor unor eroi locali, cum ar fi Vasile cel Mare în Moldova sau Pintea Viteazul în Transilvania, ceea ce i-a scăpat marelui istoric. Chiar dacă nici Iorga, nic Caracostea nu și-au propus să cartografieze textele, continuarea cercetărilor întreprinse de ei conducea în mod necesar în acest sens. A încercat-o Gheorghe Vrabie pentru cîteva balade reprezentative (Meșterul Manole, Voichița, Cîntecul Șarpelui, Miorița) și, mai insistent, A. Fochi pentru Miorița și Ion Taloș preocupat de Meșterul Manole.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)