Profesori la Facultatea de Istorie și Științe Politice a Universității „Ovidius” Constanța (LĂPUȘAN & CIUPINĂ 2011)

 Aurelia Lăpușan & Victor Ciupină, Ctitorii spirituale dobrogene. Universitatea Ovidius din Constanța, Dobrogea, Constanța, 2011

(....)

De-a lungul anilor au mai ținut cursuri [domeniul Istorie]: prof. univ. dr. Virgil Ciocîltan, prof. univ. dr. Petre Alexandrescu, prof. univ dr. Petre Diaconu, prof. univ. dr. Tudor Teuteoi,  prof. univ. dr. Petre Roman,  prof. univ. dr. Vasile Lica, cercetător științific II Anca Popescu.

Pentru domeniul de licență Științe Politice colaborează ca profesori asociați: prof. univ. dr. Maria Alexandrescu Vianu de la Institutul de Arheologie „V. Pârvan” din București; conf. dr. Cristian Pârvulescu, decan al Facultății de Științe Politice din Școala Națională de Științe Politice și Administrative din București; conf. dr. Ion Sbuceri, decan al Facultății de Științe Umaniste a Universtății „Valahia” din Târgoviște; conf. dr. Nicolae Frigioriu, decan al Facultății de Relații Publice și Comunicare din Școala Națională de Științe Politice și Administrative din București; conf. dr. Valentin Stan de la Facultatea de Istorie a Universității București.

(...)

Revista „Kalende” în 1942-1944 (IORDACHE 2002)

„Calende”, Pitești, nr. 2/aprilie-iunie 2002, p. 6

Scrisoarea doamnei Ileana Iordache nu este doar emoționantă, dar conține și câteva informații cu valoare de document pe care „Calende” le va dezvolta în numerele viitoare din 2002, dar și din 2003, când se vor împlini 75 de ani de la apariția primului număr al revistei „Kalende”.
„(...) Trebuie însă să vă reamintesc și un alt moment, foarte important al revistei „Kalende”, cel dintre anii 1942-1944, care a scăpat atenției redacției revistei Dvs., atunci când director al revistei a fost singur, Vladimir Streinu.
Momentul este foarte important deoarece este vorba de perioada de după îndepărtarea lui V. Streinu, Ș. Cioculescu, T. Vianu, P. Constantinescu, Perpessicius de la „Revista Fundațiilor Regale” de către noul ei director, prof. D. Caracostea, timp de „șase luni” până când vor înțelege să se „reculeagă și să se adapteze noilor directive” (venirea legionarilor la putere).
Toși s-au „recules”, definitiv însă, încetând orice colaborare la RFR până după 23 August 1944 și toți, plus cei mai de seamă scriitori (T. Arghezi, E. Lovinescu, M. Sadoveanu, L. Blaga, Al. Philippide și alții) s-au regăsit colaborând la noua serie, a doua, a revistei „Kalende”, 1942-1944, reînființată sub direcția lui V. Streinu.
Despre cei îndepărtați de la RFR, în Necrologul lui P. Constantinescu, V. Streinu spunea că ei au înțeles să rămână pe  „vechea lor poziție, intelectualistă, disociativă, antimistagogică și antipoliticianistă”.
Sunt convinsă că revista „Calende”, în viitoarele numere ale anului 2002,  va menționa pe coperta interioară, alături de momentul „Kalende” 1928-1929 cu T. Șoimaru,V. Streinu, Ș. Cioculescu și P. Constantinescu directori și pe cel al reapariției revistei „Kalende” 1942-1944, seria a doua, director V. Streinu.
În măsura în care considerați că este necesar, vă stau la dispoziție cu orice fel de  plus de date în legătură cu viața, activitatea și opera tatălui meu, V. Streinu.
Vă urez succes în continuare și vă mulțumesc anticipat!”

Comentariu la Radu Gyr („TOMIS” 1996)

?, Dreptul la neuitare, „Tomis”, Constanța, 199?

Lăudabila inițiativă a rafinatului om de cultură Ioan Popișteanu de a reintegra circuitului spiritual actual un scriitor precum Radu Gyr pe nedrept marginalizat de vâltorile vremurilor politice de tristă și odioasă amintire. Oarecum, tardiv, căci a părut în 1996 la Editura Ex Ponto, mi-a căzut în mână Calendarul meu. Prietenii, momente și atitudini literare, savuroasa carte inscriptibilă în sfera memorialisticii intersectate cu istoria și critica literară. Autorul se apleacă înțelegător și deloc lipsit de umor asupra anilor săi de ucenicie literară marcați de autori care-i frecventau familia sau pe care i-a frecventat el însuși: Elena Farago, A. de Herz, George Baiculescu etc, precum și de unii profesori craioveni cărora le aduce un pios omagiu, fără a putea uita în același timp obtuzitatea altora, acestu-i din urmă aspect datorându-i și faptul că a trebuit să-și aleagă pseudonimul sub care s-a consacrat cel ce era fiul actorului Ștefan Coco Demetrescu și al minunatei pianiste Eugenia Gherghel.
Depănându-și amintirile despre autori pe care i-a cunoscut personal, R. Gyr glisează imperceptibil spre pledoaria reabilitativă. Atfel, E. Farago este o simbolistă nedreptățită de istoria literaturii, condamnată la provincialism și etichetată exclusiv ca autoare de literatură pentru copii. Mulți alți poeți au fost prea curând mistuiți „în lacoma genune a uitării”, fie pe front, fie pradă tuberculozei (Nicolae Milcu), fie în accidente dubioase cum i s-a întâmplat unui N. Herescu abia descins la Paris. Polemica voalată nu întârzie nici ea să-și facă intrarea în text, justițiarul R. Gyr nefiind de acord cu acei critici care diminuează până la anihilare ecoul unor confrați trecuți prea devreme în lumea umbrelor. Și nu uită să atragă atenția că toate aceste tăceri sau bagatelizări se datorează comandamentelor ideologice care au forțat nota încercând să impună condeierii de orientare marxistă și să-i pună la index pe cei de alte credințe politice. Așa s-a ajuns ca, sub puterea comunistă, un Mihai Drumeș să se califice și să lucreze ca strungar, fără drept de semnătură public timp de un deceniu, întrucât prefacerile roșii îl prinseseră în poziția socială de proprietar al unei tipografii.
Radu Gyr este un portretist fascinant și crochiurile sale sunt memorabile. La poeți ca I. Pillat sau Lascarov-Moldoveanu apreciază omenia și bunătatea exemplară, dragostea sinceră față de tinerii care bat la porțile consacrării. Lipsit de „veninul invidiei” e și I. Minulescu, care-l săruta pe Gyr când acesta se aștepta să fie pălmuit pentru un mai vechi pamflet corosiv la adresa autorului Romanțelor pentru mai târziu. Generos și iertător este și Mihail Dragomirescu, cel care nu visa altceva decât o vie la țară și o bicicletă. Și tot astfel vor defila prin fața cititorului figurile impunătoare ale profesorilor săi de la universitate: T. Vianu, P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, Demostene Russo (reputat bizantolog), I. Bianu (șoarece de bibliotecă), Nicolae Iorga (pierzându-se în digresiuni care-i dinamitau spiritul de sinteză și căruia nu-i iartă atât faptul că făcea confuzii de istorie literară dat fiind că lucra cu colaboratori neserioși, cât și obtuzitatea față de literatura modernă, marele savant preferând edulcorările sămănătoriste pe care le promova în publicațiile sale) sau Mihai Ralea (politician versatil, cu o cultură precară, prins de studenți cu inexactități și confuzii de nume proprii etc).

„Umanismul și condiția umană („TOMIS” 1985)

 ?, Umanismul și condiția umană, „Tomis”, Constanța

De mai bine de două decenii, Al. Tănase dezvoltă, cu precădere sub forma atractivă a eseului, problemele complexe și actuale ale raporturilor dintre cultură și umanism, condiției umane în societatea contemporană, interferențelor culturale etc. Urmînd o tradiție remarcabilă în cultura românească, inter și postbelică, reprezentată de Mihai Ralea, Tudor Vianu, G. Călinescu, At. Joja sau C. Noica, eseurile de filosofia culturii și civilizației publicate de Tănase îl înscriu între exponenții generației următoare, afirmată în anii socialismului, alături de Dumitru Ghișe, C. I. Gulian, Mircea Malița, L. Grunberg, C. Borgeanu, I. Ianoși ș a. Spirit deschis confluențelor, Tănase selectează și propune discuției aspecte importante, de vie rezonanță, aducînd, în conturarea și nuanțarea lor, argumente multiple, cu discernămînt, cu metodă, ori făcînd trimiteri varii, luminînd fațete inedite, într-un stil percutant, refuzînd ambiguitatea și permițînd înnoirile deopotrivă. Uneori abordează o problemă, un aspect, luînd ca punct de plecare un filosof, o carte a sa, prezentînd ideile interesante, subliniind eventuale sinapse, pentru a proceda apoi, sub semnul interogației, la disocieri menite să clarifice sau să adîncească „dialogul” subiacent. Alteori, abordează problema, aspectul, frontal ca un discurs ex abrupto, menționînd ceea ce este esențial, configurînd datele problemei, pentru a oferi apoi o deschidere, sugerînd posibile ramificații. Practicînd demersul ideatic, responsabil și creator, eseurile filosofice publicate de Tănase, în reviste și structurate în cărți (Cultură și umanism, Cultură și religie), au fost semnalate și comentate la apariție și în paginile revistei Tomis.

Noua sa carte, Umanismul și condiția umană în civilizația contemporană, apărută în prestigioasa colecție „Idei contemporane” a Editurii Politice, readuce în prim-plan probleme de vie actualitate, contribuind cu noi sondaje și argumente la sublinierea unor idei-forță, capabile să reliefeze necesitate unui dialog al permanenței și al înnoirii, al eforturilor conjugate. Într-un orizont al afirmării valorilor umaniste, culturale, soluționării constructive a problemelor cu care se confruntă lumea de azi, cultura românească își aduce contribuția activă la cauza progresului, înțelegerii și cooperării. Pornind de la convingerea că „mișcarea dialogică a ideilor și conștiința critică de sine a unei culturi sînt semne de maturitate și efervescență creatoare”, autorul atrage atenția asupra rolului filosofiei, responsabilităților acestei atît în comentarea trăsăturilor culturii românești, a permanențelor și aportului la universal ale spiritualității noastre, manifestate în timp, cît și în definirea noilor carate ale civilizației socialiste de azi, a problemelor pe care le incumbă, din prezent în perspectivă, afirmarea valorilor culturale, a disponibilităților creatoare înseși, în contextul creșterii participării conștiente a factorului uman, la proporții de mase. (...) Se înțelege că, în societățile împărțite în clase antagonice, bazate pe exploatarea omului de către om, nu a fost, nu e posibilă eliberarea omului din sclavia neomeniei, evoluția conceptului de libertate fiind benefică în plan teoretic și practic numai prin restructurări profunde, ceea ce Marx numea praxis-ul transformator. Citînd cunoscut afirmație kantiană „omul trebuie considerat totdeauna...  ca scop”, autorul consideră că „situarea omului în imperiul scopului -și nu doar pe plan teoretic sau juridic, ci ca statut practic obiectiv (subl. în text) - devine un criteriu esențial al valorii și eficienței sociale a principiului drepturilor omului”. Sublinind faptul că umanismul românesc, aflat mereu în concordanță cu o scară superioară de valori, clădită pe principiile muncii și cooperării pașnice, își  găsește, în noile condiții  ale societății socialiste, climatul favorabil afirmării deopotrivă ca „un umanism al scopurilor și un umanism al mijloacelor, al proiectelor și al realizării”, Tănase va urmări și în celelalte părți ale lucrării valorile etos-ului românesc, funcția constructivă, spiritul de conlucrare al culturii noastre astăzi. Ideile de excepțională însemnătate teoretică și practică ale secretarului general al partidului, președintele Republicii, tovarășul Nicolae Ceaușescu, dinamizează discursul ideatic, revenind ca idei-forță în desfășurarea lucrării. Din multitudinea de aspecte propuse, problema formării omului nou, constructor conștient și devotat al noii societății, este corelată cu cea a afirmării multilaterale a personalității umane, accesului liber la cunoaștere și creație, înfloriri aptitudinii creatoare ale fiecăruia și ale tuturor. Este reliefată grija față de om, de stimulare a însușirilor creatoare, în concepția științifică a conducătorului partidului și statului nostru, socialismul fiind realizat „cu oamenii pentru oameni”, edificarea societății socialiste multilateral dezvoltate implicînd deopotrivă valorile materiale și spirituale, într-un larg proces participativ, democratic. Autorul subliniază, în partea a doua cărții, dedicată exclusiv civilizației românești, contribuția specifică și orginalitatea culturii noastre în context universal, umanismul acțiunii politice, stilul de gîndire și practică revoluționară marcat de Congresul IX al partidului. O serie de idei revin, și sînt adîncite de-a lungul expunerii, în diferitele eseuri ale cărții, între care am menționa valorificarea etosului național, omenia românească și atributele ei, interferențele culturale, conștiința de sine și afirmarea umană etc. Autorul evidențiază necesitatea dialogului și rolul fertil al conlucrării culturale, considerînd că fiecare cultură națională poate și trebuie să-și aducă contribuția la tezaurul de valori universal, la înțelegerea și colaborarea între popoare. (...)