Amintirile lui V. Sadoveanu despre fratele său M. Sadoveanu (1968)

Vasile Sadoveanu (1888 - ) a fost fratele cel mai mic al lui Mihail Sadoveanu (1880 - 1961 București).
În 1968, el și-a publicat la Editura pentru literatură din București, amintirile despre celebrul scriitor, cu sugestivul titlu Bădia Mihai.
Pe coperta IV, sub fotografia celor doi la vârsta senectuții, a fost inserată o propoziție din autobiografia Ani de ucenicie (1945), în care scriitorul descrie legătura specială cu mezinul familiei: "Vasile Sadoveanu, bun prieten al meu, e inginer agronom și profesor la Iași".
De altfel, și marele critic literar Șerban Cioculescu, autorul prefeței acestor amintiri, sublinia că volumul "stă sub semnul Prieteniei" dintre doi frați asemănători nu numai din punct de vedere fizic, dar și psihologic și moral. Cioculescu regreta că V. S. nu a dezvoltat biografia celebrului său frate mai mare, în umbra căruia a preferat să rămână, deși și mezinul a dovedit că era "un povestitor înnăscut".
Cele 178 de pagini ale volumului sunt structurate în 17 capitole, grupate în patru părți, având ca titluri numele localităților în care a locuit Mihail Sadoveanu de-a lungul vieții: Pașcani, Fălticeni, Iași, București.
Partea întâi cuprinde trei capitole: "Bădia Mihai", O întâmplare cu vulpile, Ultimul haiduc.
Partea a doua include nouă capitole: Istoria unei livezi, Despre Fălticeni și "Crîșma lui Moș Precu", O percheziție la Sadoveanu în 1907, "Răvașul poporului",  Farsă cu revers, Un partener neașteptat la șah, Moara din deal, Judecata asupriților, Concentrări și manevre.
Partea a treia formată din patru capitole: Cercul vînătorilor, O partidă de șah la "Traian", Jockei-Club, Un mic episod.
Partea a patra cuprinde un singur capitol: Toamna 1936.
Titlul capitolului "Bădia Mihai" și al cărții arată respectul pe care mezinul i l-a purtat celui mai mare frate încă din fragedă copilărie. Publicarea primelor creații literare încă din timpul studiilor gimnaziale de la Fălticeni îi aduseseră semne de respect din partea personalităților din Pașcani când se întorcea aici în vacanță. Ca urmare, V. S., chiar dacă avea doar șase ani, devenise un tovarăș de nedespărțit de M. S. oriunde acesta mergea cu cei dn generația sa: pescuit, vânat, oină, înot. Astfel, în timpul lung petrecut împreună, fratele cel mare a devenit un model de viață și intelectual pentru mezin.
Acțiunea din capitolul O întâmplare cu vulpi s-a petrecut în timpul vacanței de vară a anului 1898. Autorul și-a însoțit fratele la vânătoare de becaține și găinușe în balta Boroiului din lunca Siretului. Dar când V. S. a descoperit o vulpe cu patru pui, M. S. s-a mulțumit să observe scena, explicîndu-și astfel atitudinea: "Era și ea mamă și avea pui (...)".
Capitolul Ultimul haiduc prezintă cei doi ani de haiducie ai lui Ion Florea, un țăran intrat în conflict cu. autoritățile locale și care câștigase simpatia multora, inclusiv a fraților Sadoveanu. Deși nu omorâse pe nimeni în timpul jafurilor la drumul mare împotriva celor bogați, în cele din urmă a fost ucis de jandarmii care-l urmăreau permanent. (vezi postare)
Capitolul Istoria unei livezi descrie modul neașteptat în care scriitorul a devenit în 1906 proprietarul unei luvezi neîngrijite de la marginea Fălticeniului, la capătul străzii Rădășeni. După ce s-a căsătorit în 1901 în Fălticeni, scriitorul s-a mutat la București în 1903, la cererea poetului Șt. O. Iosif de a face parte din conducerea revistei "Semănătorul". Dar înainte de mutare, în plimbările făcute cu fratele său descoperiseră cu plăcere livada sădită cu peste 40 de ani în urmă de farmacistul Vorel cu nuci, molifți, castani și plante medicinale. Acesta decedase în 1896 și fiica sa de la Iași considera o povară livada mare cu căsuță, magazie, beci și fântână. În 1906, nemulțumit de atmosfera tumultuoasă a capitalei, a decis să revină în Fălticeni împreună cu prietenul Nicușor Beldiceanu și l-a creditat pe acesta cu acontul necesar cumpărării livezii. Dar cum Beldiceanu s-a răzgândit, M. S. a hotărât să cumpere el livada în rate, pentru a face din aceasta un loc de creație literară. Lucrările de refacere a livezii de către cei doi frați au durat doi ani, iar în 1908 scriitorul a adus de la Galați și 32 de stupi.
În capitolul Despre Fălticeni și "Crîșma lui moș Precu" este prezentată situația edlitară negativă a orașului de provincie și revigorarea de către scriitor a vieții sale culturale (vezi postare), precum și impactul moral neașteptat al vechii sale povestirii sale "Crîșma lui moș Precu". Cârciuma lui moș Precu dispăruse odată cu decesul proprietarului, dar unul din clienții, popa Tărăboi, devenise o personalitate locală. Întâmplarea face ca tinerii lucrători de la tipografia-librărie din Fălticeni să expună în vitrină câteva cărți ale M. S. , în semn de respect, printre care și "Crîșma lui moș Precu". Preotul cunoștea conținutul cărții editate la București și fiind prima oară când volumul era difuzat în Fălticeni, a cumpărat în secret toate exemplarele. Surprinși, librarii au mai expus de două ori cu același rezultat. Dar, descurajat, popa a ales calea penitenței: s-a transferat într-un sat izolat de munte, unde timp de șapte ani nu a mai băut. Apoi, la întoarcere, l-a vizitat pe scriitor și i-a mulțumit pentru hinele făcut în mod indirect.
În capitolul O percheziție la Sadoveanu în 1907, autorul își amintește de o percheziție efectuată în timp ce scriitorul ers la București. După răscoala din primăvara lui 1907, M. S., funcționar la Casa Școalelor fusese convocat la București de Spiru Haret, ministrul Instrucțiunii Publice, pentru a discuta problema țărănească. În lipsa sa, procurorul Tufescu și comisarul-șef i-au percheziționat casa, locuită doar de V. S.,  în căutarea unei mașini de tipărit manifeste  La întoarcere, M. S. a aflat că autorii denunțului erau marii proprietari funciari Ștefan Bonachi și Sterea. Dacă procurorul și-a cerut transferul, denunțătorii l-au evitat mereu pe scriitor.
Capitolul "Răvașul poporului" prezintă editarea acestei "gazete" în 1907-1909 la inițiativa lui M. S. După reprimarea răscoalei țăranilor din primăvara lui 1907, scriitorul a considerat necesară publicarea unei broșuri bilunare despre viața satelor din nordul Moldovei, împreună cu prietenul folclorist Artur Gorovei și un grup de învățători voluntari din zonă. Dar numirea lui M. S. ca director al Teatrului Național din Iași a dus la încetarea apariției revistei. (vezi postare)
În capitolul O farsă cu revers, autorul povestește farsa pe care i-au jucat-o cei doi frați mătușii Tinca, o învățătoare pensionară, rudă a soției scriitorului.  La ideea lui M. S., V. S. i-a dat pensionarei vizitatoare, la curent cu toate cancanurile târgului, o știre falsă căreia chiar el a ajuns să-i cadă victimă după câteva luni.
Capitolul Un partener neașteptat la șah este dedicat pasiunii pentru șah a marelui scriitor. În timp ce studia o problemă, a fost întrerupt cu o observație pertinentă de tapițerul Rimer, venit să-i repare niște scaune. Invitația de a juca o partidă s-a prelungit și în timpul cinei până la miezul nopții, reparațiile fiind amânate.
În capitolul Moara din deal este prezentată afacerea inițiată în 1911 la propunerea prietenului Artur Gorovei, avocat și folclorist amator. Pentru asigurarea situației lor financiare, cei doi asociați au cumpărat în rate o moară cu motor germană, pe care au instalat-o în livadă. În cei trei ani de funcționare a morii, aici și-au măcinat grâul țărani din multe sate, mai apropiate și mai depărtate de Fălticeni. Dar concurența apărută prin instalarea în zonă a altor trei mori i-a determinat pe cei doi morari "diletanți" să-și lichideze afacerea.
Capitolul Judecata asupriților prezintă soarta postumă a unui "baron local" din regiune, latifundiar și parlamentar sau prefect. Comportamentul său brutal cu tăranii i-a determinat pe aceștia ca după instalarea regimului comunist să-i scoată noaptea osemintele din mormânt și să i le arunce în apa Moldovei (vezi postare).
Capitolul Concentrări și manevre descrie perioada de neutralitate a României în Primul Război Mondial (1914-1916), când ofițerii rezerviști M. S. și V. S. au fost concentrați periodic în regimentul de infanterie din Fălticeni. (vezi postare)
În capitolul Cercul vînătorilor este povestită înființarea acestei asociații în Iașiul antebelic de către inginerul englez Ifould și înscrierea lui M. S. (vezi postare)
În capitolul O partidă de șah "Traian" se descrie atmosfera de la cafeneaua hotelului "Traian" din Iași și ridicarea prestigiului acesteia prin participarea scriitorului la salonul de șah. (vezi postare)
În capitolul Jockei-Club este descrisă degradarea atmosferei în acest select club patronat de rege, situație care l-a determinat pe M. S. să nu-l mai frecventeze. (vezi postare)
Capitolul Un mic episod prezintă o întâmplare amuzantă în care un tânăr ofițer, care nu îndrăznea să-l abordeze pe scriitorul său preferat, a ordonat soldaților cu care mergea la instrucție să-i prezinte onorul în timp ce M. S. se plimba.
În capitolul Toamna 1936 sunt descrise două episoade conflictuale ale scriitorului cu legionarii în 1928 și 1929, precum și decizia sa din 1936 de a accepta mutarea provizorie la București, pentru a prelua conducerea ziarelor de stânga "Dimineața" și "Adevărul", la care colabora. (vezi postări)

Revista „Kalende” în 1942-1944 (IORDACHE 2002)

„Calende”, Pitești, nr. 2/aprilie-iunie 2002, p. 6

Scrisoarea doamnei Ileana Iordache nu este doar emoționantă, dar conține și câteva informații cu valoare de document pe care „Calende” le va dezvolta în numerele viitoare din 2002, dar și din 2003, când se vor împlini 75 de ani de la apariția primului număr al revistei „Kalende”.
„(...) Trebuie însă să vă reamintesc și un alt moment, foarte important al revistei „Kalende”, cel dintre anii 1942-1944, care a scăpat atenției redacției revistei Dvs., atunci când director al revistei a fost singur, Vladimir Streinu.
Momentul este foarte important deoarece este vorba de perioada de după îndepărtarea lui V. Streinu, Ș. Cioculescu, T. Vianu, P. Constantinescu, Perpessicius de la „Revista Fundațiilor Regale” de către noul ei director, prof. D. Caracostea, timp de „șase luni” până când vor înțelege să se „reculeagă și să se adapteze noilor directive” (venirea legionarilor la putere).
Toși s-au „recules”, definitiv însă, încetând orice colaborare la RFR până după 23 August 1944 și toți, plus cei mai de seamă scriitori (T. Arghezi, E. Lovinescu, M. Sadoveanu, L. Blaga, Al. Philippide și alții) s-au regăsit colaborând la noua serie, a doua, a revistei „Kalende”, 1942-1944, reînființată sub direcția lui V. Streinu.
Despre cei îndepărtați de la RFR, în Necrologul lui P. Constantinescu, V. Streinu spunea că ei au înțeles să rămână pe  „vechea lor poziție, intelectualistă, disociativă, antimistagogică și antipoliticianistă”.
Sunt convinsă că revista „Calende”, în viitoarele numere ale anului 2002,  va menționa pe coperta interioară, alături de momentul „Kalende” 1928-1929 cu T. Șoimaru,V. Streinu, Ș. Cioculescu și P. Constantinescu directori și pe cel al reapariției revistei „Kalende” 1942-1944, seria a doua, director V. Streinu.
În măsura în care considerați că este necesar, vă stau la dispoziție cu orice fel de  plus de date în legătură cu viața, activitatea și opera tatălui meu, V. Streinu.
Vă urez succes în continuare și vă mulțumesc anticipat!”

„Întâlniri cu oameni” (ZAMFIRESCU 1989)

 Ion Zamfirescu, Întâlniri cu oameni. Întâlniri cu viața, Eminescu, București, 1989

5 Ateneiștii
Preliminarii
Conferințele Ateneului
În lumea ateneistă. Momente, stări de spirit, figuri
dr. Const. Angelescu
Gh. Adamescu
Ștefan C. Ioan
Radu Rosetti
Costin Petrescu
Ștefan Pop
Ion Petrovici
dr. D. Paulian
Gh. Țițeica
D. Pompei
V. Vâlcovici
Scrutare într-un bilanț

69 Cum i-am cunoscut
Mircea Florian
G. M. Cantacuzino
C. C. Giurescu
Const. Brăiloiu
Ion Marin Sadoveanu
Augustin Z. N. Pop
Nae Ionescu
George Fotino
Zoe Claudian
Șerban Cioculescu
Ion Chiricuță
Din nou în cancelaria de la „Lazăr” (Eftimie Metaxa, Grigore Orășanu, Virgil Hilt, I. Dimitriu-Bârlad, Ion Buricescu)

219 Treceri prin presa vremii
„Articolul de ziar”
Anii de colaborare la „Adevărul”
Sub starea de spirit a războiului. Perioada de la „Jurnalul”
Pledoarie pentru un om și pentru pace. Colaborarea la „Semnalul”
Cuvânt de încheiere

307 Ceea ce știu mai adânc

coperta IV: „Nu sunt un negator propriuz-zis al conceptelor de sincronie și protocronie; nu sunt, însă, nici un entuziast al lor. Atât primul concept, cât și celălalt, îmi par de factură livrescă; mai proprii deci pentru retorici de sistem pentru pătrundere și cuprindere de realități. Important, în viața unei culturi naționale, nu este car această cultură să proclame întreceri sau performanțe, ci să-și urmeze cu continuitate un mers al ei organic. Un mers organic, anume, în acord cu puterile ei de realizare; cu aspirațiile ei posibile; cu valorile acelea putând să-o aducă durabil în prețuirea și agregările lumii.

Rezum, în câteva cuvinte, ceea ce știu mai adânc din tot ce am trăit și am învățat până acum. Aici, pe această latitudine românească de istorie și cultură, se aștern de milenii cuprinsuri întregi de adevăr și umanitate. Regret că nu am decât această singură viață, pe care să i-o fi putut dărui”. Ion Zamfirescu

Interviu cu Eugen Seceleanu (ARION 1982)

George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

(...)

E. S. - (...) Știi doar că am fost șef de promoție la facultatea de filosofie. Am fost solicitat să rămîn asistent – reține, asistent, nu preparator.

- (...) Deci să rămîn asistent la catedra de materialism istoric, după aceea, în termen de 10 minute, am fost solicitat să rămîn la Institutul de filosofie. Pentru că nu-mi plăcea să merg prin biblioteci, am acceptat o altă propunere. Aceea de a fi profesor la Școala MAI nr. 1. Acolo am funcționat un an și aș mai funcționat dacă nu-mi dădeam demisia.

- Voiam să respect regulamentul, dar nu puteam.

- (...) am citit în ziarul Informația un anunț că studioul Sahia angajează prin concurs un redactor principal. (...).

- (...) După proba asta mai rămăsesem 4 inși, printre care Bogdan Antonescu, redactor azi la tv. La proba orală, comisia formată din Ion Vissu, directorul Moldovan și alții mi-au spus că am o inteligență ieșită din comun și m-a întrebat dacă accept să mă angajez.

- Văzusem în tramvaie afișe care anunțau revista Flacăra într-o nouă form. (...) Eu l-am propus în 1972 pe Adrian Păunescu să scrie comentarii la jurnalul de actualități, (...). Într-adevăr, A. P. a scris excelent comentariile.

- (...), m-am hotărît să discut cu Traian Stoica, fostul redactor șef adjunct al revistei. M-am prefăcut că vreau să mă ocup de organizarea cenaclului. (...) T. S., un om foarte subtil, m-a înțeles și mi-a promis că mă va propune pe mine pentru acest lucru. La cîteva zile, redactorul șef al revistei m-a întrebat dacă pot să mă ocup de acest cenaclu.

G. A. - Ce crezi că reprezintă pentru tineretul României socialiste acest cenaclu?

E. S. - Cred că reprezintă învingerea complexului față de propria noastră cultură. Nu mi-a plăcut niciodată că i-am uitat pe Goga, Blaga, Șerban Cioculescu – (...).

- (...) Omenirea știe că datorită revoluției organizate și conduse de PCR, România își scrie și într-un fel rescrie istoria. (...)

- (...) Familia noastră are pe puțin 500 de ani vechime în Făgăraș.

- A. P. are cultul talentului, (...). Cît despre poet, acesta a debutat spectaculos, înfrîngînd multe adversități, dar, în ultimul timp, spre satisfacția unora, scrie poezii mult prea directe fără o transfigurare artistică. Și așa, este un poet al națiunii, dar asta nu trebuie să-l mulțumească.

- Întotdeauna am crezut că acelora mai puțin băgați în seamă li se cuvine totul. (...), m-a uluit faptul că avînd o geantă diplomat neagră și o soră la tv, poți să fii atît de plin de caracter, lucru care de altfel a speriat pe mulți. (...)

Interviu cu Ov. S. Crohmălniceanu (ARION 1979)

George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979 

O. S. C. -Am diplomă de inginer constructor.

-(...) Am ales ingineria pentru că pe vremea ceea, deși nu se putea  trăi din matematică, cu atît mai puțin se putea trăi din literatură.

G. A. -La un moment dat ați debutat în critica literară!

O. S. C. -În 1943. În ziarul Ecoul. Unul din ziarele mari ale vremii. În coloanele lui se strecurau, pe cît posibil, alte opinii decît cele ale regimului Antonescu. Pagina 2 aparținea lui Miron Radu Paraschivescu. MRP, cu talentul său de a descoperi talente, a transformat această pagină într-o veritabilă revistă literară de stânga. În „limbajul esopic”, care nu putea fi urmărit totdeauna de cenzură, tinerii scriitori militau pentru o artă cu conținut revoluționar.

-Care au fost primele texte publicate?

-Cîteva medalioane critice. (...) Aceste medalioane erau dedicate unor autori însemnați, dar despre care la noi nu se cunoșteau prea multe: Vachel Lindsay, Vlemir Hlebnikov, Erich Kastner. (...) Inventam texte ale acestor autori pe care le comentam cu toată seriozitatea. Făceam fără să știu ceea ce s-a numit mai tîrziu „critică creatoare”.

-Aveați 20 de ani cînd  a apărut Istoria lui G. Călinescu.

-În 1941 eram desenator tehnic la Galați. (...) aveam sentimentul că țin în mîini o adevărată comoară; (...). (...) Mii de articole injurioase s-au scris despre ea. Majoritatea, de către cei aserviți regimului antonescian ale cărui legi cartea lui G. C. le sfida. În atmosfera aceea de fanatism, de fascism, G. C. promova cu mult curaj o atitudine progresistă.

-A fost o perioadă cînd nici nu mai citeam reviste. Mi-era silă să întîlnesc în paginile lor texte scrise la comanda fasciștilor. Dar mai rămăseseră cîteva reviste în care intelectualii de valoare își exprimau, în măsura în care puteau să înșele cenzura, repulsia față de atmosfera de suspiciune și ură creată în epocă. Kalendele lui V. Streinu era una din aceste reviste. Acolo semnau Ș. Cioculescu, P. Constantinescu. Tot aici am întîlnit nume de tineri scriitori: D. Stelaru, I. Caraion, G. Dumitrescu, Ș.A. Doinaș, C. Tonegaru. Pe unii dintre ei i-am cunoscut apoi în Cenaclul Tineretului Progresist din București.

-După război ați intrat în redacția Contemporanului.

-Mai întîi am trecut pe la Lumea lui G. C. Acolo făceam recenzii, țineam un fel de „revista revistelor”. (...) Era perioada de reconstrucție și, încă student fiind, am reclădit o casă cu etaj de pe str. A. Odobescu. (...) Și, totuși, prin forța împrejurărilor, după ce mi-am luat diploma de inginer, am devenit consilier de presă la Comisia de redresare a economiei naționale. (...); am început să mă ocup de șantierul național Salva-Vișeu (bineînțeles de probleme generale.). Cariera mea de constructor s-a sfîrșit cînd am fost numit conferențiar la catedra Facultății de limba și literatura română din București.

-(...) Am rezistență față de nebulozitate, obscuritate, deși autorul meu preferat este Dostoievski. Poate că mă fascinează prin complementaritate.

-Cînd scriam la Ecoul, la Lumea, la Revista literară eram mai mult un amator, un cititor care a parcurs multe volume, e drept, dar care nu avea concluzii clare asupra literaturii. A venit perioada Contemporanul. Redactor-șef era Al. Buican. Prin 47-49, deși începuseră să se ivească semne acelei epoci care s-a numit mai apoi a dogmatismului, am trăit totuși acolo o atmosferă de efervescență revoluționară. În colegiul de redacție erau multe personalități care militaseră de mult în rîndurile PCR. (...) Atmosfera de lucru era foarte tovărășească. (...) Exista o discrepanță între atașamentul meu față de ideile revoluționare și formația mea de literat. Ele trebuiau să ajungă la o convergență. Printr-un proces intern și nu prin schimbarea peste noapte a cămășii. Cunoștințe politice aveam. Nu și de etică marxistă. (...) Citeam tot felul de broșuri traduse și nu le găseam nici un rost. Mai curînd te îndepărtau de artă. Ceea ce mi-era imposibil să accept printre altele era negarea brutală, fără nici o explicație, a unei opere de literatură și artă, mai ales moderne, despre care sensibilitatea mea îmi spunea că sînt opere de valoare. Nu puteam să cred că Brâncuși e o expresie a imperialismului burghez, că Picasso e un degenerat. Cînd am dat apoi de Plehanov, Voronski (prieten lui Lenin), Lukacs, W. Benjamin și L. Goldmann am înțeles că marxismul în critica literară înseamnă cu totul altceva.

-În acei ani a apărut și Poezia putrefacției sau putrefacța poeziei.

-A fost un moment dureros. A fost și o frământare în redacția Contemporanului. N-am vrut să scriem nici unul dintre tineri despre acest pamflet. A apărut totuși un articol fără să fim consultați. A urmat după aceea o perioadă din ce în ce mai dificilă. După ce am publicat articolul Pentru calitate în nuvelistica noastră am fost decretat cosmpolit. (...) Totul se făcea prin directive. În anii aceia aspri, cînd am avut ciocniri grave cu spiritul dogmatic și mi se interzisese să semnez, am fost tentat să mă întorc în inginerie.

-În cazul poeziei se susținea că poetul nu trebuie să-și dezvăluie subiectivitatea, ci să exprime exclusiv lumea obiectivă. Deci, poezie epică și nu lirică. Nu are nimeni nimic cu poezia epică. Dar din cauza modului îngust în care era înțeleasă, au apărut acele nuvele în versuri. (...) Se spunea că dacă baza orînduirii burgheze este de condamnat, atunci și producțiile pe care le generează sînt de blamat. Astfel, Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia și alți mari scriitori din perioada interbelică erau negați. Se ajunsese la un primitivism al expresiei lirice, în contradicție cu patosul revoluționar al vremurilor în care trăiam. Se enunțau anumite probleme (intelectualul ezitant, electrificarea satelor) și scriitorii se duceau pe teren, căutînd exemple de oameni care să ilustreze aceste teme, în loc să vadă ce se petrece pe șantiere, în uzine și mai ales în conștiința oamenilor.

-Vă mai recunoașteți în cărțile pe care le-ați scris în anii 50?

-Nu le repudiez. Chiar dacă nu-mi mai plac unele pagini. Spiritul acelor lucruri nu e străin de ceea ce fac azi. Am militat și militez pentru o artă revoluționară, angajată.

-Ce a însemnat și ce înseamnă pentru literatură, pentru artă în general, ultimul deceniu?

-O înlăturare hotărîtă a tutor piedicilor ridicate în calea creației literare și artistice de dogmatism. Un climat de libertate, în care totodată principiile și fidelitatea față de idealurile socialismului și comunismului sînt neclintit păstrate. O înțelegere că problemele ideologice se rezolvă prin discuții răbdătoare, prin argumente logice, prin confruntarea teoriilor cu practica și nu prin măsuri brutale administrative. O recîștigare a istoriei naționale, act fără de care nici o creație culturală autentică nu este posibilă. (...) Este un mod  de a construi în plan intelectual, în spiritul adevărat al marxismului.

-Cred că fenomenul cel mai salutar din romanul românesc actual este o evidentă revenire la realism. După ce unii prozatori și-au risipit destulă energie și talent în experiențe adesea sterile, mă bucur să văd că marea majoritate a romancierilor noștri care au ceva de spus abordează cu curaj realitățile vieții și problemele autentice ale omului contemporan.

-(...) Sigur, după explozia lirică la care am asistat acum cîțiva ani (A. Blandiana, C. Baltag, C. Bunea, I. Alexandru, N. Stănescu, M. Sorescu, A. Păunescu), ne sînt mai sensibile astăzi și o anumită batere pe loc, în unele cazuri, și proliferarea epigonismului.

- Critica marxistă este deschisă noutății și ar fi de neconceput să ignore noile metode (semiotice, structuraliste, arhetipale, freudiene etc) ivite în ultimii ani și cu unele rezultate evidente. Marxismul este o filozofie eminamente critică și puterea ei constă mai ales în facultatea de a aborda în spiritul dialecticii cunoașterii omenești și a le confrunta permanent cu practica social-politică a proletariatului revoluționar.

-Orice dascăl dorește să comunice de la catedră discipolilor un adevăr al său. Care ar fi acesta în cazul prof. C.?

- (...) 3 lucruri: că literatura română este de mare valoare și deci nu trebuie să avem complexe, că trebuie să asimilăm în mod critic cele mai moderne teorii în domeniul exegezei literare și că marxismul în critica literară este o concepție revoluționară, în stare să realizeze această asimilare păstrîndu-și caracterul propriu, că este o concepție rodnică și cu rezultatele cel mai solide.

„Interviuri” (ARION 1979)

George Arion (revista „Flacăra”), Interviuri, Eminescu,  București, 1979

Ștefan Augustin Doinaș

Nichita Stănescu

Gheorghe Tomozei

Romulus Vulcănescu

Ioan Alexandru (Ardeleanu)

Paul Anghel

Ana Blandiana (Doina Rusan)

Emil Botta

Augustin Buzura

Nina Cassian

Al. Philippide

Dinu Săraru

Marin Sorescu

Adrian Păunescu

Alexandru Ivasiuc 

Fănuș Neagu

Octavian Paler

Edgar Papu

Eugen Barbu

Marin Preda

Șerban Cioculescu

Ov. S. Crohmălniceanu

Franyo Zoltan

M. H. Simionescu

Aurel Baranga

Paul Everac

„Biografii posibile” (CORBEA & FLORESCU 1973)

 Ileana Corbea & Nicolae Florescu, Biografii posibile. Interviuri, Eminescu, București, 1973

9. Argument

11 Cu Eugen Barbu despre scriitorul total („Astra”, III, 12, 1968)

21 Cu Ion Dodu Bălan despre profilul moral al criticului („Astra”, V, 7, 1970)

27 Cu Mihai Beniuc despre „imposibila întoarcere”  („Manuscriptum”, III, 2(7), 1972)

37 Cu Demostene Botez despre „un mod de existență” („Astra”, IV, 3, 1969)

46 Cu Radu Boureanu călătorind prin vârstele Solarei nopți („Astra”, IV, 4, 1969)

51 Cu Zoe Dumitrescu-Bușulenga între „iconoclastii și venerație” („Astra”, V, 12, 1970)

56 Cu Virgil Carianopol răsfoind amintiri („Radio București”, Acasă la..., 9 I 1970)

62 Cu Șerban Cioculescu  despre sine și despre critică („Astra”, IV, 9, 1969)

67 Cu Constantin Ciopraga despre modelul „gânditorului nocturn” („Astra”, VI, 5, 1971)

74 Cu Sergiu Dan despre cărți și autori („Radio București”, Acasă la..., 18 III 1970)

82 Cu Lucia Demetrius despre expresia unui destin („Radio București”, Acasă la..., 8 X 1970)

88 Cu Al. Dima despre comparatism literar („Astra”, IV, 11, 1969)

94 Cu Ștefan Augustin Doinaș despre „ipostazele” propriei creații („Astra”, V, 2, 1970)

102 Cu Ion Dongorozi despre „excapada” craioveană a unui moldovean („Radio București”, Acasă la..., 12 VI 1970)

109 „Simt toate dimensiunile scurtându-se; inclusiv a vieții” (Ultimul interviu al lui Gherghinescu Vania) („Cronica”, V, 46, 14 XI 1970)

117 Cu Horia Lovinescu din nou în Arcadia („Astra”, VII, 5, 1972)

126 Cu George Macovescu despre visuri și poezie („Astra”, IV, 4, 1969)

134 Cu Aurel Martin despre „avatarurile” unei generații („Astra”, V, 11, 1970)

143 „Parcă mia-r fi rușine să-l contrazic pe Lovinescu” (Ultimul interviu al Sandei Movilă) („Radio București”, Acasă la..., 19 VI 1970)

151 Cu Fănuș Neagu sub zările câmpiei („Astra”, V, 8, 1970)

158 Cu Ovidiu Papadima despre tradiție și modernitate („Astra”, V, 9, 1970)

168 Cu I. Peltz între portrete și caricaturi („Radio București”, Acasă la..., 3 IV 1970)

175 Cu Ioana Postelnicu între Bogdana și Plecarea Vlașinilor („Radio București”, Acasă la..., 29 V 1970)

185 Cu Profira Sadoveanu într-un climat... sadovenian („Radio București”, Acasă la..., 22 V 1970)

193 Cu Dan Simonescu despre literatura medievală românească („Astra”, IV, 6, 1969)

199 Cu Mircea Horia Simionescu despre legile interioare ale „jocului” („Astra”, VI, 1, 1971)

204 Cu Henriette Yvonne Stahl despre Voica și celelalte („Astra”, IV, 12, 1969)

211 Cu Zaharia Stancu „în căutarea timpului pierdut” („Astra”, V, 1, 1970)

217 Cu D. I. Suchianu despre „onoarea de  pricepe” („Astra”, VII, 4, 1972)

225 Cu Ieronim Șerbu... „dincolo de tristețe” („Radio București”, Acasă la..., 15 V 1970)

233 Cu Mircea Ștefănescu despre „succes” („Radio București”, Acasă la..., 20 XI 1969)

240 Cu Virgil Teodorescu despre avangarda literară și literatura contemporană („Astra”, IV, 10, 1969)

246 Cu Radu Tudoran despre nostalgia cărărilor pierdute („Astra”, IV, 1, 1969)

253 Cu Nicolae Țațomir despre oameni și locuri („Radio București”, Acasă la..., 14 XII 1970)

259 Cu Iulian Vesper despre „acest oraș, să-i spunem - Bogdania” („Cronica”, IV, 25, 21 VI 1970)

II.

267 Cu Andrei Oțetea despre chemarea istoriei („Manuscriptum”, II, 4(5), 1971)

274 Cu Ion Miclea despre fotogenia scriitorilor („Radio București”, Acasă la..., 26 XII 1970)

279 Cu Milița Petrașcu despre „statuile” scriitorilor („Cronica”, VII, 21, 26 V 1970)