POEZII CU TEMĂ ISTORICĂ ALE LUI VASILE ALECSANDRI

În volumul ’’Legende şi pasteluri’’ de Vasile Alecsandri (1821-1890) editat de ’’Ion Creangă’’ în 1982 sunt incluse la capitolul ’’Legende’’ şi următoarele creaţii în versuri cu temă istorică ale marelui poet romantic: ’’Dragoş’’, ’’Ştefan Vodă şi codrul’’, ’’Altarul mînăstirii Putna’’, ’’Dan, căpitan de plai’’, ’’Visul lui Petru Rareş’’, ’’Plugul blestemat’’, ’’Cuza Vodă’’ şi ’’Fraţii Jderi’’.

În comparaţie cu înaintaşii săi a fost un culegător de folclor metodic, fiind încurajat de M. Eminescu, T. Maiorescu, B.P. Hasdeu şi Elena Negri. El considera că prin contaminarea cu folclor literatura naţională s-ar regenera, neezitând să intervină în textul creaţiilor folcorice şi fiind conştient de sensul politic naţional al acţiunii sale. Nu întâmplător, D. Bolintineanu considera că prin publicarea culegerilor lui Alecsandri poezia noastră cultă ’’se români’’. În introducerea la ’’Poesii poporale. Balade (Cîntice bătrâneşti)’’ tipărită la Iaşi în 1852 şi preluată în ediţia din 1866 din Bucureşti, poetul defineşte baladele ca fiind ’’mici poemuri asupra întemplărilor istorice şi faptelor măreţe’’.

Inspirat de istoria naţională şi de folclor şi avându-l ca model pe contemporanul Victor Hugo, pionierul romantismului francez şi european, Alecsandri a scris numeroasele sale legende în perioada 1864-1875, având intenţia de a realiza o epopee naţională. Critica literară românească consideră că ’’Poema noastră istorică începe cu Alecsandri. Subiectele sunt desprinse dintr-un ev mediu legendar, cu eroi de mit, aşa cu apar ei în închipuirea rapsodului popular. Punerea în scenă e solemnă, maiestuoasă, gesticulaţia-grandilocventă. Un retorism amplu, dar monocord, susţine pe mari întinderi discursul liric. Tehnica e romantică şi vine, în cea mai mare parte de la Hugo.’’ (Dicţionarul....)

Creaţia lirică a lui Alecsandri a fost publicată în patru volume (unul de ’’Legende nouă’’), în cadrul ’’Operelor complete’’ de către editura Socec în timpul vieţii sale, în anii 1875-1880.

A. ’’Dragoş’’ a fost publicată în volumul ’’Poesii poporale ale românilor’’ în 1866, la poziţia XLII din capitolul ’’Balade-Cîntece bătrîneşti’’ (pp.164-167). Subiectul baladei se referă la întemeierea Moldovei medievale. Împărţită în 5 părţi, poezia începe prin plecarea lui Dragoş la vânătoare, unde urmăreşte o zi întreagă o căprioară ’’cu steluţă albă-n frunte’’. Animalul ajunge într-o poiană unde ’’cântă o albă copiliţă’’, care-l face pe erou să uite de vânătoare. Fecioara îi spune că se numeşte Moldova şi că ’’De Domnul sînt menită/Să fiu a ta ursită!’’. Fata îi arată moşia care îi va constitui zestrea pentru nuntă, dacă o va scăpa de un zimbru ’’fioros’’. Eroul ucide ’’zimbrul aprig ca un zmeu’’, lovindu-l cu ghioaga în frunte ’’Şi pleca în veselie/Pe frumoasa lui moşie/De păgâni să o ferească/Şi ca domn să o domnească!’’

La ediţia din 1866 la această legendă sunt ataşate următoarele încă trei note la versurile la care fac trimitere, pe lângă prima notă care apare în ediţia ’’Ion Creangă’’ :

’’Acestă baladă, deşi compusă de mine în stilul cînticelor bătrâneşci, am găsit de cuviinţă a o coprinde în colecţia poesiilor poporale, fiindcă ea amintesce una din legendele cele mai interesante ale Moldovii.

1)*Dragoş mîndru ca un sore*: După tradiţia poporală Dragoş a venit din Ardeal şi a poposit într’o vale numită cîmpul lui Dragoş între Bacău şi Petra. Descălecarea lui a fost pe la începutul vecului XIII.

2)*Eată-mi arcu vitejesc/Lîngă tine’l resădesc.*: În munţii Moldovei despre Ardeal am vedut un stejar bătrîn de mai multe sute de ani, pe care locuitorii îl numia: Arcul lui Dragoş. El era cu trunciul îndoit ca un arc.

3)*De-un rîu limped recorită*: Rîul Moldova.

4)*De un zimbru fioros*: Tradiţia veche pretinde că bourul Moldovii represintă capul zimbrului ucis de Dragoş cînd a descălecat în ţeră;Istoria însă susţine că acel bour vine de la cetatea Caput Bovis redicată de imperatul Traian în Dacia.’’

Poezia ’’Dragoş’’ este o variantă originală a autorului pentru legenda descălecatului lui Dragoş pe teritoriul viitoarei Moldove, în care eroul îşi cucereşte dreptul la domnie printr-o faptă vitejească, respectiv uciderea unui animal sălbatic foarte puternic.Spre deosebire de tradiţie, unde numele ţării Moldova este preluat de la numele căţelei de vânătoare a lui Dragoş, Molda, în poezie Moldova este chiar numele viitoarei doamne, simbolizând astfel unirea cu autohtonii.Contextul politico-militar al întemeierii Moldovei, adică războiul cu tătarii al regatului maghiar suzeran lui Dragoş, este evidenţiat de versul ’’De păgâni să o ferească’’. În ceea ce priveşte notele, poetul plasează greşit descălecatul la începutul secolului XIII, evenimentul având loc la mijlocul secolului XIV. De asemenea, originea ardeleană este o problemă, Dragoş fiind un voievod al Maramureşului.Autorul face o distincţie terminologică între zimbru şi bour ca stemă a principatului Moldovei, DEX 98 indicând că primul este Bison bonasus, iar ultimul Bos primigenus. Alecsandri nu citează însă nici o sursă istorică pentru cetatea Caput Bovis construită de Traian în Dacia, mai ales că provincia romană Dacia nu a cuprins teritoriul Moldovei, dar numele cetăţii arată că poetul încerca să afirme o origine latină a principatului moldovean.

B. ’’Ştefan Vodă şi codrul’’ este clasificată cu subtitlul ’’baladă’’ şi datată în 1875 pe saitul Aboutromania. Subiectul poeziei face referire la domnia lui Ştefan cel Mare, moment de apogeu al Moldovei medievale, care revine mereu în opera lui Alecsandri, poate şi datorită originii sale moldoveneşti. Domnitorul învins în luptă îşi plânge oştenii morţi şi este ajutat de codru, care-şi transformă brazii şi stejarii în soldaţi pentru armata lui Ştefan. Există o asemănare frapantă cu versurile romanticului Eminescu din ’’Scrisoarea a III a’’, prin care Mircea cel Bătrân îi transmite sultanului Baiazid I înainte de bătălia de la Rovine (1394): ’’Şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta rîul, ramul/Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este/Duşmănit vei fi de toate fără a prinde chiar de veste’’. Având în vedere că se face referire la ’’păgâni’’, probabil că poezia face trimitere la înfrângerea lui Ştefan de la Războieni (1476) în faţa sultanului otoman Mahomed II, după care domnul îşi va mobiliza soldaţii şi va reveni la luptă alungându-i pe duşmani din ţară.

C.’’Altarul mînăstirii Putna’’ este inclusă în categoria doinelor în Enciclopedia virtuală Wikipedia, subiectul său ţinând tot de Moldova medievală. După ce ’’au dat groaza printre păgâni’’, Ştefan cel Mare doreşte să facă creştinătăţii un dar, construind o mînăstire pe malurile Putnei. Poemul modern al lui Alecsandri exemplifică tradiţia despre politica cultural-religioasă a lui Ştefan cel Mare, conform căreia domnul construia câte un lăcaş de cult după fiecare victorie în război. Pentru a stabili locul lăcaşului sfânt, vodă se întrece cu doi dintre arcaşii săi cei mai buni. Săgeata sa bate cel mai departe, frângându-se într-un paltin, iar Ştefan decide că acolo va fi locul altarului. Autorul precizează într-o notă că ’’subiectul acestei balade l-am cules în Bucovina, şi chiar în mînăstirea Putna, unde se află mormântul eroului care a zidit-o.’’ Varianta poeziei de pe Encilopedia virtuală Wikipedia menţionează şi data ’’1843, Bucovina’’. Saitul Internetus menţionează că locul din care Ştefan a tras cu arcul era la poalele Dealului Crucii sau Crucişor era un izvor din care domnul bea când trecea pe acolo,al cărui nume a şi rămas ’’Izvorul lui Ştefan’’; dar după instalarea fabricii de ciment, dealul a fost transformat în carieră de piatră, izvorul şi crucea de piatră ce-l străjuia dispărând pe la 1928,fiind luată de un sătean; locuitorii Putnei au instalat o cruce mai mică pe dealul din apropiere,iar mânăstirea una mai mare pe dealul cel mai înalt.

D. ’’Dan, căpitan de plai’’ este o naraţiune vitejească a cărei temă se înscrie tot în istoria Moldovei medievale. Pe saitul Romanian Voice apare ca prolog un ’’Fragm. de cîntec poporal’’ din ’’XV secol’’: ’’Frunză verde de mălai/Cine merge sus la rai?/Merge Dan, şoiman de plai/C-a ucis el mulţi duşmani/Un vizir şi patru hani./Frunză verde lemn de brad/Cine merge jos în iad?/Merg tătarii lui Murad/C-au ucis în zi de mai/Pe Dan, căpitan de plai!’’. Două observaţii trebuie făcute: dacă ţinem seamă de faptul că acţiunea se petrece după moartea lui Ştefan cel Mare, care a avut loc în 1504, atunci datarea cîntecului poporal ar trebui să fie în secolul XVI; în Evul Mediu plaiul era o diviziune administrativă a judeţului, în zonele montane, condusă de un căpitan.

Poezia este divizată în şapte părţi, începând cu imaginea bătrânului Dan, care locuieşte singuratic pe munte şi îşi aminteşte de vremurile sale de glorie, când călare pe murgul său zdrobea duşmanii ce atacau ţara. În acest peisaj, Dan ascultă dialogul dintre doi copaci care vorbesc despre invazia tătarilor, după care-şi pregăteşte paloşul pentru luptă. Apoi merge acasă la camaradul său, puternicul Ursan, pribeag ’’de peste Milcov’’ (Ţara Românească), care în timpul domniei lui Ştefan cel Mare se distinsese într-o luptă cu tătarii şi fusese răsplătit de vodă cu moşie şi herghelie la câmpie. Aici intră în scenă Fulga, tânăra fiică a lui Ursan, care, ca o amazoană, domesticeşte un cal pentru tatăl ei. Cei doi pleacă în căutarea tătarilor, care ard sate, urmăresc pe locuitorii acestora şi înfrâng rezistenţe izolate. Dan şi Ursan atacă separat pe duşmani, lăsând în urma lor grămezi de cadavre.Dar o săgeată îl loveşte în piept pe Ursan, care este imediat apărat de camaradul său, până când apare Fulga şi-l scoate din luptă, iar arcaşii din Orhei (Basarabia) intervin, înfrângându-i pe tătari. Dan este însă rănit şi luat prizonier de Ghirai han, care îi propune să-l lase în viaţă cu condiţia să treacă la religia islamică. Eroul refuză ’’pentru că aşa m-au deprins Ştefan, uşoară ţărna-i fie!’’. El cere ca înainte de a muri să fie lăsat să mai vadă o dată pământul ţării sale, iar la întoarcere cade mort în faţa cortului hanului. ’’Iar hanul, lung privindu-l, rosteşte cu durere/O!Dan viteaz, ferice ca tine care piere/Având o viaţă verde în timpul tinereţii/Şi albă ca zăpada în iarna bătrâneţii!’’

E. ’’Visul lui Petru Rareş’’ este inclus în  mărgăritare şi are un subiect din istoria medievală a Moldovei şi anume suirea pe tron  a lui Petru Rareş, fiu natural al ţărăncii Răreşoaia cu marele Ştefan. În subtitlu se menţionează că această creaţie în versuri este o legendă, editorul precizând într-o notă că subiectul legendei se găseşte în lucrarea *O samă de cuvinte* a cronicarului moldovean Ion Neculce.

 În prima parte într-o tabără de pescari se discută despre moartea lui Ştefăniţă vodă (1512-1527), nepotul lui Ştefan cel Mare. Petru Rareş, numit în poezie Petrea Măjalui, le spune tovarăşilor săi pescari despre competiţia pentru tron ce va urma:’’Aşa-i rândul pe pământ!Cine-i slab, vrea a fi tare/Cine-i mic, vrea a fi mare/Căci domnia-i dulce pom/Care farmecă pe om’’.

În partea a doua Petru o visează pe mama sa care-i vorbeşte numindu-l domn. Dimineaţa sosesc în tabără soldaţi de la cetatea de scaun Suceava, care-l anunţă că demnitarii ţării l-au ales domn.’’Apoi mândru-nveşmântat/Pe un cal şarg încălecat/Pleacă vesel la domnie.../Fericită-i calea-i fie/Căci pe dânsul Dumnezeu/L-a pus drept la locul său!’’.

F. ’’Plugul blestemat’’ este una din ultimele sale poezii, apărând postum. Acţiunea se petrece într-un sat de răzeşi (ţărani liberi din Moldova), al căror pământ domnul vrea să-l confişte. O ţărancă curajoasă se opune trasării de către soldaţii lui vodă a noului hotar cu plugul, aşezând în faţa acestuia copilul său nou-născut. Boii de la plug se opresc în faţa copilului, în pofida faptului că sunt biciuiţi de însuşi vodă, moment în care toţi răzeşii se mobilizează alungându-i pe cei care vor să le acapareze pământurile.

Autorul precizează într-o notă că vodă este Mihail Sturza. El a fost prinţ al Moldovei între 1834 şi 1849, domnind în baza Regulamentului Organic, care era o constituţie modernizatoare a principatului. A fost promotor al unei politici conservatoare, reprimând încă din faza incipientă revoluţia din 1848 din   Moldova. Editorul notează că poezia a fost scrisă în 1888, an în care în România au avut loc răscoale ţărăneşti reprimate în mod sângeros, fapt ce l-a determinat pe poet să protesteze. În acest context poezia se deosebeşte de celelalte prin puternica sa tentă socială.

G. ’’Cuza Vodă’’ este datată 3/15 mai 1873, ziua în care a murit în exil în Germania primul domn al României, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Poetul îl numeşte ’’scump amic, domn mare’’, recunoscând strânsa sa legătură de prietenie cu fostul domn, care îi încredinţase importante misiuni diplomatice. Alecsandri nominalizează principalele realizări politice ale lui Cuza: ’’magica Unire şi sacra Libertate’’, precum şi reforma agrară din 1864. De aceea socoteşte îndreptăţită ca lumea ’’a ta legendă Cuza cu fală s-o rostească’’.

H. ’’Fraţii Jderi’’ nu are legătură cu romanul omonim al lui M. Sadoveanu dedicat epocii Moldovei lui Ştefan cel Mare, subiectul poeziei fiind plasat în istoria modernă a românilor, cu care Alecsandri este contemporan. În poemul  de război publicat în 1878 în revista ’’Convorbiri literare’’, este vorba de doi soldaţi fraţii, dorobanţul Jder Neagu şi vânătorul Jder Nistor, aflaţi pe câmpul de bătălie din Bulgaria, în timpul Războiului de Independenţă al tânărului stat român (1877-1878). În prima parte a poeziei, Neagu se pregăteşte pentru luptă, moment în care un proiectil turcesc îl ucide în tranşee. Camarazii lui conchid simplu: ’’He!...Dumnezeu să-l ierte! Ce vreţi? n-au avut zile.’’ şi decid să nu-i spună trista veste fratelui său mezin. În partea a doua a poeziei, Nistor este santinelă, gândind la mama şi mireasa sa. Vremea proastă aproape că-l adoarme, dar imaginea mamei îl trezeşte la timp pentru a face faţă atacului a doi turci. Pe unul îl ucide,iar pe al doilea îl răneşte, fiind rănit la rându-l său. În momentul în care vrea să-idea lovitura de graţie celui de-al doilea, acesta îl opreşte: ’’Nu-i drept să dai lovire vrăjmaşului rănit’’. Atunci vânătorul Jder îi leagă rana şi-l duce la ambulanţă spunând simplu: ’’Poftim vânat!’’

O caracterizare concluzivă a poeziei istorice a lui Alecsandri o face marele său contemporan romantic Mihai Eminescu în fragmentul din ’’Epigonii’’ plasat pe coperta volumului ’’Legende şi pasteluri’’, cu trimitere la epoca de refrinţă a lui Ştefan cel Mare: ’’El deşteaptă-n sînul nostru dorul ţării cei străbune/El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune/Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal’’.

SURSE

Vasile Alecsandri, Legende şi pasteluri, ediţia II, Ed. Ion Creangă, colecţia Biblioteca şcolarului, Bucureşti, 1982, pp. 6-48.

Vasile Alecsandri, Poesii poporale ale românilor, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, Bucureşti, 1866, http://books.google.com/books?id=QYpiAAAAMAAJ&printsec=frontcover&hl=ro#v=onepage&q&f=false

Stefan Voda si Codrul, http://www.aboutromania.com/alecsandri52.html

Ştefan Ştefănescu, Istoria medie a României, partea a II a, Principatele Române, secolele XIV-XVI, Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1992

Institutul de lingvistică, istorie literară şi folclor al Universităţii ’’Al. I. Cuza’’ din Iaşi, Dicţionarul literarurii române de la origini până la 1900, Bucureşti, 1979, pp.15-24

’’Fraţii Jderi’’, http://www.aboutromania.com/alecsandri51.html

’’Dan căpitan de plai’’, http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/dancapitan.php

http://www.internetus.ro/special-zone/turism/36904-povestea-dealului-crucii-de-la-putna.html

Monumente istorice, lăsate în paragină. După ce timpul le distruge, proprietarii construiesc blocuri sau clădiri de birouri

Digi24 8 martie 2014

Demolările atrag sancțiuni. România poate pierde bani europeni pentru renovarea clădirilor istorice

Digi 24 6 februarie 2014

„Sinucideri la Facultatea de Drept” (RUSU 1998)

 Titus Rusu, Sinucideri la Facultatea de Drept, „Tomis”, Constanța, nov. 1998

Berdiaev spune că există două feluri de trecut. Unul care participă la prezent, iar altul care a intrat în arhivă. În cele ce urmează, voi readuce în memorie câteva drame petrecute a Facultatea de Drept din București și care au intrat în uitare.

Printre cei trimiși, după 1948, să politizeze învățământul era și Pavel Dan, conferențiar de economie politică a capitalismului. De statură potrivită, elegant îmbrăcat, cu fața smeadă și părul șaten, ondulat, cu ochi căprui, el avea norma de bază la Institutul de Științe Economice și Politice V. I. Lenin. La Facultatea de Drept preda două ore pe săptămână și ține seminar cu grupa I din anul I din care făceam parte. Spre deosebire de ceilalți profesori, care citeau monoton și încruntați, Dan vorbea liber, dezinvolt, natural, avea umor și reușea să capteze atenția studenților. Își axa prelegerile pe Capitalul lui Marx. Mai totdeauna nu recurgea la expunerea vulgară a tezelor marxiste, de aceea lecțiile lui erau abstracte și uneori greu inteligibile pentru studenți. I se zicea „Das Kapital”.

În acea perioadă eram coleg de bancă cu Iustin Herscovici, pe care profesorul îl trata cu un aer de familiaritate. La întrebarea mea, de unde această apropiere, Iustin mi-a spus că Dan este prieten cu tatăl său și că își fac vizite. Tatăl lui Iustin avea o funcție importantă în Arbitrajul de Stat de pe lângă Consiliul de Miniștri.

De la început i-am făcut o impresie bună și mai târziu am simțit că mă simpatiza. De câte ori mă întâlnea pe culoarele facultății, Dan se oprea și îmi întindea mâna.

În 1954 nu l-am mai văzut. Altcineva preda în locul lui. M-am interesat la Iustin ce s-a întâmplat cu Dan. Colegul mi-a spus că în noaptea de Anul Nou 1953/1954 s-a sinucis în baie, tăindu-și venele. Gestul disperat s-a produs după ce fusese cu o delegație economică în Egipt și trezise suspiciuni securității, care începuse să-l ancheteze.

Sinuciderea lui Dan a survenit într-o perioadă în care începuse să se simtă „dezghețul”. Medicii de la Moscova arestați în decembrie 1952, în așa-zisul proces al halatelor albe, au fost puși în libertate după moartea lui Stalin. Începea perioada destindere, căreia rușii i-au zis „razriotka”. Dar securiștii români erau formați al școala lui Felix Edmundovici Dzerjinski, căruia i se zicea „Felix omul de fier”, fondatorul Cekăi, a cărui statuie trona în piața Lubianka din Moscova. Probabil că Dan, cunoscându-i bine pe securiști, a preferat să-și pună capăt zilelor decât să suporte ancheta.

În 1955 s-a sinucis Gh. Nedeslchi, profesor la catedra de Drept civil. S-a aruncat de la etaj din blocul din fața facultății, unde avea locuința. (...)

Absolvent al Liceului Internat din Iași al Facultății de Drept din același oraș, Nedelschi se afirmase ca strălucit civilist. Fusese asistent al profesorului Traian Ionașcu. Era și judecător la Tribunalul Suprem, secția civilă. Nedelschi editase la tipografia Universității C. I. Parhon un curs de drept civil. Cu surprindere am constatat că era copiat, aproape în întregime după tratatele civiliștilor sovietici Bratus, Fleișit și Novitchi, traduse în limba română.

Profesorul universitar V. D. Zlătescu, judecător la Curtea Constituțională, într-un ciclu de evocări publicate în „Palatul de Justiție” în 1990 îl prezintă pe Nedelschi ca un un jurist deosebit și profesor de prestigiu. Dar relatează o pățanie a marelui civilist care a fost Mihai Eliescu, petrecut înainte de a fi epurat din funcția de profesor. Nedelschi i-a cerut să-i împrumute cursul de succesiuni. Eliescu, de bună credință, i-a împrumutat cursul, iar peste puțin timp a citit în „Justiția nouă” un articol semnat de Nedelcshi, în care era demascat ca dușman de clasă, agent al burgheziei etc. O demascare în spiritul epocii, presărată cu citate din cursul de succesiuni, scoase din context și interpretate cu rea credință. Un gest cu atât mai surpinzător cu cât venea din partea unui om care nu era implicat în politică!

Sinuciderea nu și-a putut-o explica nimeni. Ion Filip, fost ministru adjunct al „Justiției” și procuror general adjunct, care i-a fost coleg de liceu și de facultate, mi-a relatat că l-a văzut pe Nedelschi cu câteva ore înainte de a-și pune capăt zilelor și nu a observat nimic deosebit.

În anii studenției vedeam pe culoarele facultății un tinerel subțirel, modest, sobru, mergând pe lângă pereți, ferindu-se de ceilalți colegi care se mișcau veseli, gălăgioși. Am aflat că este asistentul de la catedra de drept civil, Constantin Stătescu. Studenți care făceau seminarii cu el erau entuziasmați. Se discuta că ar avea neplăceri din cauza dosarului de cadre. Tatăl său fusese proprietarul unei cârciumi la Curtea de Argeș.

Cu timpul Stătescu a prins rădăcini în facultate, devenind un civilist de excepție. A fost numit secretarul Consiliului de Stat, apoi Președinte al Tribunalului Suprem, iar în cele din urmă ministru al Justiției. Rotirea cadrelor l-a readus la catedră, unde se simțea în largul său; a publicat mai multe tratate de drept civil.

După 1990, Stătescu s-a sinucis. Ziarele au anunțat decesul în termeni ambigui. Era elogiat ca profesor, se exprima regretul, dar numai un cititor foarte atent și-ar fi dat seama că ceva nu este în regulă. Profesori din facultate sunt foarte discreți cu privire la cauzele care l-au determinat pe Stătescu să recurgă la actul fatal.

Stătescu face aparte, alături de Ion Rucăreanu, care a studiat trei ani la Cambridge, stins și el prematur din viață, dintre cei câțiva profesori are se ridică la nivelul pleiadei de dascăli de la Drept din perioada interbelică.

Tratatele de drept civil care-i poartă semnătura se reeditează și sunt studiate cu interes de studenți și de specialiști în științe juridice.

„Două procese ale mareșalului Antonescu” (BUZATU 1998)

 Gheorghe Buzatu, Două procese ale mareșalului Antonescu, „Tomis”, Constanța, 1998

S-au împlinit în aceste zile 52 de ani de la consumarea uneia dintre marile farse din analele judiciare române și europene: judecarea și condamnarea la moarte a Mareșalului Ion Antonescu, conducătorul statului român din perioada 1940-1944. Nu revin asupra condițiilor în car e s-a pregătit și s-a desfășurat „procesul” din 6-17 mai același an. Autoritățile comuniste de la București, îndeplinind voința Moscovei și, nu mai puțin, a Washingtonului, au organizat și condus derularea faptelor astfel încât sfârșitul să fie ce previzibil: „Tribunalul Poporului” din București trebuia să pronunțe sentințe exemplare, „criminalii de război” și „rasistii” antonescieni, „fasciștii” și „vânzătorii de țară” urmând să fie asasinați. Ceea ce s-a și întâmplat în după amiaza de 1 iunie 1946. Dintre factorii de răspundere, din țară sau străinătate, nu a intervenit nimeni pentru preîntâmpinarea asasinatului. Regele Mihai I nu a insistat pentru execuție, dar nici nu a acționat contra. De-abia după execuție, ținând seama de reacția unor largi cercuri oficiale și neoficiale, de starea de spirit a poporului român (inclusiv a armatei aflată în plin proces de democratizare - a se citi de dezorganizare), autoritățile s-au grăbit să inventeze justificări. presa și radioul au fost antrenate, din inițiativa grupului Pauker, Brucan et Co. S-a procedat în mare viteză la editarea unui volum cuprinzând piesele esențiale ale falsului Proces al marii trădări naționale. Documentele în baza cărora s-au dictat sentințele au fost imediat clasate, astfel că nici până în prezent nu au fost încredințate liberului acces al istoricilor. (Singurul care  a avut posibilitatea să le cerceteze a fost generalul Ioan Dan, autorul monografiei la care a făcut adesea trimiteri: „Procesul”  Mareșalului Ion Antonescu, 1993). Comuniști și democrați, deopotrivă,au fost și sunt interesați, se vede, ca adevărul să nu iasă la lumină, brutal... Volumul Procesul marii trădări naționale, apărut, culmea, sub egida... Editurii Eminescu (București, 1946; reeditare - București, Editura Eminescu, 1995), a reprezentat, decenii la rând, unica sursă de documentare pentru specialiști. Cu alt prilej, am examinat și am dovedit că ediția 1946 a Procesului... a fost contrafăcută. Stenograma ședințelor „Tribunalului Poporului” a fost ciuntită ori, pur și simplu denaturată, astfel că orice cititor, prototip al „omului  nou” pe cale de afirmare, urma să înțeleagă numai ceea ce trebuia, anume că judecații și condamnații ar fi fost niște monștri (cf. Gh. Buzatu și colab., Ultimele zile al Mareșalului Antonescu, col. „Caietele magazin istoric”, 1/1993). Se află în curs de definitivare ediția Marcel Dumitru Ciucă a Procesului... (trei volume, deocamdată) și care ne îngăduie, în sfârșit, să cunoaștem direct de la sursă, nealterate, actele anchetei și ale farsei patronată de numitul „Tribunal al Poporului”. Un exemplu se impune, mai ales că unul din capetele de acuzare l-a constituit pregătirea și declanșarea „războiului criminal” pentru eliberarea teritoriilor străvechi românești din Răsărit la 22 iunie 1941 împotriva URSS. Astfel, după ediția 1946 a Procesului..., președintele „Tribunalului”, cu gândul la comuniști, a imputat mareșalului cum că ar fi ignorat protestele scrise contra războiului cu Rusia, acuzatul ar fi declarat: „Nu le-am văzut și depinde cine le face. Trebuie să le facă persoane responsabile și persoane calificate (cf. Procesul marii trădări naționale, p. 52).

Numai în ediția Ciucă întâlnim textul complet al declarației mareșalului: „Nu-mi amintesc (protestele scrise - G. B.). Și depinde cine le face. Trebuie să le facă persoane responsabile și persoane care se cade să vorbească în numele poporului român, acelea care aveau adeziunea maselor. Dacă sunt aceste persoane și le-am văzut și nu le-am luat în considerare, sigur că răspund. Dar nu există proteste și indicațiuni de la persoane care erau obligate să vorbească în numele neamului românesc” (cf. Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, I, 1995, p. 199).

Din comparația textelor, se desprinde că Antonescu a fost dispus să-i asculte pe cei care vorbeau în numele poporului român... Ceea ce, evident, nu a fost cazul comuniștilor și al acoliților lor!

Farsa judiciară patronată de autoritățile comunicante de la București a constitui ceea ce s-ar putea denumi Procesul oficial al Mareșalului Antonescu. A fost, revenim asupra acestui lucru, un simulacru de proces, care a precedat și condus la un asasinat politic.

În același timp însă s-a desfășurat un alt proces al Mareșalului. În fapt, de la 1948 și până astăzi, acest proces este în curs de desfășurare. El este, cu adevărat, al poporului român, singurul în măsură să-l judece pe Mareșal. Iar nu prin interpuși sau „reprezentanți” adunați din toate zările... Strălucitul diplomat care a fost Grigore Gafencu, aflat în emigrație în Elveția și receptând la radio știrea despre execuția Mareșalului și a unora din colaboratorii săi, a consemnat în amplul său Jurnal: „Radio București anunță că azi (1 iunie 1946), la orele șase seara, Mareșalul Antonescu, Mihai Antonescu și alți patru (doi) demnitari au fost <executați>. Grația regală nu a putut, deci, interveni. Rușii a cerut moartea lor (...). Păcatele mareșalului au fost spălate prin abuzurile regimului de azi și prin primejdia de moartea pe care sovieticii o țin întinsă deasupra țării. Întâmplările care au urmat prăbușirii sale au așternut uitarea peste campania nenorocită ce el a purtat-o în Rusia, ca și peste oarba înverșunare cu care s- aruncat în brațele lui Hitler. ieri încă vinovat, Mareșalul cade ca un martir al cauzei românești, pentru că România nu mai cunoaște decât o singură amenințare: Rusia. În jurul lui se va naște o legendă care va îndulci judecata istoriei. Moartea ce i se trage din mânia imperiului vecin îl apropie de sufletul unui popor care se simte, în întregime, amenințat de acea împărăție” (vezi G. Buzatu, ed. „România cu și fără Antonescu”, Iași, 1991, p. 33).

Gafencu nu s-a înșelat: Moartea, la comanda altora, l-a apropiat pe Mareșal de sufletul poporului român. El a devenit un martir al cauzei românești pentru acest popor. Care, atunci ca și acum, cu gândul la Ion Antonescu nu înțelege să se abțină de la creștinescul  Dumnezeu să-l ierte!

„Suceava” (ANUARUL MUZEULUI BUCOVINEI 1990-1992)

 „Suceava”, Anuarul Muzeului Bucovinei, Suceava, XVII-XVIII-XIX, 1990-1991-1992

Studii de istorie

9 Mugur Andronic & Paraschiva Batariuc, Contribuții la cunoașterea evoluției habitatului uman în zona limitrofă a orașului Suceava

25 Sergiu Haimovici & Gianina Comănescu & Luminița Scutelnicu, Studiul arheozoologic al materialului aparținând culturii Sîntana de Mureș din așezarea de la Podeni (jud. Suceava)

36 Paraschiva Batariuc & Mugur Andronic, Descoperiri arheologice la Suceava - contribuții la cunoașterea topografiei orașului medieval

62 Ion Popescu-Sireteanu, Originea cuvântului „boier” în limba română

85 Ioan Bodnariuc, Întâmplări la granița de sud a Moldovei în epoca medievală

90 Pavel Blaj & Ioan Iosep, Contribuții la cunoașterea braniștilor din Bucovina

105 Ioan Iosep, Toponimul „Obcina” - răspândire și semnificație

128 Mihai Lazăr, Obligații fiscale privitoare la creșterea vitelor în Moldova medievală (secolele XV-XVIII). Considerații istoriografice

151 Pavel Blaj, Boieri din sfatul domnesc al Moldovei în secolul al XVIII lea (II)

172 Olga Ștefanovici, Societatea Doamnelor Române din Bucovina

179 George Ostafi, Comemorarea lui Ștefan cel Mare la Putna și Suceava în anul 1904

187 Mihai Caruntu, Activitatea asociației „Cercul bucovinenilor din București” pentru ajutorarea refugiaților din teritoriul ocupat de URSS în vara anului 1940

196 Gavril Irimescu, Evoluția economico-socială a orașului Suceava între anii 1918 -1940 (date monografice)

Istoria culturii

209 Maria Mărgineanu, Câteva considerații privind vechimea, unitatea și continuitatea românească în lumina etnografiei

216 Traian Cantemir, Balada nunții

221 Ilie Dan, Raporturi între numele de loc și numele de persoană

233 Olimpia Mitric, Cartea veche în fondurile Bibliotecii Muzeului Județean Suceava (I) - Catalog

247 Nicolae Cârlan, În legătură cu activitatea tipografiilor românești de la Dubăsari și Movilău

258 Mihai Camilar, Arhitectura populară din Depresiunea Dornelor - privire generală asupra casei de locuit

264 Ion Pânzaru, Cărți tipărite la Suceava de-a lungul anilor

269 Mircea Cenușă, Aron Pumnul - cel dintâi profesor de limba română în Bucovina

285 Nicolae Ceredarec, Despre învățământul din Bucovina - cu privire specială în anii de școală ai lui Mihai Eminescu la Cernăuți și la dascălii săi

297 Nicolae Cârlan, Mihai Eminescu și „Lepturariul” lui Aron Pumnul

310 Brândușa Steiciuc, Mihai Eminescu traducător

314 Orest Tofan, Societățile academice din Bucovina (1875-1938)

328 Dan Petrovici, Aspecte ale societăților cultural-naționale românești din Bucovina în lumea satelor

341 Aura Clopotari, Un capitol inedit din „Botanica poporană română” de S. Fl. Marian - Trestia

351 Brândușa Steiciuc, Societatea Scriitorilor Români și Bucovina în preajma Marii Uniri

358 Petru Froicu & Eugen Dimitriu, Relațiile lui Tiberiu Crudu cu Leca Morariu

Documente

371 Mircea Avram, Un document sucevean de la 1503

376 George-Felix Tașcă, Șapte documente istorice inedite privind satul Giulești (jud. Suceava)

384 Virgil Tarangul, O nouă mărturie contemporană despre campania de la Prut (1711) - cu un comentariu de Constantin Șerban

396 Eugen Dimitriu & Petru Froicu, Suceava de altădată (în corespondența lui Emanuil Antonovici către Leca Morariu)

Medalioane

407 Mihai Ștefan Ceaușu, Vasile Balș, un iosefinist bucovinean

419 Emil Satco, Mandicevschi - o familie de muzicieni români

428 Mircea Cenușă, Constantin Hurmuzachi - un înflăcărat luptător pentru unitate națională

449 Vichentie Nicolaiciuc, Isidor Voronchievici, cărturar bucovinean polivalent

454 Alexandrina Andru-Monteoru, Epaminonda Bucevshi - un pictor al Țării de Sus

470 Vasile Boca, Filimon Rusu (1882-1957)

Muzeologie

460 Grigore Foit, Din mărturiile unui sfert de veac de activitate muzeistică

481 Viorica Lavric & Zenovia Catargiu, Studiul monedelor de argint rezultate din săpătura arheologică de la Dărmănești

484 Lidia Moroșan, Propuneri de etalare a obiectelor textile aparținând cultelor

Note și comentarii

490 Petru Țăranu, Toponimul „Călimani”, ecou al unei străvechi civilizații autohtone

496 Ion Mareș, Sondajul arheologic de la Sf. Ilie „Siliște” (1991)

503 Mircea Ignat & Victor Cozariuc & O locuință din secolele VI-VII e. n. descoperită la Mărețeia Mică (com. Dărmănești, jud. Suceava)

506 Traian Cantemir, Temperament și creație la Liviu Marian

513 Gavril Irimescu, Nicolae Iorga și Bucovina

517 Doina Huzdup, „Gazeta bucovinenilor” (1934-1938) propagatoare a istoriei și culturii bucovinene

524 Aura Știrbu, Cu privire la terminologia demonică în limba română (termeni pentru „Drac” pe baza A. I. R.)

532 Lista prescurtărilor

„Biografii posibile” (CORBEA & FLORESCU 1973)

 Ileana Corbea & Nicolae Florescu, Biografii posibile. Interviuri, Eminescu, București, 1973

9. Argument

11 Cu Eugen Barbu despre scriitorul total („Astra”, III, 12, 1968)

21 Cu Ion Dodu Bălan despre profilul moral al criticului („Astra”, V, 7, 1970)

27 Cu Mihai Beniuc despre „imposibila întoarcere”  („Manuscriptum”, III, 2(7), 1972)

37 Cu Demostene Botez despre „un mod de existență” („Astra”, IV, 3, 1969)

46 Cu Radu Boureanu călătorind prin vârstele Solarei nopți („Astra”, IV, 4, 1969)

51 Cu Zoe Dumitrescu-Bușulenga între „iconoclastii și venerație” („Astra”, V, 12, 1970)

56 Cu Virgil Carianopol răsfoind amintiri („Radio București”, Acasă la..., 9 I 1970)

62 Cu Șerban Cioculescu  despre sine și despre critică („Astra”, IV, 9, 1969)

67 Cu Constantin Ciopraga despre modelul „gânditorului nocturn” („Astra”, VI, 5, 1971)

74 Cu Sergiu Dan despre cărți și autori („Radio București”, Acasă la..., 18 III 1970)

82 Cu Lucia Demetrius despre expresia unui destin („Radio București”, Acasă la..., 8 X 1970)

88 Cu Al. Dima despre comparatism literar („Astra”, IV, 11, 1969)

94 Cu Ștefan Augustin Doinaș despre „ipostazele” propriei creații („Astra”, V, 2, 1970)

102 Cu Ion Dongorozi despre „excapada” craioveană a unui moldovean („Radio București”, Acasă la..., 12 VI 1970)

109 „Simt toate dimensiunile scurtându-se; inclusiv a vieții” (Ultimul interviu al lui Gherghinescu Vania) („Cronica”, V, 46, 14 XI 1970)

117 Cu Horia Lovinescu din nou în Arcadia („Astra”, VII, 5, 1972)

126 Cu George Macovescu despre visuri și poezie („Astra”, IV, 4, 1969)

134 Cu Aurel Martin despre „avatarurile” unei generații („Astra”, V, 11, 1970)

143 „Parcă mia-r fi rușine să-l contrazic pe Lovinescu” (Ultimul interviu al Sandei Movilă) („Radio București”, Acasă la..., 19 VI 1970)

151 Cu Fănuș Neagu sub zările câmpiei („Astra”, V, 8, 1970)

158 Cu Ovidiu Papadima despre tradiție și modernitate („Astra”, V, 9, 1970)

168 Cu I. Peltz între portrete și caricaturi („Radio București”, Acasă la..., 3 IV 1970)

175 Cu Ioana Postelnicu între Bogdana și Plecarea Vlașinilor („Radio București”, Acasă la..., 29 V 1970)

185 Cu Profira Sadoveanu într-un climat... sadovenian („Radio București”, Acasă la..., 22 V 1970)

193 Cu Dan Simonescu despre literatura medievală românească („Astra”, IV, 6, 1969)

199 Cu Mircea Horia Simionescu despre legile interioare ale „jocului” („Astra”, VI, 1, 1971)

204 Cu Henriette Yvonne Stahl despre Voica și celelalte („Astra”, IV, 12, 1969)

211 Cu Zaharia Stancu „în căutarea timpului pierdut” („Astra”, V, 1, 1970)

217 Cu D. I. Suchianu despre „onoarea de  pricepe” („Astra”, VII, 4, 1972)

225 Cu Ieronim Șerbu... „dincolo de tristețe” („Radio București”, Acasă la..., 15 V 1970)

233 Cu Mircea Ștefănescu despre „succes” („Radio București”, Acasă la..., 20 XI 1969)

240 Cu Virgil Teodorescu despre avangarda literară și literatura contemporană („Astra”, IV, 10, 1969)

246 Cu Radu Tudoran despre nostalgia cărărilor pierdute („Astra”, IV, 1, 1969)

253 Cu Nicolae Țațomir despre oameni și locuri („Radio București”, Acasă la..., 14 XII 1970)

259 Cu Iulian Vesper despre „acest oraș, să-i spunem - Bogdania” („Cronica”, IV, 25, 21 VI 1970)

II.

267 Cu Andrei Oțetea despre chemarea istoriei („Manuscriptum”, II, 4(5), 1971)

274 Cu Ion Miclea despre fotogenia scriitorilor („Radio București”, Acasă la..., 26 XII 1970)

279 Cu Milița Petrașcu despre „statuile” scriitorilor („Cronica”, VII, 21, 26 V 1970)