Iașiul istoric (M. D. R. T. 2011)

Iași este al doilea oraș românesc, după București, din punctul de vedere al populației. Istoria sa începe în antichitate, când a fost un important centru comercial. Totuși, primul document care menționează așezarea a fost scris cu doar 600 de ani în urmă. În cursul secolului XVI, Iași a devenit capitala Moldovei, apoi capitala Principatelor Române Unite (în secolul XIX, împreună cu București) și capitala României pentru doi ani în timpul Primului Război Mondial*. Prima școală în limba română a fost întemeiată aici și prima carte tipărită în Moldova a fost tipărită la Iași. De-a lungul timpului, orașul a fost ars de tătari, otomani și ruși și o mare parte a centrului istoric a fost distrus în 1944, în timpul luptelor de stradă din Al doilea Război Mondial. (...)

Construit pe ruinele Curții Domnești medievale a Moldovei, Palatul Culturii din Iași este considerat ca una din ultimele expresii romantice ale arhitecturii tradiționale. Edificiul monumental a fost construit în stil neo-gotic, inaugurat în 1925 de regele Ferdinand și folosit ca Palat de Justiție. A fost admirat mult de-a lungul timpului pentru stilul arhitectural și utilitățile moderne. În Camera Gotică se află un mozaic reprezentând bestiarul medieval, în timp ce în Camera Voievozilor sunt expuse portrete ale domnitorilor Moldovei și regilor României. Turnul central este cunoscut pentru ceasul cu opt clopote care cântă imnul aniversar al Unirii Principatelor. Timp de mai mult de 50 de ani, clădirea a găzduit câteva din cele mai importante instituții culturale ale Iașiului, care formează în prezent Complexul Național "Moldova". Complexul include Muzeul de Istorie, Muzeul de Etnografie, Muzeul de Artă și Muzeul de Știință și Tehnică.

Biserica Sf. Nicolae, construită de Ștefan cel Mare la sfârșitul secolului XVI, este cea mai veche biserică funcțională din Iași. Situată lângă Curtea Domnească, a avut calitatea de catedrală mitropolitană.
O nouă catedrală cu patru turle a fost ridicată în secolul XIX, într-un stil inspirat de Renaștere italiană. Aceasta a fost sfințită în prezența regelui Carol I și în interior se află sicriul cu moaștele Sf. Parascheva, protectoarea Moldovei.
Magnifica Biserică Trei Ierarhi a fost construită în secolul XVII, în stil bizantin. Arhitectura sa combină elemente tradiționale cu decorațiuni strălucitoare, creând o adevărată broderie în piatră. Moaștele Sf. Parascheva au fost aduse aici din Constantinopol și mai târziu mutate în catedrala mitropolitană.
Marea Sinagogă, construită cu peste 300 de ani, este situată în centrul orașului, fiind cel mai vechi edificiu religios mozaic din România.

Parcul Copou. Iașiul este situat pe șapte coline. În cursul primei părți a secolului XIX, primul parc din oraș a fost amenajat pe una din aceste coline. Cel mai vechi monument românesc, Obeliscul Leilor, care este așezat în mijlocul parcului, a fost ridicat ca un omagiu adus puterilor europene care au recunoscut independența României. Mihai Eminescu, cel mai faimos poet român, își găsea inspirația plimbându-se prin acest parc sau așezându-se sub un bătrân lămâi, care există și azi, lângă muzeul dedicat lui.

La începutul secolului XIX, Iașiul era martorul prima reprezentație teatrală în limba română. Clădirea Teatrului Național din Iași a fost proiectată de arhitecți vienezi și construită cu peste 100 de ani în urmă. Sala mare de spectacole are 750 de locuri și ornamente în stil baroc și rococo. Teatrul este iluminat cu peste 1400 de lămpi electrice și de un candelabru cu 109 becuri din cristal venețian. Centrala electrică a teatrului a furnizat energia pentru începutul iluminării publice a orașului.

Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 22-23 (Iași - The city on Seven Hills).

Notă M. T.
* noiembrie 1916 - noiembrie 1918 = Familia Regală, Guvernul, Parlamentul, BNR etc s-au refugiat la Iași, după înfrângerile suferite de armata română în fața armatelor germane, austro-ungare și bulgare.

Poetul basarabean G. Vieru în presa constănțeană din anii 80 („Tomis”)

<
Grigore Vieru (născut la 14 februarie 1935 în R.S.S. Moldovenească), este fără îndoială unul din acei lirici acre „mută umbra cregii, / Dar fără a rupe creanga”. Creanga lui - „limba în care m-am născut”. „Cinstirea limbii / În care ți-e dor”, „avere cea mai bună” - vine „Din munții omeniei”, din prispă și literatură, din iarbă și flori de măr, din simfonia spicelor de grîu și sfinte azimi, din miere și șoșea, din tată și mamă, din dor și patimă, din boure blînd și leru-i ler, din stealogostea și pe-un picior de plai, din Eminescu și Arghezi, sau, cum singur sintetizează:
Și sînt slăvit: prin ziua / Ce dulce datu-mi-s-a / De-a vieții în graiul / Ce-i spune Miorița / Mai bun noroc și-avere / Mai mare eu nu am / Decît în suflet graiul / Acestui pașnic neam. / Umbra acestei „crengi” a altoit sinceritate și bucurie, cutezanță și instelare, belșug și omenie, și mai cu seamă acea iubire, dintîi și de pe urmă care vitalizează întregul lirism al autorului:
„Dar din toate femeile / a venit una singură: / mama. (Mica baladă)
Antalogarea, din întregul scris al poetului, și de cîntece vechi, și de cîntece noi, reliefează în primul rînd patosul acestei iubiri, întrucît „Pe drum alb înzăpezit / Pleacă mama / Pe drum verde înverzit / Vine draga”. Chiar și atunci cînd  se află sub „semnul Mamei”, lirica lui Grigore Vieru nu-și mofidică această coordonată fundamentală ci o amplifică, sentimentul inițial și total al acestei iubiri se adaugă țara, pămîntul, neamul, și nu întîmplător ultimul său volum de versuri apărut la Chișinău în 1980, în condiții grafice de excepție se intitulează „Fiindcă iubesc”:
O, neamule, tu /adunat grămăjoară /ai putea să scapi / într-o singură icoană. / (Acasă)
>

SURSA
Victor Crăciun, Un poet al iubirii, „Tomis”, Constanța, 198?.

Modernism versus tradiționalism în literatura română la începutul secolului XX (MINULESCU 1929)

<

(...)

La cafeneaua „Kubler”*, intelectualii sînt împărțiți în două tabere: tradiționaliștii și moderniștii. Tradiționaliștii sînt siniștri. Moderniștii sînt caraghioși. Fiecare tabără își are mesele ei, unde se discută tot așa de zgomotos și se consumă tot așa de timid. Discuțiile și consumațiile lor, însă, au un punct comun. Plictisesc deopotrivă - discuțiile pe clienți serioși, iar consumațiile pe chelnerii zeloși. Majoritate intelectualilor discută în vînt și consumă pe credit. Tradiționaliști, însă, sau moderniști, toți intelectualii de la „Kubler” sînt boemi. Clienții car eobișnuiesc să-și plătească totdeauna consumația se feresc să se apropie prea mult de mesele lor. În schimb, papa Kubler îi apreciază și îi îi cultivă ca pe niște de buruieni de leac. Pe vremuri, făcuse și el pe intelectualul la Heidelberg**. Astăzi, însă, se ocupă cu lucruri mai serioase. Are o cafenea, un hotel, o colecție de pipe și cîteva icoane vechi, iar în orele libere se duce să pescuiască prin locurile din jurul Bucureștilor. Știe tot felul de lucruri. Știe mai mult ca toți clienții săi la un loc. Știe, bunăoară, că „peștele mare cu rîma mică se prinde”. Și ca dovadă că este așa, majoritatea clienților cu plată nu vin la cafeneaua lui papa Kubler de dragul consumațiilor, ci mai mult de dragul celor cîțiva chibiți intelectuali. Papa Kubler are monopolul chibiților din București. În cafeneaua lui, al anumite ore, te poți distra mai bine și mai ieftin decît la orice alt spectacol.

Tot de dragul  lor am intrat și eu pentru prima dată în cafeneaua „Kubler”. La început, după cum era natural, am văzut pe intelectualii din tabăra tradiționalistă, car enu vorbeau decît despre Creangă, Eminescu și încă alte două mari entități intelectuale contemporane: un profesor de istorie cu barba neagră*** și un poet cu plete blonde****. Mai tîrziu, însă, tabăra tradiționaliștilor s-a împărțit în două. Una a rămas cu istoricul, iar alta numai cu poetul.

În tabăra moderniștilor am fost introdus de un pictor ratat, pe care îl cunoscusem întîmplător la Paris,, unde nimerise probabil din greșeală, după ce fugise din Munchen. Fiindcă n-avea bani ca să se întoarcă în țară, îmi propusese să-mi zugrăvească mobila din odaia de culcare cu chipuri de femei goale - de altfel singura sa lucrare mai serioasă. De atunci și pînă ce l-am întîlnit din nou în București na mai lucrase nimic. Probabil nu fusese un pictor propriu-zis. Dovadă că la București nu mai făcea pictură. Făcea pe intelectualul în tabăra moderniștilor de la „Kubler”. Eu însă, deși trecusem dintr-o tabără în alta, nu-mi puteam totuși da seama dacă sînt sau nu un intelect adevărat.

Într-o zi, moderniștii mă roagă să le împrumut pe Baudelaire*****, pe care nu-l citiseră încă, și pe Rimbaud******, Laforgue*******, Corbiere********, Aloisus Bertrand********* și contele de Lautreamont**********. Din ziua aceea, însă, mi-am căpătat beleaua cu ei. Pînă atunci trăiseră ca niște frați buni și se manifestaseră în devălmășie intelectuală, fără ca vreunul din ei să-și fi bănuit bănuit vreodată confratele că ar putea avea mai mult talent ca el. De data asta, însă, intrase dihonia între ei... Se hotărîseră să-și aleagă și ei, ca la Paris, un șef - un șef de școală, bineînțeles, care să le îndrepte versurile și să-i proclame geniali. Șeful  însă nu se putea alege, fiindcă fiecare din ei vrea să fie el șeful celorlalți. Rezultatul a fost că tabăra moderniștilor s-a împărțit și ea, dar nu în două numai, ca tabăra tradiționaliștilor, ci în vreo douăsprezece grupulețe, unele formate chiar dintr-un singur intelectual numai. 

Nu știu cum s-a făcut, dar cu ocazia asta, eu am rămas pe dinafară. De altfel, de mine nici nu fusese vorba. Eu nu eram încă intelectual. Eram un simplu agent de legătură între intelectualii din București și cei din apusul Europei. După cîteva luni, după ce m-am văzut iar în posesia cărților mele, m-am jurat să nu mai inițiez în secretele bibliotecii mele pe nici unul din intelectualii de la ”Kubler”.

De cînd însă am rămas iar singur, mă simt parcă mai bine ca în mijlocul lor.  Mie, personal, situația aceasta îmi convenea de minune. Dar în cafenea nu poți sta tot timpul numai tu singur la o masă. Cîtva timp, fiecare din ei mă somaseră să mă pronunț categoric. Ce sînt eu? tradiționalist sau modernist?... Trebuia deci să mă alătur numaidecît sau de unii, sau de alții. Dar de cine?... Dacă n-ar fi fost decît două tabere, poate că m-aș fi hotărît imediat. Din douăsprezece, însă, e greu de ales. În asemenea cazuri, cea mai bună soluție este să rămîi independent.

(...)

>

SURSA

Ion Minulescu, Corigent la limba română, ed. Minerva, București, 1974, pp. 205-209.

NOTE M.T.

* „Kubler” = Cafenea la parterul hotelului Imperial, situat lângă Palatul Regal. (http://destinatii.liternet.ro/articol/120/Krikor-H-Zambaccian/Mediul-artistic-si-literar-dintre-cele-doua-razboaie-mondiale.html) (http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2012/02/lunga-poveste-de-dragoste-dintre-bucuresteni-si-cafeaua-4/)

** Heidelberg = Cea mai veche universitate din Germania, fondată în 1386. (http://www.infotour.ro/ghid-turistic/cladiri-si-turnuri/universitatea-veche-din-heidelberg-2355)

*** Nicolae Iorga.

**** George Coșbuc (?)

***** Charles Baudelaire (1821 - 1867) = Poet francez care a revoluționat lirica europeană. (http://www.charlesbaudelaire.co.uk/html/biography.html)

****** Jean Rimbaud (1854 - 1891) = Poet francez precursor al simbolismului. (http://www.mag4.net/Rimbaud/Biography.html)

******* Jules Laforgue (1860-1887) = Poet francez simbolist și impresionist. (http://www.laforgue.org/#vie)

******** Tristan Corbiere (1845-1875) = Poet francez. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/137210/Tristan-Corbiere)

********* Aloisus Bertrand (1807-1841) = Poet francez pionier al poeziei în proză. Precursor al simboliștilor și suprarealiștilor. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/62865/Aloysius-Bertrand)

********** Isidor Ducasse, conte Lautreamont (1846-1870) = Poet francez precursor al suprarealismului și situaționismului. (http://www.cavi.univ-paris3.fr/phalese/Maldororhtml/documents/Biographie.htm) 

POEZII CU TEMĂ ISTORICĂ ALE LUI VASILE ALECSANDRI

În volumul ’’Legende şi pasteluri’’ de Vasile Alecsandri (1821-1890) editat de ’’Ion Creangă’’ în 1982 sunt incluse la capitolul ’’Legende’’ şi următoarele creaţii în versuri cu temă istorică ale marelui poet romantic: ’’Dragoş’’, ’’Ştefan Vodă şi codrul’’, ’’Altarul mînăstirii Putna’’, ’’Dan, căpitan de plai’’, ’’Visul lui Petru Rareş’’, ’’Plugul blestemat’’, ’’Cuza Vodă’’ şi ’’Fraţii Jderi’’.

În comparaţie cu înaintaşii săi a fost un culegător de folclor metodic, fiind încurajat de M. Eminescu, T. Maiorescu, B.P. Hasdeu şi Elena Negri. El considera că prin contaminarea cu folclor literatura naţională s-ar regenera, neezitând să intervină în textul creaţiilor folcorice şi fiind conştient de sensul politic naţional al acţiunii sale. Nu întâmplător, D. Bolintineanu considera că prin publicarea culegerilor lui Alecsandri poezia noastră cultă ’’se români’’. În introducerea la ’’Poesii poporale. Balade (Cîntice bătrâneşti)’’ tipărită la Iaşi în 1852 şi preluată în ediţia din 1866 din Bucureşti, poetul defineşte baladele ca fiind ’’mici poemuri asupra întemplărilor istorice şi faptelor măreţe’’.

Inspirat de istoria naţională şi de folclor şi avându-l ca model pe contemporanul Victor Hugo, pionierul romantismului francez şi european, Alecsandri a scris numeroasele sale legende în perioada 1864-1875, având intenţia de a realiza o epopee naţională. Critica literară românească consideră că ’’Poema noastră istorică începe cu Alecsandri. Subiectele sunt desprinse dintr-un ev mediu legendar, cu eroi de mit, aşa cu apar ei în închipuirea rapsodului popular. Punerea în scenă e solemnă, maiestuoasă, gesticulaţia-grandilocventă. Un retorism amplu, dar monocord, susţine pe mari întinderi discursul liric. Tehnica e romantică şi vine, în cea mai mare parte de la Hugo.’’ (Dicţionarul....)

Creaţia lirică a lui Alecsandri a fost publicată în patru volume (unul de ’’Legende nouă’’), în cadrul ’’Operelor complete’’ de către editura Socec în timpul vieţii sale, în anii 1875-1880.

A. ’’Dragoş’’ a fost publicată în volumul ’’Poesii poporale ale românilor’’ în 1866, la poziţia XLII din capitolul ’’Balade-Cîntece bătrîneşti’’ (pp.164-167). Subiectul baladei se referă la întemeierea Moldovei medievale. Împărţită în 5 părţi, poezia începe prin plecarea lui Dragoş la vânătoare, unde urmăreşte o zi întreagă o căprioară ’’cu steluţă albă-n frunte’’. Animalul ajunge într-o poiană unde ’’cântă o albă copiliţă’’, care-l face pe erou să uite de vânătoare. Fecioara îi spune că se numeşte Moldova şi că ’’De Domnul sînt menită/Să fiu a ta ursită!’’. Fata îi arată moşia care îi va constitui zestrea pentru nuntă, dacă o va scăpa de un zimbru ’’fioros’’. Eroul ucide ’’zimbrul aprig ca un zmeu’’, lovindu-l cu ghioaga în frunte ’’Şi pleca în veselie/Pe frumoasa lui moşie/De păgâni să o ferească/Şi ca domn să o domnească!’’

La ediţia din 1866 la această legendă sunt ataşate următoarele încă trei note la versurile la care fac trimitere, pe lângă prima notă care apare în ediţia ’’Ion Creangă’’ :

’’Acestă baladă, deşi compusă de mine în stilul cînticelor bătrâneşci, am găsit de cuviinţă a o coprinde în colecţia poesiilor poporale, fiindcă ea amintesce una din legendele cele mai interesante ale Moldovii.

1)*Dragoş mîndru ca un sore*: După tradiţia poporală Dragoş a venit din Ardeal şi a poposit într’o vale numită cîmpul lui Dragoş între Bacău şi Petra. Descălecarea lui a fost pe la începutul vecului XIII.

2)*Eată-mi arcu vitejesc/Lîngă tine’l resădesc.*: În munţii Moldovei despre Ardeal am vedut un stejar bătrîn de mai multe sute de ani, pe care locuitorii îl numia: Arcul lui Dragoş. El era cu trunciul îndoit ca un arc.

3)*De-un rîu limped recorită*: Rîul Moldova.

4)*De un zimbru fioros*: Tradiţia veche pretinde că bourul Moldovii represintă capul zimbrului ucis de Dragoş cînd a descălecat în ţeră;Istoria însă susţine că acel bour vine de la cetatea Caput Bovis redicată de imperatul Traian în Dacia.’’

Poezia ’’Dragoş’’ este o variantă originală a autorului pentru legenda descălecatului lui Dragoş pe teritoriul viitoarei Moldove, în care eroul îşi cucereşte dreptul la domnie printr-o faptă vitejească, respectiv uciderea unui animal sălbatic foarte puternic.Spre deosebire de tradiţie, unde numele ţării Moldova este preluat de la numele căţelei de vânătoare a lui Dragoş, Molda, în poezie Moldova este chiar numele viitoarei doamne, simbolizând astfel unirea cu autohtonii.Contextul politico-militar al întemeierii Moldovei, adică războiul cu tătarii al regatului maghiar suzeran lui Dragoş, este evidenţiat de versul ’’De păgâni să o ferească’’. În ceea ce priveşte notele, poetul plasează greşit descălecatul la începutul secolului XIII, evenimentul având loc la mijlocul secolului XIV. De asemenea, originea ardeleană este o problemă, Dragoş fiind un voievod al Maramureşului.Autorul face o distincţie terminologică între zimbru şi bour ca stemă a principatului Moldovei, DEX 98 indicând că primul este Bison bonasus, iar ultimul Bos primigenus. Alecsandri nu citează însă nici o sursă istorică pentru cetatea Caput Bovis construită de Traian în Dacia, mai ales că provincia romană Dacia nu a cuprins teritoriul Moldovei, dar numele cetăţii arată că poetul încerca să afirme o origine latină a principatului moldovean.

B. ’’Ştefan Vodă şi codrul’’ este clasificată cu subtitlul ’’baladă’’ şi datată în 1875 pe saitul Aboutromania. Subiectul poeziei face referire la domnia lui Ştefan cel Mare, moment de apogeu al Moldovei medievale, care revine mereu în opera lui Alecsandri, poate şi datorită originii sale moldoveneşti. Domnitorul învins în luptă îşi plânge oştenii morţi şi este ajutat de codru, care-şi transformă brazii şi stejarii în soldaţi pentru armata lui Ştefan. Există o asemănare frapantă cu versurile romanticului Eminescu din ’’Scrisoarea a III a’’, prin care Mircea cel Bătrân îi transmite sultanului Baiazid I înainte de bătălia de la Rovine (1394): ’’Şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta rîul, ramul/Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este/Duşmănit vei fi de toate fără a prinde chiar de veste’’. Având în vedere că se face referire la ’’păgâni’’, probabil că poezia face trimitere la înfrângerea lui Ştefan de la Războieni (1476) în faţa sultanului otoman Mahomed II, după care domnul îşi va mobiliza soldaţii şi va reveni la luptă alungându-i pe duşmani din ţară.

C.’’Altarul mînăstirii Putna’’ este inclusă în categoria doinelor în Enciclopedia virtuală Wikipedia, subiectul său ţinând tot de Moldova medievală. După ce ’’au dat groaza printre păgâni’’, Ştefan cel Mare doreşte să facă creştinătăţii un dar, construind o mînăstire pe malurile Putnei. Poemul modern al lui Alecsandri exemplifică tradiţia despre politica cultural-religioasă a lui Ştefan cel Mare, conform căreia domnul construia câte un lăcaş de cult după fiecare victorie în război. Pentru a stabili locul lăcaşului sfânt, vodă se întrece cu doi dintre arcaşii săi cei mai buni. Săgeata sa bate cel mai departe, frângându-se într-un paltin, iar Ştefan decide că acolo va fi locul altarului. Autorul precizează într-o notă că ’’subiectul acestei balade l-am cules în Bucovina, şi chiar în mînăstirea Putna, unde se află mormântul eroului care a zidit-o.’’ Varianta poeziei de pe Encilopedia virtuală Wikipedia menţionează şi data ’’1843, Bucovina’’. Saitul Internetus menţionează că locul din care Ştefan a tras cu arcul era la poalele Dealului Crucii sau Crucişor era un izvor din care domnul bea când trecea pe acolo,al cărui nume a şi rămas ’’Izvorul lui Ştefan’’; dar după instalarea fabricii de ciment, dealul a fost transformat în carieră de piatră, izvorul şi crucea de piatră ce-l străjuia dispărând pe la 1928,fiind luată de un sătean; locuitorii Putnei au instalat o cruce mai mică pe dealul din apropiere,iar mânăstirea una mai mare pe dealul cel mai înalt.

D. ’’Dan, căpitan de plai’’ este o naraţiune vitejească a cărei temă se înscrie tot în istoria Moldovei medievale. Pe saitul Romanian Voice apare ca prolog un ’’Fragm. de cîntec poporal’’ din ’’XV secol’’: ’’Frunză verde de mălai/Cine merge sus la rai?/Merge Dan, şoiman de plai/C-a ucis el mulţi duşmani/Un vizir şi patru hani./Frunză verde lemn de brad/Cine merge jos în iad?/Merg tătarii lui Murad/C-au ucis în zi de mai/Pe Dan, căpitan de plai!’’. Două observaţii trebuie făcute: dacă ţinem seamă de faptul că acţiunea se petrece după moartea lui Ştefan cel Mare, care a avut loc în 1504, atunci datarea cîntecului poporal ar trebui să fie în secolul XVI; în Evul Mediu plaiul era o diviziune administrativă a judeţului, în zonele montane, condusă de un căpitan.

Poezia este divizată în şapte părţi, începând cu imaginea bătrânului Dan, care locuieşte singuratic pe munte şi îşi aminteşte de vremurile sale de glorie, când călare pe murgul său zdrobea duşmanii ce atacau ţara. În acest peisaj, Dan ascultă dialogul dintre doi copaci care vorbesc despre invazia tătarilor, după care-şi pregăteşte paloşul pentru luptă. Apoi merge acasă la camaradul său, puternicul Ursan, pribeag ’’de peste Milcov’’ (Ţara Românească), care în timpul domniei lui Ştefan cel Mare se distinsese într-o luptă cu tătarii şi fusese răsplătit de vodă cu moşie şi herghelie la câmpie. Aici intră în scenă Fulga, tânăra fiică a lui Ursan, care, ca o amazoană, domesticeşte un cal pentru tatăl ei. Cei doi pleacă în căutarea tătarilor, care ard sate, urmăresc pe locuitorii acestora şi înfrâng rezistenţe izolate. Dan şi Ursan atacă separat pe duşmani, lăsând în urma lor grămezi de cadavre.Dar o săgeată îl loveşte în piept pe Ursan, care este imediat apărat de camaradul său, până când apare Fulga şi-l scoate din luptă, iar arcaşii din Orhei (Basarabia) intervin, înfrângându-i pe tătari. Dan este însă rănit şi luat prizonier de Ghirai han, care îi propune să-l lase în viaţă cu condiţia să treacă la religia islamică. Eroul refuză ’’pentru că aşa m-au deprins Ştefan, uşoară ţărna-i fie!’’. El cere ca înainte de a muri să fie lăsat să mai vadă o dată pământul ţării sale, iar la întoarcere cade mort în faţa cortului hanului. ’’Iar hanul, lung privindu-l, rosteşte cu durere/O!Dan viteaz, ferice ca tine care piere/Având o viaţă verde în timpul tinereţii/Şi albă ca zăpada în iarna bătrâneţii!’’

E. ’’Visul lui Petru Rareş’’ este inclus în  mărgăritare şi are un subiect din istoria medievală a Moldovei şi anume suirea pe tron  a lui Petru Rareş, fiu natural al ţărăncii Răreşoaia cu marele Ştefan. În subtitlu se menţionează că această creaţie în versuri este o legendă, editorul precizând într-o notă că subiectul legendei se găseşte în lucrarea *O samă de cuvinte* a cronicarului moldovean Ion Neculce.

 În prima parte într-o tabără de pescari se discută despre moartea lui Ştefăniţă vodă (1512-1527), nepotul lui Ştefan cel Mare. Petru Rareş, numit în poezie Petrea Măjalui, le spune tovarăşilor săi pescari despre competiţia pentru tron ce va urma:’’Aşa-i rândul pe pământ!Cine-i slab, vrea a fi tare/Cine-i mic, vrea a fi mare/Căci domnia-i dulce pom/Care farmecă pe om’’.

În partea a doua Petru o visează pe mama sa care-i vorbeşte numindu-l domn. Dimineaţa sosesc în tabără soldaţi de la cetatea de scaun Suceava, care-l anunţă că demnitarii ţării l-au ales domn.’’Apoi mândru-nveşmântat/Pe un cal şarg încălecat/Pleacă vesel la domnie.../Fericită-i calea-i fie/Căci pe dânsul Dumnezeu/L-a pus drept la locul său!’’.

F. ’’Plugul blestemat’’ este una din ultimele sale poezii, apărând postum. Acţiunea se petrece într-un sat de răzeşi (ţărani liberi din Moldova), al căror pământ domnul vrea să-l confişte. O ţărancă curajoasă se opune trasării de către soldaţii lui vodă a noului hotar cu plugul, aşezând în faţa acestuia copilul său nou-născut. Boii de la plug se opresc în faţa copilului, în pofida faptului că sunt biciuiţi de însuşi vodă, moment în care toţi răzeşii se mobilizează alungându-i pe cei care vor să le acapareze pământurile.

Autorul precizează într-o notă că vodă este Mihail Sturza. El a fost prinţ al Moldovei între 1834 şi 1849, domnind în baza Regulamentului Organic, care era o constituţie modernizatoare a principatului. A fost promotor al unei politici conservatoare, reprimând încă din faza incipientă revoluţia din 1848 din   Moldova. Editorul notează că poezia a fost scrisă în 1888, an în care în România au avut loc răscoale ţărăneşti reprimate în mod sângeros, fapt ce l-a determinat pe poet să protesteze. În acest context poezia se deosebeşte de celelalte prin puternica sa tentă socială.

G. ’’Cuza Vodă’’ este datată 3/15 mai 1873, ziua în care a murit în exil în Germania primul domn al României, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Poetul îl numeşte ’’scump amic, domn mare’’, recunoscând strânsa sa legătură de prietenie cu fostul domn, care îi încredinţase importante misiuni diplomatice. Alecsandri nominalizează principalele realizări politice ale lui Cuza: ’’magica Unire şi sacra Libertate’’, precum şi reforma agrară din 1864. De aceea socoteşte îndreptăţită ca lumea ’’a ta legendă Cuza cu fală s-o rostească’’.

H. ’’Fraţii Jderi’’ nu are legătură cu romanul omonim al lui M. Sadoveanu dedicat epocii Moldovei lui Ştefan cel Mare, subiectul poeziei fiind plasat în istoria modernă a românilor, cu care Alecsandri este contemporan. În poemul  de război publicat în 1878 în revista ’’Convorbiri literare’’, este vorba de doi soldaţi fraţii, dorobanţul Jder Neagu şi vânătorul Jder Nistor, aflaţi pe câmpul de bătălie din Bulgaria, în timpul Războiului de Independenţă al tânărului stat român (1877-1878). În prima parte a poeziei, Neagu se pregăteşte pentru luptă, moment în care un proiectil turcesc îl ucide în tranşee. Camarazii lui conchid simplu: ’’He!...Dumnezeu să-l ierte! Ce vreţi? n-au avut zile.’’ şi decid să nu-i spună trista veste fratelui său mezin. În partea a doua a poeziei, Nistor este santinelă, gândind la mama şi mireasa sa. Vremea proastă aproape că-l adoarme, dar imaginea mamei îl trezeşte la timp pentru a face faţă atacului a doi turci. Pe unul îl ucide,iar pe al doilea îl răneşte, fiind rănit la rându-l său. În momentul în care vrea să-idea lovitura de graţie celui de-al doilea, acesta îl opreşte: ’’Nu-i drept să dai lovire vrăjmaşului rănit’’. Atunci vânătorul Jder îi leagă rana şi-l duce la ambulanţă spunând simplu: ’’Poftim vânat!’’

O caracterizare concluzivă a poeziei istorice a lui Alecsandri o face marele său contemporan romantic Mihai Eminescu în fragmentul din ’’Epigonii’’ plasat pe coperta volumului ’’Legende şi pasteluri’’, cu trimitere la epoca de refrinţă a lui Ştefan cel Mare: ’’El deşteaptă-n sînul nostru dorul ţării cei străbune/El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune/Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal’’.

SURSE

Vasile Alecsandri, Legende şi pasteluri, ediţia II, Ed. Ion Creangă, colecţia Biblioteca şcolarului, Bucureşti, 1982, pp. 6-48.

Vasile Alecsandri, Poesii poporale ale românilor, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, Bucureşti, 1866, http://books.google.com/books?id=QYpiAAAAMAAJ&printsec=frontcover&hl=ro#v=onepage&q&f=false

Stefan Voda si Codrul, http://www.aboutromania.com/alecsandri52.html

Ştefan Ştefănescu, Istoria medie a României, partea a II a, Principatele Române, secolele XIV-XVI, Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1992

Institutul de lingvistică, istorie literară şi folclor al Universităţii ’’Al. I. Cuza’’ din Iaşi, Dicţionarul literarurii române de la origini până la 1900, Bucureşti, 1979, pp.15-24

’’Fraţii Jderi’’, http://www.aboutromania.com/alecsandri51.html

’’Dan căpitan de plai’’, http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/dancapitan.php

http://www.internetus.ro/special-zone/turism/36904-povestea-dealului-crucii-de-la-putna.html

Oameni versus ceilalti in Romania antebelica (PETRESCU 1933)

<
(...)
Tinarul Fred Vasilescu, fiul unui industrias de mai bine de o suta de ori milionar, nu stie, pare-se, sensul perfect conturat si fara echivoc al acestui cuvint (om - n. M.T.) in romaneste, el care la 22 de ani era atasat la legatia din Londra (probabil ca isi inchipuia ca pe baza meritelor proprii), ca sa fie mutat apoi la Geneva, in timp ce atiti dintre camarazii sai, cu aceeasi vechime si cu un plus de examene, faceau oficiul de copisti in Palatul lui Sturza. Prin urmare, nu stie ca romanii se impart in doua categorii: oameni si ceilalti. Un om e cel care are existenta civila, adica isi poate valorifica si suparavalorifica orice merit, caci i se face credit prin simpla prezenta, pe cind ceilalti nici nu sint incercati. El participa din privilegiul unei foarte restrinse categorii. (Sint vreo citeva mii de oameni in Romania, la 18 milioane de locuitori). Dintre oameni se recruteaza ministrii de profesie, deputatii din oficiu, personalul legatiilor din strainatate, membrii tuturor celor citeva mii de consilii de administratie, platiti cu tantieme care echivaleaza titlurile de nobleta, voiajorii speciali in strainatate, sau, scoborind, sa zicem intre altii, directorul Teatrului National, directorul Institutului de radio (cum credeati ca se recruteaza altfel?) si, mai jos, tot soiul de directori si intendenti de muzee si institutii publice, care acorda locuinta, luminat, incalzit etc.
Fred Vasilescu, care fusese pe front, numai pentru ca intmplator voise el anume asta, nu s-a intrebat deloc dupa ce criterii s-au recrutat atit de numerosi ofiteri ai tuturor cartierelor generale? S-a tinut oare vreun concurs pentru sefii de popota? Dar pentru celelalte servicii au fost luati din tren la intamplare? Inainte de Revoluatia Franceza, privilegiul era favoarea regala: titlu, deci avere (mai totdeauna), dar acum formula e mai simpla: avere, deci, titlu, adica privilegiu. In razboiul pentru-ntregire, soldatul pur si simplu (adica provenit din locuitor) avea dreptul si mai ales datoria sa mearga zi de zi in linia intiia de transee si de foc, pe cind soldatul-om avea dreptul si datoria (neinscrise, e drept, in Constitutie, dar fixate printr-un ordin al Ministerului de Razboi), sa cumpere un automobil si sa ramina ``atasat``, pe linga el, la cartier, la Iasi, Birlad, Bacau, Roman, Botosani, sau Onesti etc. E adevarat ca ordinul publicat in ziare, in mod cinstit, nu fixa nominal pe cei care aveau acest drept si aceasta datorie, dar de vreme ce numai ``oamenii`` aveau bani sa cumpere un automobil, chiar daca sumele proveneau prin frauda, e de la sine inteles ca restul locuitorilor erau exclusi. Un om are dreptul sa fie unde e, chiar daca altul aduce meritul si solutia. Recent, un ministru nu a invitat oare, de pe banca ministeriala, marturisind ca n-are solutii, pe cei cari au solutii pentru remedierea crizei, fiindca ca el niciodata n-a facut presupunerea ca daca n-are solutii, n-are dreptul sa stea in locul acela, caci el se stia pe sine om? Gheorghidiu avea deci perfecta dreptate si stia bine ce spune: Ladima nu era un om. El nu putea fi numit, de pilda, membru in nici un consiliu de administratie, asa cum sunt numiti si incaseaza jetoane oameni cari n-ar putea sa scrie exact titlul mai complicat si mai nuantat al vreunei institutii, in consiliul careia figureaza. El nu putea fi numit nici director de biblioteca la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici atasat de presa, ca atitea zeci, in cine stie ce capitala straina. Nici Eminescu, de pilda, n-a fost om. N-a putut fi facut mai mult decit revizor scolar (si desi a fost un excelent revizor, n-a putut ramine nici acolo). Cu toate ca a gindit, a formulat si a impus doctrina partidului conservator, el n-a fost niciodata deputat, nefiind, cum am spus, om. Toata lumea il compatimeste intelegator pe omul care din pricina vreunei nesanse nu poate ``sa traiasca dupa rangul lui``, dar Ladima poate sa crape intr-o mansarda oarecare, in luna iulie, caci toti ceilalti oameni vor gasi asta aproape firesc. Banuiesc ca, pentru inceput, acceptindu-l in calitate de paj intr-ale omeniei, Gheorghidiu i-ar fi gasit lui Ladima doua-trei sinecure, mai tirziu l-ar fi ales poate, cine stie, in vreun consiliu de adminsitratie si, daca ar fi dovedit insusiri si suficienta domesticitate, poate fi deputat.

(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 160-162.

Arta versus ortografie in secolul XX (PETRESCU 1933)

<
(...)
- Dar eu nu stiu sa scriu... Ma intreb daca n-as face chiar greseli de ortografie?
- Arta n-are de-a face cu ortografia... Scrisul corect e piinea profesorilor de limba romana. Nu e obligatoriu decit pentru cei care nu sint scriitori. Marii creatori sunt mai abundenti in greseli de ortografie decit bancherii. Eminescu a scris mai putin ortografic decit oricare dintre poetii care l-au urmat si l-au imitat... E indreptat, cind e tiparit, de editorii lui critici. Ortografia o poate cunoaste orice elev premiat in clasa a cincea de liceu.
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 8-9.

Galaţiul interbelic (TEODOREANU 1935)

<
(...)
Catul Bogdan cunoştea Galaţiul de pe hartă: oraşul de pe marginea Dunării. Dar cu Dunărea se întîlnise şi la Porţile de Fier. Ştia fulgerul ei vast de coasă care răstoarnă în Marea Neagră toate apele României. Această Dunăre însă nu trecuse prin sufletul nici unui scriitor gălăţean, apărînd în literatură, aşa cum trecuseră teii Iaşiului prin sufletul lui Eminescu, devenind eminescieni, munţii Neamţului prin sufletul lui Hogaş, şi toate apele Moldovei prin sufletul lui Sadoveanu, devenind coardele vioarei lui.
Oraşele apar sufletului numai prin scriitorii lor; altminteri rămîn pe pămînt ca şi pe hartă, dincolo de suflet, în sicriul geografic.
Aşa că nu-l interesa oraşul negustorilor Dunării, portul practic, mahalaua danubiană, cosmopolită în mic.
Trăise anticipativ la Iaşi, chiar peronul gării, în tovărăşia lui Nathan Sabbetai, sosirea la Galaţi. De la gară la ''Palace-hotel'', de-acolo la restaurantul ''Sure'', de-acolo iar la hotel. Ştia că va întîlni mulţi greci măslinii, vorbind cu ''ţe'', amintind urechii zîmbetul de veche Moldovă, al lui Vasile Alecsandri cînd îl bufonizează pe kir Zuliardi*. Apoi efortul de a se adapta la patul procustian al vieţii de hotel, opereta zilnică a bacalaureatului în care trebuia să joace rolul corului din tragedia antică, în fruntea corpului didactic secundar pe care-l prezida - şi, în sfîrşit, cu o senzaţie liberatoare de plecare pe mare, întoarcerea la Iaşi ca într-o Veneţie.
(...)
Şi iată că intra în Galaţi ca într-un loc al tinereţii regăsită deodată într-un oraş necunoscut care era un tremur blond de tei, de stele şi lumini. Sora lui, moartă, tinereţea aici era.
(...)
>

SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, 1991, Bucureşti, p. 46-47.

NOTĂ M.T.
* ''Kir Zuliardi'' = Piesă scrisă de Vasile Alecsandri în 1852. (http://www.romlit.ro/spal-varz)

Patru profesori din Timişoara nu vor ca o stradă din oraş să poarte numele lui Petre Ţuţea

Active News 27 ianuarie 2014

Biografia cronologică a lui I. Slavici (1848-1925) (Lyceum 75/1977 & Biblioteca școlarului 114/1981)

<
1848
La 18 ianuarie s-a născut la Șiria Ioan Slavici, fiul lui Slavu Slavici și al Elenei, născută Borlea. Savu Slavici, agricultor la origine, va deveni cojocar.
1854
Începe învățătura la școala din Șiria, avînd ca dascăl pe Dimitrie Voștinari.
1860
Se înscrie la liceul maghiar din Arad.
1865
Se transferă la liceul german din Timișoara (clasele VI și VII). Spre a se întreține, dă ore de meditație.
1867
Revine la Arad, unde frecventează ultima clasă de liceu (VIII) ca particular.
1868
Trece examenul de bacalaureat la Satu Mare.
Toamna, pleacă la Pesta să studieze dreptul. Se retrage din lipsă de mijloace materiale.
1869
Este secretar al notarului din Cumlăuș.
Toamna, se duce la Viena să-și satisfacă stagiul militar, reluîndu-și studiile de drept. Iarna îl întîlnește pe Eminescu, prezentat de medicinistul Ioan Hosanu.
1871
Debutul literar cu comedia Fata de birău în "Convorbiri literare", nr. 1. Studenții români din Viena fondează societatea "România jună", iar Slavici este ales președinte, D. Popovici Barcianu - secretar, iar Eminescu - bibliotecar.
Sărbătorirea a 400 de ani de la zidirea mînăstirii Putna. Slavici și Eminescu au avut rol principal în această acțiune.
Termină școala militară, devenind ofițer.
Continuă studiile la Viena.
1872
Reîntors la Viena, intră în biroul avocatului Mircea B. Stănescu din Arad, pentru practică.
Primele povești în "Convorbiri literare": Zîna zorilor, Ileana cea șireată, Florița din codru.
1873
Timp de trei luni este redactor. al publicației "Gura satului", ocupînd apoi postul de arhivar la Consistoriul greco-oriental din Oradea.
E dat în judecată pentru "rebeliunea" de a fi apărat interesele țăranilor români din satul Păuliș, asupriți de administrație.
13 iunie: moartea mamei.
1 iulie: moartea tatălui.
Revine la Viena spre a-și termina studiile.
1874
Se îmbolnăvește greu, stă internat aproape întreg anul 1874, în spital.
Trece în Moldova (Iași), lucrînd pentru puțină vreme în redacția ziarului "Curierul".
Locuiește împreună cu Eminescu, Miron Pompiliu într-o chilie la "Trei ierarhi".
Se căsătorește cu Catinka Szoeke.
1875
Se stabilește la București, unde funcționează ca secretar al Comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzaki; este profesor la liceul "Matei Basarab" din București.
Publică în "Convorbiri literare" Popa Tanda.
1877
În luna ianuarie intră în redacția ziarului "Timpul"; în toamnă este adus în redacție și Eminescu.
1878 februarie
Un alt redactor la "Timpul": I. L. Caragiale. Între cei trei scriitori se leagă o strînsă prietenie.
1879 martie
În "Convorbiri literare" apare Gura satului, o excelentă nuvelă rurală.
1880
Reintră în învățămînt. Funcționează la început la Școala normală pentru învățătura poporului român, apoi din 1882, la Azilul "Elena Doamna".
iulie: Apare în "Convorbiri literare" nuvela Budulea taichii.
1881
La editura "Socec" publică volumul Novele din popor.
Secretar al Societății pentru cultura poporului român.
1882
N. Xenopol, Novele din popor, în "Românul", 7 februarie.
M. Eminescu, "Novele din popor", în "Timpul", nr. 69.
Călătorie în Italia, observații despre arta italiană.
1883
Publică un Curs de literatură poporană și un curs de Estetică.
1884 aprilie 26
Preia conducerea revistei "Tribuna" din Sibiu, pe care o va păstra pînă în 1890.
Volumul Azilul Elena Doamna, Sibiu.
Volumul Pădureanca, Sibiu.
1885 februarie
Primul proces de presă al "Tribunei", Slavici acuzat și achitat.
Divorțează de Catinka Szoeke.
1886
mai: Al doilea și al treilea proces de proces al "Tribunei". Slavici amendat cu 100 de florini.
noiwmbrie: Al patrulea proces de presă al "Tribunei". Slavici condamnat la 3 zile închisoare și amendă.
Se căsătorește cu Eleonora Tănăsescu, profesoară de naturale.
Scrie drama istorică Gaspar Grațiani.
Nașterea întîiului copil, Titu.
1887
Este ales secretar al conducerii Partidului Național din Transilvania, al cărui președinte era G. Bariț.
1888
aprilie Oficialitatea austro-ungară îi intentează al cincilea proces de presă, fiind condamnat la un amendă de 100 de florini și un an de temniță, pedeapsă pe care o va executa la Vaț.
Premiera piesei Gaspar Gratiani la Teatrul Național din București.
1889
ianuarie: Nașterea fiicei sale Lavinia Ioana-Iosefina.
iunie: Iese din închisoare. Revine la București.
1890
Slavici se reîntoarce la București.
Se naște fiul său Ion Marcel.
1891
Se naște fiica sa Fulvia.
1892
Începe publicarea, la editura "Cartea românească", volumelor de nuvele: vol. II în 1896, vol. III 1914 (?), vol IV (f. a. 1926), vol. V (f. a. 1927), vol. VI 1927.
1893 noiembrie
Scoate ziarul "Corespondența română".
N. Iorga, Schițe din literatura română, Iași.
1894
mai Apare revista "Vatra", a cărei conducere este asigurată de Caragiale, Slavici și Coșbuc.
În conducerea Institutului "Ioan Oteteleșeanu" din Măgurele, alături de soție, funcționînd pînă în 1908.
Publică în numerele 1-34 din revista "Vatra" romanul Mara.
Nașterea fiicei sale Elena.
1896
Volumul "Tribuna" și tribuniștii, Orăștie.
Se naște Ioana-Livia, ultimul său copil.
1902
Volumul 1 Din bătrîni (Luca), București.
1903
G. Panu, Amintiri de la Junimea, București.
1905
Volumul 2 Din bătrîni (Manea), București.
1906
Apare, la Budapesta, în volum romanul Mara.
Volumul Institutul Oteteleșanu din Măgurele, București.
N. Iorga, Un nou roman al d-lui Slavici, "Mara", în "Sămănătorul", nr. 25.
Apare, în "Tribuna poporului" (Arad) romanul Corbeiu (needitat în volum).
1907
Ovid Densusianu, Slavici Ioan: Mara, în "Viața nouă", II, nr. 24.
1908
Revine de la Măgurele la București.
Asigură conducerea ziarului "Minerva", pînă la șfîrșitul anului următor.
În acest ziar publică din dec. 1908 pînă-n februarie 1909 romanul Din două lumi.
Publică volumul Povești. Vol. II (f. a. 1923?).
1909
Este ales membru al Societății scriitorilor români.
Volumul Din valurile vieții, București.
E. Hodoș, I. Slavici: "Povești", în "Luceafărul", nr. 12.
1910
Împreună cu E. Bratu pune bazele agenției de presă "Corespondența română"; este învățător la școala comunității evanghelice germane.
Volumul Românii din Ardeal, București.
1912
Moare, la Berlin, I. L. Caragiale. Slavici scrie necrologul Un om mare ("Minerva literară ilustrată").
1914
Timp de un an lucrează la ziarul "Ziua". Izbucnește primul război mondial. Adoptă o atitudine filogermană.
Volumul Gramatica limbii române. Etimologia, București.
Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea, București.
1915
Volumul Politica națională română, București.
Arestat ca filogerman; este eliberat înainte de retragerea trupelor noastre din București.
Redactor principal la "Gazeta Bucureștilor" unde scrie articole în care ia apărarea Germaniei și atacă pe aliații României (în acest timp capitala era sub ocupație germană).
1919
Este din nou arestat, deținut la Văcărești, unde se întîlnește cu I. C. Frimu. S. și alți redactori de la "Gazeta Bucureștilor" sînt condamnați la 5 ani închisoare pentru atitudinea politică din timpul războiului. Este eliberat, ca și Arghezi, după un an.
1920
Volumul Din două lumi, București.
1921
Tipărește Închisorile mele.
1923
Volumul Cel din urmă armaș, București.
1924
Publică volumul Amintiri.
nov. 1924 - dec. 1925
Publică în "Adevărul literar și artistic" romanul Din păcat în păcat (nepublicat în volum).
1925
G. Bogdan-Duică, în "Societatea de mîine", II, nr. 4-5.
Ioan Slavici moare la 17 august, la Panciu.
G. Baiculescu, Operele lui Ioan Slavici, în "Adevărul literar și artistic",  nr. 247.
1930
Volumul Lumea prin care am trecut, București.
1964
I. Peltz, Așa cum i-am cunoscut, București.
>

Surse
Ioan Slavici, Mara, ediția II, ed. Albatros/ col. Lyceum nr. 75, București, 1977, pp. XXVI-XXXVIII (Constantin Măciucă, Tabel cronologic), 299-301 (Bibliografie).
Ioan Slavici, Moara cu noroc, ed. Albatros/col. Biblioteca școlarului nr. 114, București, 1981, pp. 393-396 (Tabel cronologic).

Pontica `72 la Constanța („Litoral” 1972)

<
Ora 10, la Teatrul de dramă și comedie: Deschiderea oficială a manifestărilor, iar la ora 10,30 spectacol în premieră cu piesa „Io, Mircea Voievod” de Dan Tărchilă.
Ora 10,30, la librăria „Mihai Eminescu”: deschiderea expoziției de carte social-politică și întîlnire cu reprezentanți ai Editurii Politice.
Ora 10,30 la Biblioteca municipală: deschiderea expoziției de carte „Rarități bibliofile în colecția Bibliotecii municipale din Constanța” și deschiderea sesiunii de referate și comunicări „Biblioteca - mijloc important de cunoaștere a cuceririlor științei și culturii”.
Ora 11: în aula Institutului pedagogic: „Literatura contemporană și problematica vieții spirituale a tinerei generații” (întîlnire între studenți și scriitori).
Ora 12: la Casa pionierilor: „Frumusețea copilăriei noastre la cea de -a 25 a aniversare a Republicii” (deschiderea expoziției de desene ale pionierilor din municipiul Constanța).
Ora 19: la Poșta centrală: proiecția în aer liber a filmului documentar „La porțile țării”.
>

SURSA
***, Pontica `72. Manifestările de duminică, 22 octombrie, la Constanța, „Litoral”, Constanța, 21 octombrie 1972, p.?.

Amintiri din închisoarea comunistă Jilava (PICA 2009)

Ioan Victor Pica, Fostul nr. 13 - Jilava, „Revista Astra”, martie 2009, p. 87

Din marginea „grădinii” - căci Jilava, închisoarea de sub pământ, din depărtare, arată ca o grădină - se văd câteva movile de pământ înverzite, așezate în cerc. Odată pășiți pe poarta acestei „grădini”, s- a năpusti asupra noastră o haită de milițieni. Încolțiți din toate părțile de aceștia, am pășit pe o poartă masivă din fier, îngropată toată sub piatră. Odată trecuți de aceasta, ne-am pomenit sub o boltă enormă de beton, vopsită toată în alb. De jur împrejur, cam de un stat de om, pereții sunt dați cu negru. Din loc în loc, cu o roșață de sânge au fost zugrăvite lalele mari și sinistre. Fiecare zgomot de aici se amplifică în zeci de ecouri halucinante.
... Ne aflam la „Secret”. Apoi am fost introduși pe culoarul „Reduitului”. Când s-a deschis ușa unei „catacombe” de beton, ca la comandă, circa 150 de capete, tunse chilug, îmbrobonate de sudoare, aducând mai curînd cu niște figurine de ceară decât cu chipuri omenești, s-au răsucit spre noi. Zumzetul și forfota acestor ființe incredibile, aproape toate goale până la brâu, asemuite în mintea mea cu niște viermi enormi care își caută în materia lăptoasă a aerului poziția cea mai comodă, nu se putea să nu-ți trezească în minte o scenă de infern. O scenă de infern reală. După regula camerei, noi, proaspeții sosiți, am ocupat, locurile pe prici, din imediat apropiere a tinetelor de murdărie. Și cine știe cât timp ar fi trebuit să treacă până ajungeam la fereastră!
Un planton avea un dar nemaipomenit în a inventa zilnic câte o știre propasătă, pe care o servea de obicei cu un fel de mâncare.
„Dumneata nu știi că omul acesta inventează?”, i se adresă unul din colacatarii celulei, altuia. „A inventat?”, răspunse acesta. „Eu nu cred că a inventat. Și chiar dacă a inventat, mie mi-e indiferent. De ce vrei dumneata să mă lipsești de un suport moral, fără de care aș putea muri?”
...Un lucru care m-a impresionat aici era acel echilibru la care ajunseseră vechii pușcăriași prin calculul strict al oricărui efort. Aceștia aveau convingerea că orice mișcare în plus presupunea consum sporit de calorii.
Aici am cunoscut un elev din Cluj, care fusese trimis de la Canal, ca indezirabil, care avea doar 16 ani. Acesta reuși să-mi zguduie imaginea „idilică” pe care mi-o făcusem despre Canal. „Canalul, zicea acesta, muncă, înfometare, bătaie”.
... Cea mai plăcută perioadă a zilei o constituia aici intervalul dintre cină și stingere. Una dintre zecile de figurine de ceară urca în vârful priciului. Pe dată zgomotul amuțea. „Vorbește Domnul cutare”, auzeai. Atunci, pentru două sau trei ore, nu ne mai aflam acolo. Ne închipuiam undeva într-o sală mare de curs. Omul din vârful priciului  se metamorfoza, redevenea el însuși. Ochii îi deveneau strălucitori, iar cuvâtul lui devenea Spirit, ceea ce cu greu ți-ai fi putut închipui că locuiește în acel schelet. Atunci mi se demonstra un adevăr pe care nu aveam să-l uit niciodată: Actul de cultură este poate singurul nostru efort de a depăși această inerție a materiei. El este forța noastră spirituală care ne ridică deasupra celorlalte ființe.
... Într-o seară, un profesor a vorbit despre „Scrierile politice” ale lui Eminescu, ceea ce a constituit pentru mine o adevărată revelație. Descopeream acum un Eminescu integral, fără interpretări false și adaosuri, așa cum am învățat în școală. A trebuit să străbat atâtea garduri de sârmă ghimpată să-l regăsesc pe Eminescu, al nostru.

România în viziunea lui E. Cioran (? 2007)

?, ?,  „Tomis”, Constanța, XLII, 445, aprilie 2007, p. 79-80.

(...)
Ceea ce au făcut Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul nu este lipsit de importanță sau de dramatism, dar ei nu au reușit să depășească „caracterul unei reacțiuni de existență”, nu au trecut de „limitele defensivei”, nu au servit o idee, așa încât nu pot fi un model, ci „un îndreptar steril”. „Un trecut este numai atunci istorie, când ideea pentru care luptă atinge un nivel trans-istoric și este servită de o forță echivalentă valorii ei.” (14)
România a reprezentat mai mult o „potențialitate” decât o „actualitate” și astfel nu și-a putut contura o fizionomie. Țara noastră nu are un stil al său, nu există un singur oraș românesc cu o marcă arhitecturală proprie. Suntem un popor de țărani, iar satul nu a intrat niciodată în istorie: „Românii au intrat o mie de  ani ca plantele. Creșterea vegetală le-a determinat ritmul vieții lor. Precum pentru o plantă, totul se face peste ea, așa și românul; totul s-a făcut peste el: biologia ca și istoria. Unui popor de țărani i-a făcut mare plăcere să nu intervină în cursul lumii.” (15)
Suntem cel mai sceptic popor din Europa. Nota esențială a românului, scrie Cioran în Maglavitul și cealaltă Românie (16), este „îndoiala vulgară, îndoiala de lucrurile care trec și îndoiala de lucrurile eterne.” Scepticismul este lipsa instinctului libertății, iar un popor care a trăit „o mie de ani de sclavaj și întuneric constituie o ereditate monstruoasă și, când te gândești bine, halucinantă.” Împăcarea cu destinul, lăudată de toți istoricii noștri ca find o salvare a poporului român, este „o rușine, pe care trebuie să o trecem sub tăcere.”
România suferă tragedia dezbinării în două categorii: de o parte, țărănimea reacționară și pasivă, iar de cealaltă parte, o pătură superficial-cultă, dar nerevoluționară. Blestemul nostru, sursa paraliziei ar fi statul țărănesc și agrar. Mișcarea politică, a cărei ideologie purcede din sămănătorism nu este pentru viitorul românilor decât „cea mai oribilă înfundătură”.
Intelectualul nostru n-are simț și spirit politic. Ruina românilor pleacă din faptul că nu sunt excesivi,„cumpătarea rațională” este un viciu național: „imposibilitatea de a te hotârî categoric pentru o mișcare, pentru n stil, menține întreaga țară într-o neutralitate scârboasă, reprobabilă, rușinoasă.”
România nu poate fi o forță din cauza viciului democrației, un sistem iremediabil compromis. Ea este o țară „fără capacitate politică” și fără organizații puternice. Defectul democrației la noi a fost că ne-a obișnuit cu „un om politic decolorat, fad, orator, conciliant. În democrație sângele este diluat, pasiunile minore, febra măsurată, ritmul încetinit.” Prin urmare, românului i-ar trebui nu idealuri, programe sau ideologii, ci tensiunea, focul și răsturnarea.
Românii nu sunt capabili să înțeleagă istoria, căreia îi substituie conceptul de destin și au reprezentat de-a lungul timpului mai degrabă un popor decât o națiune, o societate decât un stat.
În concluzie, cazul României ar putea fi parafrazat astfel: „la evenimente mici, oameni mici.” Deși recunoaște că au existat câteva nume importante la noi, Eminescu, Pârvan, Iorga, Cioran nu le acordă totuși un vot important. El e sigur de faptul că țara sa nu se va putea ridica la nivelul și semnificația culturilor mari, deși i-ar fi plăcut să creadă că ar putea atinge un sens istoric analog Spaniei sau Italiei. A aștepta mare lucru de la România  înseamnă să te autocondamni la decepții fără sfârșit. Culturile mici nu pot cunoaște o logică stringentă a evoluției, deoarece ele nu trec prin toate perioadele ce alcătuiesc perfecțiunea istorică a marilor culturi. De asemenea: „Ele nu sunt capabile să producă o serie de conținuturi unice și universale, încât bat șontorog urmele celor mari. Dau naștere și ele, din când dîn când la câte o revoluție locală, fac gesturi fără ecou, cresc și se distrug fără amploare, mor fără să întristeze pe cineva. ”(17) România se va salva de la această „mizerie”, dar locul său va fi în zona de mijloc, între culturile mari și cele mici, neputînd scăpa niciodată de „echivocul culturilor intermediare”. Cum o vede Cioran? „O Spanie a Sud-estului Europei fără ardoarea și farmecul ei romantic, dar cu același nivel istoric. Și fără un Cervantes, care să ne descrie un Don Quijotte al amărăciunilor noastre...” (18).

14 Ibidem, p. 78.
15 Ibidem, p. 85.
16 „Vremea”, VIII, 408, 6 oct. 1935; Singurătate și destin, Humanitas, București, 1991, p. 284.
17 Schimbarea la față a României, p. 100.

Bombardamentul american asupra Bucureștiului din 4 aprilie 1944 (MĂRTOIU 2004)

Georgeta Mărtoiu, „4/4, ”44”. 60 de ani de la bombardamentul catastrofal asupra Bucureștiului, din aprilie 1944 - ecouri constănțene (II), „Tomis”, Constanța, mai 2004

După bombardamentul din 4 aprilie 1944, timp de 3 zile n-a sosit la Constanța nici un tren, nici un ziar, nu au funcționat telefoanele și nici măcar telegraful gării. Dar cel mai cumplit ni s-a părut că postul național de radio amuțise. Am stat buluciți în fața aparatului 3 zile și 3 nopți, așteptând o primă emisiune care să ne confirme că nu eram singurii supraviețuitori.

Nu-mi fac prea multe iluzii în privința înțelegeri de către contemporani a acelor vremuri cumplite pentru noi. Pentru omul zilelor noastre care pune mâna pe celular sau internet și intră în câteva secunde în legătură cu un semen al său aflat de cealaltă parte a planetei, este foarte greu să perceapă, la scară reală, starea cumplită de izolare în care ne aruncase o abominabilă crimă de război.

În București a fost atunci un carnagiu ale cărui proporții nu se cunosc nici azi întru totul. Mai exact, nu se știe câte mii de vieți omenești au fost suprimate atunci, pentru că inamicii și-au ales intenționat ora 14, oră de vârf de trafic, când in Gara de Nord plecau și veneau foarte multe trenuri. Eugen Barbu descrie halucinant într-unul din romanele sale, cum șirul de sicrie, lădițe ori cutii cu resturi omenești, așezate în căruțe, cărucioare sau în spinare, a curs neîntrerupt, mai multe zile, către cimitirele periferice... N-a fost o eroare a inamicilor: în toată lumea se știa și se știe că gara centrală a oricărei Capitale este gară pentu călători... Dar ei au fost ținta!

Eram elevă în primul an de liceu când se petreceau toate acestea. Ne scoteau urletele sirenelor din bănci de câte 2-3 ori într-o dimineață. Liceul nostru, „Domnița Ileana” (azi Eminescu), așezat în buza portului, nu avea un adăpost construit anume, așa încât coboram toate în subsolul clădirii, în încăperile care adăpostesc acum birourile redacției revistei „Tomis”. Eram 800 de fete, între 10 și 18 ani, unele leșinau, altele plângeau cu vorbe sau doar scânceau, cele mici se agățau cu disperare de gâtul celor mari și, înghesuite până la sufocare, ascultam corul, plasat într-un colț, condus energic de bătrâna profesoară de muzică, domnișoara (...).

„Parteneriat educațional” (NICULAI 2003)

 director Nițu Niculai, Parteneriat educațional, „Tomis”, Constanșa, iunie 2003

Liceul „Mihai Eminescu” realizează din 1995 un parteneriat educațional cu Liceul d Asvenieres din Laval, al cărui proiect este cunoașterea reciprocă a sistemelor de învățământ din cele două țări. Partea franceză beneficiază nu numai de un program instructiv-educativ, ci și de cursuri de învățare a limbii române.

În perioada 2-12 mai, L. M. E. a primit vizita unui grup de 11 elevi însoțiți de profesorii Claude Crabouillet și Bernard Chevral. Aceștia au vizitat obiective turistice și arheologice din Constanța, mănăstirile din sud-vestul Dobrogei și complexul arheologic Adamclisi, litoralul românesc, portul maritim, fabrica de pâine Dobrogea.

Evocarea acestui eveniment intercultural reprezintă o ocazie pentru conducerea L. M. E. de a mulțumi acelora care au contribuit la o organizare coerentă a unui program atractiv și agreabil pentru oaspeții francezi. Dintre aceștia, profesorii organizatori ai L. M. E. primesc oficial gratitudinea din partea direcțiunii: Sandală Simion, Laura Mavrodin, Carmen Stoenciu.

„O monografie așteptată”

 ?, Lecturi critice. O monografie așteptată, „Tomis”?, Constanța, 2003?, p. 29

Până la apariția monografiei lui Ilie Rad (Aron Pumnul, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 2002), despre mentorul lui Eminescu - Aron Pumnul - s-au scris câteva studii referitoare mai cu seamă la activitatea lingvistică și concepția filosofică.

Elaborată de-a lungul unui deceniu, cartea prof. univ. Ilie Rad, bazată în primul rând pe cercetări de arhivă (e meritul cercetătorului de a fi descoperit documente noi în arhivele din Viena și Budapesta, la Arhivele Naționale din București, precum și în bibliotecile publice din Alba-Iulia și Blaj), pornește de la următoarea idee - sesizată în prefață de V. Fanache: „Biografia unei personalități dintr-o anumită epocă sintetizează, în unele împrejurări, epoca însăși”.

În Argument, se arată că procedându-se la comentarea scrierilor importante ale lui Aron Pumnul, au fost relevate concepția pedagogică, dublată de cea teologică, subliniindu-se de fiecare dată valențele artistice ale scriiturii. 

Primele capitole ale monografiei prezintă nașterea, copilăria și primii ani de școală ai lui Pumnul, la Odorhei, apoi ca elev de gimnaziu și de liceu, la Blaj, precum și la Liceul Piariștilor din Cluj, student la Universitatea din Viena și profesor de filosofie la Liceul „Sf. Vasile” din Blaj. Dacă primele cinci capitole urmăresc mai ales odiseea spirituală a lui Pumnul, începând cu capitolul al șaselea - În vâltoarea Revoluției de la 1848 - sesizăm și odiseea politică și socială a acestuia. Să remarcăm mai întâi faptul că monografistul surprinde activitatea revoluționară a lui Pumnul în contextul epocii. Apoi, să reținem că se comentează in extenso textul propriu-zis al Proclamației, după ce se va fi menționat că: „Dacă marea majoritate a proclamațiilor din epocă erau niște manifeste politice, textul elaborat de Aron Pumnul urmărea un scop practic, având o finalitate imediată: convocarea unei adunări populare la Blaj...”(p. 92). Nu în ultimul rând, textul Proclamației e analizat și sub aspect stilistic, remarcându-se că aceasta este „concepută în spiritul regulilor clasice ale oratoriei”(p. 96).  

Activitatea jurnalistică a lui Aron Pumnul trebuie corelată cu cea revoluționară. De altfel, cercetările lui I. Rad, la finele capitolului IX către o atare opinie converg: „... fără a fi deosebit de prolific în cei cinci ani de activitate publicistică (...), Aron Pumnul a publicat totuși câteva studii și articole de valoare, care-i definesc concepția lingvistică și ideologică revoluționară” (p. 130).  

Pornind de la ideea că „toți marii oameni de cultură români, care au contribuit la emancipare națională și socială a poporului din care proveneau au avut (...) și preocupări lingvistice”(p. 135) - iar Aron Pumnul a fost unul dintre aceștia - monografistul se oprește în capitolul X asupra ideilor și teoriilor lingvistice ale acestui cărturar. După ce discută de pe poziția filologului sistemul scrierii fonetice propus de Pumnul. I. Rad inserează reacțiile contemporanilor față de teoriile pumniste, cele mai multe ironice. Merită reținută critica exigentă și obiectivă formulată de Maiorescu în cunoscutele studii Despre scrierea limbii române, Limba română în jurnalele  din Austria și Observări polemice, precum și opinia lui Eminescu din articolul O scriere critică (apărut în „Albina”, la Pesta, 1869), în care se explică „nu numai cauzele care l-au dus pe Aron Pumnul la un fonetism exagerat, ci și faptul că teoria sa lingvistică este cronologic vorbind <dreaptă și scuzată>(p. 154).  

Capitolul XI al cărții în discuție este rezervat Lepturariului. Aici, este discutat conținutul fiecărui tom din cele patru câte a realizat Aron Pumnul, menționându-se și ecoul în mediile didactice, literare și culturale - de la părerea lui Al. Hurmuzachi (consemnată într-un articol publicat în „Foaia Soțietății”), pentru care Lepturariul este „un adevărat tezaur național”(p. 168), până la osândirea formulată de T. Cipariu și rezervele lui Maiorescu. În ciuda vizibilelor minusuri ale acestei cărți a lui Pumnul, concluziile la care ajunge I. Rad sunt juste: „Lepturariul (...) constituie, cronologic, vorbind, prima istorie a literaturii române, incluzând texte ale unor scriitori culți din toate provinciile locuite de români, creații populare, scrieri vechi și literatură bisericească”(p. 171) s. n.

Capitolul Ctitor al bibliotecii învățăceilor români gimnaziaști din Cernăuți ar fi trebuit să stea în prelungirea celui despre Concepția pedagogică. În primul, se discută despre organizarea și funcționarea bibliotecii, necesitate îmbogățirii fondului de carte (susținută, pe bună dreptate, de către Aron Pumnul), ca și despre conținutul și importanța bibliotecii. Concepția pedagogică a lui Aron Pumnul, detectabilă din studii Viața năciunei rumâne și Neatârnarea limbei românești, vădește influența lui J. J. Rousseau, în ceea ce privește „înțelegerea adecvată a vârstei infantile” (p. 212), ca și necesitatea „unui învățământ formativ”(p. 212). De altfel, studiile amintite mai sus constituie baza exemplificării artei scriitoricești a lui Aron Pumnul, ilustrându-se, cu citate elocvente, interogația și exclamația retorică, procedeul comparației, ca și arta dialogului, care transpare și din studiul  Convorbire între un tată și între fiul lui asupra limbei și literelor românești. 

Interviu cu P. M. Gorcea („Calende” 2002)

Mircea Bîrsilă, Petre Mihai Gorcea: Orele de curs, ore de libertate spirituală, „Calende”, Pitești, nr. 2/aprilie-iunie 2002, p. 7-17.

Opera invitatului:
Nesomnul capodoperelor, Cartea Românească, București,1976, 256 p.
Structură și mit în proza contemporană, Cartea Românească, București,1982, 252 p.
Steaua din oglinda visului, Cartea Românească, București,1983, 306 p. (Premiul pentru critică al revistei „Argeș”, 1983)
Mateiu I. Caragiale, Cuget, simțire și credință, București, 1995, 120 p.
Eminescu, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, ed . II 1998, 184 p.
Eminescu, vol. I, ed. III adăugită, Paralela 45, Pitești, 2001.
Ediții și texte literare cu comentariu la Casa Editorială Cuget, simțire și credință: Mihai Eminescu, ed . I 1993, ed. II 1994; Mircea Eliade și Vasile Voiculescu, ed. I 1993 și ed. II 1994; Marin Preda, 1993; Mihail Sadoveanu, 1993.
Studii, articole, eseuri și cronici literare publicate în revistele: „Gazeta literară”, „România literară”, „Argeș”, „Calende”, „Luceafărul”, „Dreptatea”, „Cuget, simțire și credință”.
S-a născut la 28 ianuarie 1942, în Timișoara.

A fost o epocă sumbră? Fără doar și poate, inclusiv pentru familia mea
M. B. Sunteți de acord, Domnule Profesor, să încercați să vă autodefiniți printr-o formulă succintă?
P. M. G. Cred că, la cei 60 de ani ai mei, pot să o fac cu o marjă minimă de eroare: am fost și sunt un om al cărții.
M. B. Pasiunea pentru carte - o pasiune de excepție - este o moștenire familială sau, dimpotrivă, înseamnă o surprinzătoare schimbare de macaz?
P. M. G. Pentru mine, carte a însemnat cu mult mai mult decât o pasiune, fie ea și de excepție - a fost cu adevărat ceea ce anticii numeau destin , o forță care a acționat în chip surprinzător, ca o chemare irezistibilă, la nivelul ființei interioare. Sunt cel dintâi intelectual din familia mea. (...) Dacă ar fi fost să-i fi urmat, aș fi devenit și eu meșteșugar, câștigându-mi existența prin lucru și abilitate manuală. Am rămas de la dânșii cu un cult al lucrului bine făcut, dar nu voi proclama niciodată, în chip ipocrit,  că aș avea vreo nostalgie pentru lumea lor artizanală.
Totuși, unul dintre acești meșteșugari din Timișoara copilăriei mele mi-a pus cartea în mână, cu mult înainte de a împlini eu vârsta școlară: este vorba de bunicul matern, de meserie tipograf. Avea un respect enorm pentru pagina tipărită și lua în mână cartea cu infinită delicatețe, ca într-un ritual.
(...)
P. M. G. Îmi vine greu să rezum la esențial amintirile contradictorii din vremea copilăriei mele. A fost o epocă sumbră? Fără doar și poate, inclusiv pentru familia mea. (...) Am fost un copil care trăia la maximum fascinația școlii, cu acea uimire naivă - am aflat aceasta mai târziu, de la Aristotel - stă la baza filosofiei și, deci, a culturii în genere.
M. B. Aș dori să insistați puțin asupra cestor aspecte sumbre, despre care, până acum, nu v-am auzit vorbind niciodată.
P. M. G. (...) Doi dintre unchii mei au murit pe frontul sovietic, alți trei s-au refugiat, la sfârșitul războiului, în țările apusene, lăsându-și familiile dezmembrate și niciodată apoi reîntregite, un alt unchi, Grigore Dorogan, s-a spânzurat în primele zile ale dictaturii comuniste. Doi tineri (un băiat și o fată) din ramura germană a familiei mele (bunica maternă era născută Weber) au fost, la vârsta de 18 ani, deportați în URSS, ca prizonieri de război (deși nu participaseră la nici o luptă și erau cetățeni ai României, țară la ora aceea aliată cu „marea prietenă de la răsărit”!!) - au fost „ridicați” în 1945 și s-au întors după opt ani de muncă grea, în 1953, amândoi bolnavi pentru tot restul vieții. Cum cele mai multe dintre rudele mele își construiseră sau își cumpăraseră case modeste, cu câte 3-4 camere, acestea au fost „naționalizate” și, în  cel mai bun caz, au rămas să locuiască în ele în calitate de... chiriași. În fine, tatăl meu a fost exclus din PCR în 1952, sub bănuiala că ar fi colaborat cu legionarii (bănuială doar, căci dacă a fi fost certitudine, l-ar fi așteptat temnița) - după această excludere, a fost „mutat” din serviciu în serviciu, până a ajuns la liman într-o uzină bucureșteană.
M. B. Și copilul care erați atunci...?
P. M. G. Copilul de atunci a auzit multe, a înregistrat și a păstrat în memoria sa, dar, de înțeles, toate acestea le-a înțeles mai târziu, la vremea studenției. „El” era, repet, fascinat de școală și atras ca un magnet de lumea culturii...
M. B. A fost cultura, în principiu, un refugiu? Un scut indispensabil?
P. M. G. Nu numai, ci mai mult decât atât: o chemare, o vocație. Și pot să spun că,deși sunt încă departe de a-mi încheia socotelile cu viața, mă consider un om realizat, căci, în ciuda tuturor greutăților, mi-am urmat chemarea.
M. B. Totuși, epoca dv. de formare coincide cu perioada proletcultistă...
P. M. G. Am devenit elev în clasa întâi în toamna lui 1948, ceea ce înseamnă că am făcut parte din prima generație care a „beneficiat” integral de „reforma” comunistă a învățământului. Am luat bacalaureatul la Sfântul Sava, în 1959, evident, în tenebroasa epocă a proletcultismului. dar eu n-am avut de unde să știu asta, căci nu aveam acces la nici uun fel de informație care să contrabalanseze pe cea proletcultistă din manuale. Și totuși, a existat ceva neprevăzut de oficialități: manualele, majoritatea traduse din rusă, cuprindeau nenumărate inepții ideologice, dar profesorii de la clasă erau formați în școala românească de dinainte de instaurarea dictaturii comuniste. Spre cinstea lor, unii dintre profesorii mei predau cu totul altceva decât scria în acele manuale, fără s-o facă în chip ostentativ, și „ascultau” (la verificare) ceea ce predau ei și nu litera manualului.  De la dânșii am înțeles că, pentru un adevărat Profesor, ora de clasă poate fi o „oră de libertate” spirituală, chiar și sub cele mai aspre dictaturi. Mai târziu, eu însumi am transformat orele mele de curs în ore de libertate spirituală - a fost și  una din principalele pârghii psihice ale supraviețuii în cele câteva decenii de regim totalitar pe care l-am parcurs prin forța împrejurărilor. Cenzura comunistă nu s-a putut exercita asupra cuvântului nescris și netipărit al cursului.
M. B. Era pe vremea când mulți dintre autorii foarte importanți se aflau la index; au fost arse biblioteci întregi...
P. M. G. Așa este, dar copilul de atunci nu știa nimic din toate acestea - le-a aflat mai târziu, pe vremea studenției. Proletcultismul a adus două rele imense: a încercat să distrugă numeroase valori de primă mărime și să impună o lectură vulgar-sociologizantă, „marxistă”, a întregii literaturi rămase neatinsă. Nu mă pot lăuda că nu aș fi fost deloc influențat de acel mod de lectură - dimpotrivă, adolescentul neexperimentat de atunci a fost o pradă relativ ușoară pentru o asemenea falsă înțelegere. Dar nu m-am închistat niciodată în lozinci și formulele gata făcute și acest lucru m-a salvat  realmente, căci am fost deschis totdeauna spre o înțelegere multiplă și nuanțată. Totuși, m-am debarasat greu și târziu de obișnuințele căpătate în anii interpretărilor sociologist-vulgare.
Și apoi au fost clasicii. Aceștia nu au fost interziși - ba, dimpotrivă, datorită dezideratului „culturii de masă”, au fost traduși masiv și editați la un preț convenabil. Cum nu am moștenit nici o carte, strângeam restul de bănuți de la cumpărarea pâinii sau a laptelui și reușeam, într-o săptămână,  să cumpăr un volum din BPT sau din „clasicii universali” - așa a început edificarea bibliotecii personale, pe care o consider cea mai importantă realizare materială a vieții mele, mai importantă decât apartamentul sau automobilul...

Biblioteca personală: cea mai importantă realizare materială a vieții mele
(...)
P. M. G. Anii studenției mele (1959-1964) și cei imediat următori au marcat o cotitură esențială în viața culturală din România. Au fost ani extrem de importanți pentru formația mea, ani decisivi, în care, brusc, am avut revelația adevăratei fețe a comunismului. (...) În anii imediat următori lui 1960 a început să devină destul de clar falimentul comunismului de tip terorist, inițiat de Lenin și legat, pe atunci, numai de numele lui Stalin. Teroarea socială fusese dublată de acea teroare culturală care s-a numit proletcultism și s-a manifestat prin izolare în raport cu reala evoluție a culturii mondiale și prin răstălmăcire grosolană a fenomenelor culturale din trecut. Pe la 1960 s-a închegat o intelectualitate, formată nu numai din „foști”, ci și din oameni ai generațiilor noi, intelectualitate al cărei nivel informațional depășea limitele impuse de terorismul proletcultist de până atunci și, drept urmare, nu mai credea în dogmele marxist-leniniste, nu mai aprecia pseudovalorile proletcultismului (în poezie A. Toma sau M. Beniuc) și nu mai era de acord cu ostracizarea realelor valori ale culturii din vremurile apropiate, în special a celor din epoca interbelică. Această intelectualitate, de compoziție eterogenă, niciodată grupată într-un partid politic de opoziție, căci așa ceva era imposibil într-o dictatură comunistă, a presat în permanență, atât pe plan social, cât și, mai ales, pe plan cultural, asupra lumii activiștilor dogmatici și a acoliților lor. Organele de represiune ale statului au continuat să funcționeze, cenzura nu a fost niciodată desființată în realitate, dar valorile cultural reale trebuiau respectate, ca și oamenii care erau purtătorii lor. Timp de aproape trei decenii, până la prăbușirea subită a sistemului, istoria comunismului a fost o neîncetată luptă între o conducere opresivă și bine organizată, dar de un slab nivel al informației culturale, și o intelectualitate neorganizată, eterogenă, dificil de delimitat și acționând mai mult spontan, prudent, acoperit - dar având de partea ei... dreptatea. La suprafață, această mișcare s-a tradus, în câmpul culturii române, în special prin ceea ce s-a numit „revalorificarea moștenirii literare”, dar a fost departe de a se reduce numai la atât. Și este bine să evităm și o altă confuzie: această mișcare a început cu câțiva ani înainte de venirea lui Ceaușescu la utere și nu s-a datorat nici unui dictator comunist - dimpotrivă, Ceaușescu a luptat, prin tot felul de revoluții „culturale”, împotriva acestui fenomen, fiind el însuși, ca și consoarta sa, un om de o foarte joasă condiție intelectuală, iar în ultimii săi ani represiunea antiintelectuală a luat forme specifice și uneori halucinante.
(...)

Eminescu a constituit pentru mine o preocupare axială, încă din anii studenției
MB Ați debutat editorial destul de târziu (la 35 de ani). Întârzierea a fost determinată de factori de sorginte politico-socio-culturale sau doar de anumite exigențe strict personale?
PMG Am debutat editorial târziu din motive conjuncturale, dar și pentru că atunci am considerat că sunt temeinic pregătit să o fac. Între 1968 și 1971 m-am bucurat de a doua studenție, ca doctorand cu „scutire de producție”. Am citit enorm în acea perioadă.
MB Volumul de debut (Nesomnul capodoperelor) cuprinde trei eseuri - despre Sadoveanu, Arghezi și Rebreanu. Acele pagini sunt ultimul cuvânt al criticului literar P. M. G. despre respectivii scriitori?
PMG Nu, voi relua textele, amplificându-le, într-un viitor... apropiat.
MB De unde vine titlul acesta poetic al volumului de debut? De la titlul ultimului eseu?
PMG Volumul a fost scris la îndemnul stăruitor al regretatului poet și editor Mircea Ciobanu, fost coleg de promoție la facultate și bun prieten (chiar dacă drumurile noastre se intersectau rar...). Volumul lui de debut în poezie s-a numit Nesomnul cuvintelor - în semn de omagiu și de „frăție” intelectuală, mi-am intitulat propriul volum de debut Nesomnul capodoperelor. Îl consider unul dintre cei mai nedreptățiți poeți ai mult lăudatei și recent hulitei generații 60 - singurul care formează un pol opus, dar valoric egal, lui N. Stănescu. Consider că este de datoria mea să scriu despre M. Ciobanu, pe care îl consider un mare poet religios - și, acum, chiar în timpul discuției noastre, mă săgetează ideea de a scrie o carte în care să-l pun în paralel cu N. Stănescu  - în fond, îi admir pe amândoi, deopotrivă. Desigur, voi scrie în același viitor .. apropiat, dar după ce isprăvesc ampla mea lucrare despre Eminescu.
MB Se gândea studentul PMG, în acei ani, că într-o zi va ajunge unul dintre cei mai de seamă eminescologi și, respectiv, Ministru Secretar de Stat în Ministerul Învățământului?
PMG Eminescu a constituit, pentru mine, o preocupare axială, încă din anii studenției. Când a aflat că subiectul tezei mele de licență este Luceafărul, N. Manolescu, pe atunci asistent în primul său an de carieră universitară, a exclamat: „Păcat! Despre Eminescu s-a spus totul - ar fi fost interesant să scrii despre alții...” Ca student eram de părere contrară - și așa am rămas și astăzi.Sunt convins că despre Eminescu s-au spus multe, dar s-au rostit extrem de puține adevăruri și că Ființa sa poetică, unică și irepetabilă, este încă prea puțin cunoscută în adevărul ei fundamental. Eminescu este un abis și cine se apropie de el cu adevărat - și nu la modul superficial-declarativ - rămâne fascinat pentru întreaga sa viață.

Cea mai frumoasă primire de care a avut parte vreuna din cărțile mele
MB Există o relație specială între cartea de debut și următoarea (Steaua din oglinda visului)? Din punctul meu de vedere Steaua... este una dintre cele mai interesante (și complexe) lecturi al căror obiect a fost celebrul poem Luceafărul. (...) A fost această carte o „victimă” a lipsei de interes pentru Eminescu în acei ani? Nu cumva însăși receptarea așa numitei critici universitare se afla, pe atunci, într-un moment de eclipsă?
PMG Fiecare carte își are destinul său - poate că volumul acesta ar fi trebui reeditat imediat după revoluție, dar nu am făcut-o pentru că am inclus-o în volumul III, programat pentu anul viitor, al exegezei Eminescu ce apare la editura Paralela 45. Totuși, cartea s-a bucurat de aprecierea de excepție a lui N. Steinhardt în revista „Astra” - cea mai frumoasă primire de care a avut parte vreuna din cărțile mele.
MB La apariția acestei cărți, Marin Mincu a reacționat cu înverșunare...
PMG N-aș vrea să vorbesc despre aceste insanități, dar, cu toată părerea de rău, sunt dator,din moment ce planează asupra mea, să mânjesc oleacă de hârtie cu ele. Pe la începutul toamnei 1983 am primit de la editura Cartea Românească vestea că volumul este gata tipărit, dar că s-a ivit o problemă gravă, pentru care sunt invitat la o ședință de redacție. Anume, criticul literar Ion Negoițescu, pe care îl citasem în lucrare, „fugise” în RFG și cenzura interzicea apariția numelui său pe orice pagină tipărită în țară... Ce era de făcut? Redactorii, a căror bunăvoință și onestitate consider că era în afară de orice discuție, mi-au explicat că, în cazul în care tirajul nu va ajunge în librării, editura (singura care nu era de stat, fiind proprietatea Uniunii Scriitorilor) va avea grave pierderi, mai ales că mai erau câteva cărți într-o situație similară. Am consimțit, nu fără ezitări, să renunțăm la fila ce cuprinde nota cu numele incriminat de cenzură - cum toate notele lămuritoare erau plasate la finele volumului, a dispărut astfel din tot tirajul fila penultimă, adică paginile 315-316, cuprinzând notele 28-62. Oricine poate verifica acest lucru, în orice bibliotecă publică sau particulară - va găsi cartea mea cu paginile și notele respective lipsă. În cele 35 de note mă refeream la un număr de cel puțin 40 de autori, indicând titlul și pagina citatului - trei dintre aceste note cuprindeau numele lui M. Mincu. În recenzia sa asupra cărții, Al. Piru și-a exprimat nedumerirea în legătură cu notele lipsă. După 6 luni, revista „Luceafărul” a publicat un articol vehement al lui M. Mincu, în care mă acuza de plagiat. Mi s-a refuzat orice drept al replică (refuz direct la „Luceafărul”, blocaj al cenzurii la revista „Argeș”). După revoluție, M. Mincu și-a strîns articolele într-un volum, inclusiv pamfletul cu pricina - în 2000, l-a mai reprodus o dată, considerându-l, probabil, una dintre operele sale fundamentale. Refuză orice discuție lămuritoare cu mine. În volumul II a l studiului Eminescu,volum ce va apărea anul următor, vo i relua Steaua din oglinda visului și voi reintroduce toate notele de pe fila sacrificată în 1983, inclusiv cele trei note care fac trimitere la M. Mincu, iar într-o anexă la finele aceluiași volum, voi expune mai pe larg, cu unele amănunte care ar îngreuna discuția noastră de acum, întreaga tărășenie.
MB Observ, Domnule Profesor, în lista cărților publicate de dv., un hiat între 1983 și 1995 - un gol de nu mai puțin 12 ani, în plină epocă de maturitate!
PMG Primele trei volume, publicat e până în 1983, aveau un caracter pronunțat eseistic. L afinele celui dintâi volum, scriam următoarele: „Această carte se vrea o invitație la noi și noi interpretări, spre o majoră cultură a lecturii literare în spiritualitatea românească.” Afirmația este valabilă pentru întreaga mea operă critică, iar forma cu adevărat majoră de cultură a lecturii literare o constituie ceea ce aș putea numi critică integrală. În 1983,la apariția eseului Steaua..., am hotârât să sistez șirul de abordări parțiale și să edific o exegeză integrală a lui Eminescu, urmată de una a lui M. Eliade. Atât volumul de muncă necesar pentru așa ceva, cât și precipitarea unor evenimente de altă natură, au dus acest interval, care este și mai mare, dacă îl considerăm întins până la 1998, când am editat primul volum al amplei exegeze despre Eminescu.
MB Mă număr printre cititorii pe care studiul despre proza lui Mateiu Caragiale i-a entuziasmat. Un studiu realizat dintr-un unghi, în întregime, nou. Un studiu esențial - și poate cel mai sclipitor - despre Craii de Curtea Veche, acest roman care se află pe primul loc în discutabilele topuri literare ale romanului nostru. În mod inexplicabil, studiul în discuție (Mateiu I. Caragiale. Eseu, 1995) este încă necunoscut. Vă simți nedreptățit (sau cel puțin mâhnit)?
PMG Repet, fiecare carte își are destinul său. O voi tipări, poate chiar anul acesta, împreună cu un studiu despre I. L. Caragiale. Cred că noutatea formulei mele critice cere un anumit timp pentru  a fi acceptată, atât de publicul mai larg, cât și de „specialiști”. Din păcate, la noi nu există o preocupare metacritică, în ciuda faptului că majoritatea criticilor este alcătuită din universitari. Criticii de succes din ultimele decenii mai practică încă impresionismul de la începutul de secol trecut  - adică un lovinescianism rafinat. În materie de critică a criticii sunt aproape nuli.

Ar fi necesară, cred eu, apariția unui critic de tipul T. Maiorescu
MB Deși sunteți unul dintree cei mai generoși oameni pe care i-am cunoscut, nu v-ați implicat, totuși, în exercițiul critic de întâmpinare. Vă simțiți  dator, sub acest aspect, față de literatura contemporană? (...)
PMG Cred că ai sesizat una din neputințele mele. (...) Eu sunt un „generos lup singuratic” - și sunt convins că este așezată toată ironia și tot paradoxul pe care îl conține această formulare. Lăsând metafora de o  parte, critica de întâmpinare nu poate fi practicată decât în manieră impresionistă, manieră care nu este convenabilă structurii mele interioare - această strucură lăuntrică mă apropie de Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu sau Ioana Em. Petrescu, decât de lovinescianismul rafinat pe care-l practică Eugen Simion sau N. Manolescu. Nu pot să nu observ că , datorită „generozității” acestora din urmă, generozitate motivabilă în anii dictaturii comuniste prin necesitatea apărării scriitorilor de agresiunile ideologiei oficiale și ale organelor de represiune (cenzura), lista autorilor remarcabili s-a umflat așa de mult (cu toate că are, cu siguranță, multe lipsuri și nedreptăți), încât astăzi este extrem de greu pentru un om de cultură medie să diferențieze un poet autentic de un simplu făcător de versuri  - ar fi necesară, cred eu, apariția unui critic de tipul T. Maiorescu, adică apariția unui critic sau a unui grup de critici care să pună mai stringent problema valorilor reale și a descurajării mediocrității, devenită astăzi sufocantă și agresivă. Și ar fi necesară, repet, o meta-critică, o critică ce ar face oarecare ordine în însăși lumea criticii, unde valorile sunt astăzi stabilite arbitrar și pe baza influenței personale.
Consider că este supralicitată, în critica de astăzi, ideea de generație. Așa cum arată și etimologia termenului, putem admite un fel de comunitate a unui grup de scriitori aflați la începutul evoluției lor literare, mai târziu însă traiectoria fiecăruia se diferențiază de cea a confraților, iar marile și autenticele valori sunt unice și irepetabile. Grupurile sunt întotdeauna apanajul mediocrităților și, de multe ori, terenul lor de manifestare agresivă. Fiecare poet, fiecare romancier trebuie discutat în parte, afilierea lui la o generație sau alta purtându-i deforma grav imagina reală.  Dacă există afinități, ele sunt de un alt ordin și nu țin de data nașterii.
MB Ne apropiem de sfârșitul acestei convorbiri și nu ne-ați spus nimc despre cei trei ani petrecuți în Finlanda, ca lector universitar de limba română și nici despre anul în care ați fost Ministru Secretar de Stat în Ministerul Învățământului...
(...)
PMG În cel mult o lună voi preda editurii Paralela 45 volumul II al studiului Eminescu, proiectat în 4 volume (câte unul pe an). Am propus aceleeași edituri o caret intitulată Cei doi Caragiale, care cuprinde un eseu inedit despre I. L. Caragiale și o reeditare a eseului despre M. I. Caragiale. În anii următori, voi finaliza studiul despre M. Eliade, probabil în două volume, și voi da o formă scrisă cursului despre postmodernitate în literatură, curs pe care îl țin de mai mulți ani  (ca și cel despre M. Eliade) la Universitatea din Pitești. (...) Festina lente!
(...)

Editorial al revistei „PRO UNIONE” din Baia Mare („PRO UNIONE” 2000)

prof. dr. Valeriu Achim, Pro Unione - concept fundamental într-o societate democratică, „PRO UNIONE”, Baia Mare, III, 1-2 (5-6), august 2000, 7-8

Sintagma PRO UNIONE din fruntea revistei noastre vine din adâncuri de istorie, din plăsmuirile mereu iscoditoare ale preotului, filosofului și tribunului doctor Vasile LUCACIU, încorporată încă din 1890 pe frontispiciul bisericii - azi prestigios monument istoric în Șișeștii Maramureșului - exprimând atunci, la răscruce de secole, dorința unanimă a românilor de a fi solidari și uniți într-un gând care însemna cultură și conștiință națională, unitate național-statală și, în egală măsură, dreptul de afirmare în fața unor opresori seculari, a Europei civilizate, a lumii întregi.
(...)
Un teren propice pentru unire - în special a românilor - este cel religios. După unele surse, Eminescu a arătat că, în ciuda confesiunilor, la români sentimentul de unitate și solidaritate națională a fost întotdeauna puternic. Textul este parcă scris pentru zilele noastre și pentru credincioșii ambelor confesiuni ale celor două biserici: „Asemănarea în comunitatea bisericească între un român greco-catolic și unul greco-oriental (ortodox) e mai mare decât între acesta din urmă și un muscal, un grec sau un bulgar...”. Ecumensimul este, așadar, un mijloc, care ne poate conduce spre un astfel de țel, dar numai prin consens și bună înțelegere între părți. (...)

„Biblioteca Ovidius din Chișinău” (ZAMFIR 1999)

 C. D. Zamfir, Biblioteca „Ovidius” din Chișinău, „Tomis”, Constanța, 1999

Constituită în 1994 ca filială a Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu” din Chișinău și a Bibliotecii Județene Constanța, în baza unui protocol încheiat între Consiliul Județean Constanța și Primăria  orașului Chișinău, Biblioteca „Ovidius” a împlinit șase ani de existență. La inaugurare, fondul ei de publicații cuprindea 8.000 de volume de carte românească, donate de constănțeni. De atunci, biblioteca a fost aprovizionată anual cu 5-6000 de volume, ajungând în acest an la peste 32000 de volume. Totodată, ea a devenit un centru de informare, documentare și lectură pentru aproape 11000 de cititori anual, care solicită peste 300000 de publicații. Cu un indice de circulație a cărții performant - 10 - și cel al frecvenței medii zilnice a cititorilor de 500 - Biblioteca „Ovidius” se dovedește a fi un nucleu activ de popularizare a cărții românești, de învățare și aprofundare a limbii române.

Biblioteca „Ovidius”, cu sprijinul Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”, organizează anual „Zilele bibliotecii, prilej de a face cunoscut fondul de carte printr-o gamă diversă de manifestări: întâlniri ale cititorilor cu scriitori, editori, personalități din diverse domenii de activitate, la care au fost invitați și reprezentanți ai Bibliotecii Județene Constanța. 

Anul acesta, „Zilele Bibliotecii Ovidius”, ediția a VI a, s-au desfășurat între 15-19 mai sun genericul „Sub raza geniului eminescian”. La manifestările incluse în Program au participat: poetul Iulian Filip - șeful Departamentului de Cultură Chișinău, Lidia Kulikovski, directorul Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”, poetul Ianoș Țurcanu - din cadrul Departamentului de Cultură, pictorul Andrei Mudrea, prof. univ. Pavel Balmuș, președintele Societății Bibliofililor „Paul Mihai”, poetul Leo Bordeianu, editori și reprezentanți ai cenaclurilor „Ovidius”, „Mugurel”, „2000”. Biblioteca Județeană Constanța a fost reprezentată de Ștefan Iordache, Ionel Alexe și Dumitru Constantin Zamfir. Directoarea Bibliotecii „Ovidius”, Elena Butucel, împreună cu celelalte colege au asigurat activităților o ținută elevată și s-au dovedit a fi, ca de fiecare dată, gazde de o ospitalitate excepțională. 

„Tudor Arghezi despre scris și scriitori” („TOMIS” 1997)

 Baruțu Arghezi, Tudor Arghezi despre scris și scriitori, „Tomis”, Constanța, aug. 1997, p. 1, 2.

Preocuparea hotărâtă și continuă pentru acuratețea limbii vorbite sau scrise a fost un crez intim în viața și activitatea literară a lui Arghezi, mărturisit fie în scrierile lui, fie în discuțiile sau în luările de cuvânt din cadrul Academiei Române sau Uniunii Scriitorilor - unde avea de înfruntat ostilitatea fățișă sau ascunsă a marilor corifei lingviști. Era epoca în care fuseseră eliminate din scris literele W, Y, Q și X și se promova simplificarea gramaticală a limbii vorbite și scrise din motive de incultură generală... A fost bine promite de publicul cititor ultimele „Bilete de papagal” din seria publicată în revista „Argeș” din Pitești, care se înscriu într-o suită neterminată de articole cu opriri pe diferite aspecte și momente importante ale limbii românești vechi, contemporane sau în continuă prefacere. Încetarea lui din viață (1967) a pus capăt, din păcate, unor sinteze de filozofie lingvistică inedită. Am reținut, din diverse convorbiri sau participări la unele întâlniri scriitoricești, când îl însoțeam pe tatăl meu, o serie de aspecte și atitudini, dintre care unele fac obiectul rândurilor de față.

Unul din momentele importante a fost și acela în care a cerut, cu argumente literare, culturale și politice, reintroducerea vocalei A în miezul unor cuvinte de origine latină. Intervenția scrisă și citită cu voce răspicată a avut loc în cadrul secției Academiei din care făcea parte. În urma acestei acțiuni s-a decis, de alte foruri superioare, scrierea corectă adjectivului român și românesc, precum și denumirea țării, România. Deci înlocuirea literei î cu â la toate cuvintele estropiate (pâine, câine, mâine).

Referitor la etapa în care se pregătea elaborarea Dicționarului limbii române contemporane, A. a primit rapoartele din partea colectivului care se ocupa cu elaborarea, după care a făcut următoarele aprecieri:

T. A. - „Nu cred că orice cuvânt e obligatoriu să facă parte din Dicționar, mai ales cuvintele neuzuale, sub cuvânt că sunt contemporane. Contemporaneitatea nu aparține precis unui moment și reprezintă o noțiune elastică și confuză. Un exemplu: cuvântul „creativitate”, de care se dispensează orice profesor, orator și scriitor. Definițiile nu pot fi decât aproximative. În bună parte, cuvintele din dicționare sunt osemintele limbii vorbite și ele capătă viață, nuanță și un sens anumit, influențate unele prin altele, ca în picturi culorile alăturate și de reper. De aceea și circulă în peisajul literar cuvinte imponderabile, ca artă, meșteșug, vocație, măiestrie, stil. Trebuie lăsată sarcina, trebuie să spun geologică, a definiției savanților care au albit săpând în rocile limbii și se văd, după o viață trăită în adâncuri, fără gloria povestitorului și cu satisfacția numai de laborator, luați în derâdere. Colaborarea scriitorilor cu bărbații de știință este chiar de aceea binevenită și ajutându-i pe aceștia ca meseriași calificați, atunci când e nevoie să stilizeze expresia și să o facă, poate, mai literară”.
Citatul era un fel de concluzie referitoare la locul și contribuția scriitorului în păstrarea, promovarea și cultivarea tuturor izvoarelor limbii în care acesta scrie, idee dezbătută în mai multe rânduri de A. și în contrast cu unele păreri academice, oficiale, care apreciază că problemele privind limba scrisă sau vorbită trebuie să aparțină numai oamenilor de știință, filologi și lingviști, scriitorul fiind lăsat în afara participării la discuții. Poziția fermă a lui A. în această privință a făcut obiectul mai multor Tablete sau Bilete de papagal.

Citez o altă concluzie notată prin 1956, în urma unei ședințe academice la care luase parte:
T. A. - „Nimeni nu este proprietarul limbii românești afară de popor. Nici filologul, nici scriitorul nu-și poate aroga drepturi medievale și de imperialism asupra ei. Ea depășește și știința în literatură. Cei care ar putea să se joace cu ea și să ia în bătaie de joc plugarii, insultă pe aceia care i-au îngropat sămânța adânc și au făcut apoi să-i dea spicul sus. Limbă, om și pământ fac o unitate solidară și un singur sentiment”.

Meseria de scriitor, A. a înțeles-o și practicat pe toate dimensiunile ei, dintre care unele le-a descoperit prin muncă, perseverență și  căutarea neîntreruptă a izvoarelor cele mai ascunse ale limbii grăite sau scrise.
T. A. - „Un scriitor nu se fabrică peste noapte și nici nu poate fi desființat printr-o hotărâre de arbitru. El se confundă cu limba, cu vocabularul, cu sensul cuvintelor care îl definesc, indiferent dacă este poet, prozator sau dramaturg. Scriitorul este un meșter cu scule puține și simple în atelierul lui. Materialul pe care-l taie, lipește, arde, topește sau încheagă este limba, inefabila materie a spiritualității unui popor”.

Un exemplu al stilului personal de lucru poate fi luat din titlul volumului de versuri Cuvinte potrivite, în care „potrivirea” trebuie înțeleasă în sensul cel mai adânc. Nu tolera inadvertențe, mai puțin încâlceala cuvintelor care dau faptelor sensuri confuze, ceea ce reproșa destul de des unor scriitori-gazetari care, încurcându-se în cuvinte pompoase, neglijau tocmai linia de frumusețe a exprimării în scris.

Mi-aduc aminte de o intervenție făcută în plenul secției de Limbă și Literatură a Academiei (îl însoțeam pe tata la aproape toate ieșirile din casă, ca sprijin necesar al unei scăderi a vederii), referitoare la păstrarea acurateții limbii și la exprimarea ei corectă de către cărturarii, politicienii și scriitori noștri. Luase ca exemplu însăși titulatura secției academice, ca și titlul unei reviste care corespundea și unui organism de lucru a acestui for academic, Limbă și Literatură. Arghezi își simțea jignit auzul când o asociație de intelectuali de cea mai fină concepție admitea o asemenea apropiere de cuvinte în stare să vulgarizeze expresia cea mai pură a unei spiritualități. O socotea cea mai joasă cacofonie posibilă. De aici, la ideea uceniciei făcută cinstit față de conștiința proprie, el socotea, ori de câte ori era întrebat de tineretul cu chemări artistice, că prima datorie este cunoașterea graiului, vorba și cuvântul devenind materialul cel mai prețios alături de idee și talent.

T. A. - „Unii se grăbesc să iasă în public, fie cu condeiul, fie cu pictura. E bine să izbucnești în lume, dar numai cu condiția lucrului îndeplinit. Dar să faci concesii propriului țel înseamnă să pornești la drum într-un singur picior, șchiopătând. Tinerii noștri și mai puțin tinerii care-și fac din pană un crez și o meserie, uită adesea că limba românească nu e numai a lor și că scrisul nu e un divertisment de circumstanță. Dacă n-ar fi crezut în cuvânt și în limba Mioriței, n-ar fi scris atât de frumos nici Coresi, nici Eminescu, nici noi, cei câțiva care ne-am străduit o viață să facem din limba românească dacă nu un monument, cel puțin o stâncă pe care se vor strădui alții să o cioplească, sper, mai bine ca noi”.

Ceea ce îl exaspera, primind unele manuscrise pentru un „aviz” sperat favorabil, era lipsa de intuire a cuvintelor, de înțelegere a sensurilor, de împerechere a unor expresii culese probabil la întâmplare.

T. A. - „E multă sărăcie de idei în aceste plicuri cu manuscrise. Cultura generală, cultura intimă care trebuie să fie reflexul culturii noastre, atâta câtă este, e prea deficitară. Lipsește plasticitatea, culoarea. Nuanțările sunt imperceptibile. Ce învață acești copii la orele de limba română? Cum li se face iubită limba în care au scris atâția dintre marii noștri scriitori?! Nu simt preocuparea pentru interiorul limbii, pentru cunoașterea bogățiilor ei intime, mai puțin nu înțeleg aceștia care-mi scriu și se vor poeți, să se exprime cu atâta sărăcie și atât de puțin vibrare în frazele lor versificate! Cred că o vină o au și ziarele a căror limbă este prea seacă, prea limitată ca valori aș zice literare, folosindu-se un număr foarte restrâns de cuvinte. Nu sunt nici de părerea celor care scriu în scriitori și gazetari, ca și cum numai unii scriu, pe când ceilalți fac ziarele. Această fisură trebuie să dispară odată, unindu-se eforturile pentru a da cititorului o literatură de calitate, indiferent dacă este nuvelă, pamflet, cronică, știre sau comentariu. În fond pentru cine scriem? Cititorii noștri sunt aceiași și lor le suntem datori o literatură de calitate sub orice formă am profesa-o. Altminteri riscăm să rămânem goi, șubrezi și neîmpliniți.

Îl supăra mult pe A. limba folosită în mai multe articole de ziar, pătrunsă în exprimarea multor scriitori, mai ales când introduceau lozinci politice spre convingerea presupusă a cititorului.

T. A. - „Abundența cuvintelor strict tehnice introduse în vorbire de la un timp, spre a da un fel de aer științific, strică exprimarea literară care trebuie să ție seamă de frumusețile, de bogățiile și de posibilitățile de perfecționare ale limbii noastre. Există o estetică a limbii românești pe care orice purtător de condei se cade să o cunoască: de asta e scriitor și cărturar”.

Adânc preocupat de Estetica limbii românești, el ar fi văzut introdusă în Universitate o disciplină ocupându-se cu studiul și dezvoltarea acesteia, cu obligativitatea din partea scriitorilor consacrați de a contribui la organizarea unui curs obligatoriu cel puțin pentru studenții filologi.

T. A. - „Limba își are misterele ei, izvoarele și resursele inepuizabile de frumusețe, pe care un tânăr scriitor e obligat să le afle, dacă nu le are în sânge. Până acum această estetică venea din bunul simț ce umblă la călimară și condei. Acum Estetica limbii a devenit o necesitate pe care însă lingviștii noștri o cam neglijează, tratând limba matematic. Există, desigur, o logică a limbii de unde apar curente, cercetări și opinii științifice, dar limba unui popor nu trebuie ruptă de sufletul lui, de frământările lui seculare. Aș lua limba cântecelor țărănești: are plasticitate, iscă imagini frumoase, cuvintele se potrivesc stărilor sufletești. E o limbă construită pe emoții, vie și colorată. Compară cu celelalte cântece zise de muzică ușoară, unde cuvintele se cheamă text și sunt de o stupiditate revoltătoare: acestea sunt făcute artificial, aritmetic. Limba Cronicarilor folosită cu perfecționarea evoluției de Sadoveanu sau limba lui Eminescu pot fi primele începuturi ale acestei Estetici a limbii”.

Prin 1946-1947 a fost preocupat de ideea introducerii unor conferințe libere pentru tineret și toți cei ce ar fi simțit o chemare literară, în sensul unui curs de poetică. El vedea astfel închegându-se chiar un curs universitar pe care l-ar fi putut ține, mai amplu, eventual Călinescu și Viziru, dimpreună cu câțiva scriitori. El concepea aceste conferințe ca o introducere și tălmăcire la o Ars poetica văzută prin prisma căutărilor personale și analiza literaturii de valoare, începând cu Cronicarii și ajungând la momentul de debut literar al oricărui tânăr. A și avut unele convorbiri în acest sens, dar formula universitară a timpului nu a răspuns ideii preconizate. În ciclul schițat al primelor prelegeri ar fi intrat, amplificată, conferința Eminescu ținută la Atheneul Român în 1943, urmată de conferința din 1944 intitulată Comentarii în zig-zag, concepută ca o analiză a stilului și valorilor literare generale românești ale epocii.