Modernism versus tradiționalism în literatura română la începutul secolului XX (MINULESCU 1929)

<

(...)

La cafeneaua „Kubler”*, intelectualii sînt împărțiți în două tabere: tradiționaliștii și moderniștii. Tradiționaliștii sînt siniștri. Moderniștii sînt caraghioși. Fiecare tabără își are mesele ei, unde se discută tot așa de zgomotos și se consumă tot așa de timid. Discuțiile și consumațiile lor, însă, au un punct comun. Plictisesc deopotrivă - discuțiile pe clienți serioși, iar consumațiile pe chelnerii zeloși. Majoritate intelectualilor discută în vînt și consumă pe credit. Tradiționaliști, însă, sau moderniști, toți intelectualii de la „Kubler” sînt boemi. Clienții car eobișnuiesc să-și plătească totdeauna consumația se feresc să se apropie prea mult de mesele lor. În schimb, papa Kubler îi apreciază și îi îi cultivă ca pe niște de buruieni de leac. Pe vremuri, făcuse și el pe intelectualul la Heidelberg**. Astăzi, însă, se ocupă cu lucruri mai serioase. Are o cafenea, un hotel, o colecție de pipe și cîteva icoane vechi, iar în orele libere se duce să pescuiască prin locurile din jurul Bucureștilor. Știe tot felul de lucruri. Știe mai mult ca toți clienții săi la un loc. Știe, bunăoară, că „peștele mare cu rîma mică se prinde”. Și ca dovadă că este așa, majoritatea clienților cu plată nu vin la cafeneaua lui papa Kubler de dragul consumațiilor, ci mai mult de dragul celor cîțiva chibiți intelectuali. Papa Kubler are monopolul chibiților din București. În cafeneaua lui, al anumite ore, te poți distra mai bine și mai ieftin decît la orice alt spectacol.

Tot de dragul  lor am intrat și eu pentru prima dată în cafeneaua „Kubler”. La început, după cum era natural, am văzut pe intelectualii din tabăra tradiționalistă, car enu vorbeau decît despre Creangă, Eminescu și încă alte două mari entități intelectuale contemporane: un profesor de istorie cu barba neagră*** și un poet cu plete blonde****. Mai tîrziu, însă, tabăra tradiționaliștilor s-a împărțit în două. Una a rămas cu istoricul, iar alta numai cu poetul.

În tabăra moderniștilor am fost introdus de un pictor ratat, pe care îl cunoscusem întîmplător la Paris,, unde nimerise probabil din greșeală, după ce fugise din Munchen. Fiindcă n-avea bani ca să se întoarcă în țară, îmi propusese să-mi zugrăvească mobila din odaia de culcare cu chipuri de femei goale - de altfel singura sa lucrare mai serioasă. De atunci și pînă ce l-am întîlnit din nou în București na mai lucrase nimic. Probabil nu fusese un pictor propriu-zis. Dovadă că la București nu mai făcea pictură. Făcea pe intelectualul în tabăra moderniștilor de la „Kubler”. Eu însă, deși trecusem dintr-o tabără în alta, nu-mi puteam totuși da seama dacă sînt sau nu un intelect adevărat.

Într-o zi, moderniștii mă roagă să le împrumut pe Baudelaire*****, pe care nu-l citiseră încă, și pe Rimbaud******, Laforgue*******, Corbiere********, Aloisus Bertrand********* și contele de Lautreamont**********. Din ziua aceea, însă, mi-am căpătat beleaua cu ei. Pînă atunci trăiseră ca niște frați buni și se manifestaseră în devălmășie intelectuală, fără ca vreunul din ei să-și fi bănuit bănuit vreodată confratele că ar putea avea mai mult talent ca el. De data asta, însă, intrase dihonia între ei... Se hotărîseră să-și aleagă și ei, ca la Paris, un șef - un șef de școală, bineînțeles, care să le îndrepte versurile și să-i proclame geniali. Șeful  însă nu se putea alege, fiindcă fiecare din ei vrea să fie el șeful celorlalți. Rezultatul a fost că tabăra moderniștilor s-a împărțit și ea, dar nu în două numai, ca tabăra tradiționaliștilor, ci în vreo douăsprezece grupulețe, unele formate chiar dintr-un singur intelectual numai. 

Nu știu cum s-a făcut, dar cu ocazia asta, eu am rămas pe dinafară. De altfel, de mine nici nu fusese vorba. Eu nu eram încă intelectual. Eram un simplu agent de legătură între intelectualii din București și cei din apusul Europei. După cîteva luni, după ce m-am văzut iar în posesia cărților mele, m-am jurat să nu mai inițiez în secretele bibliotecii mele pe nici unul din intelectualii de la ”Kubler”.

De cînd însă am rămas iar singur, mă simt parcă mai bine ca în mijlocul lor.  Mie, personal, situația aceasta îmi convenea de minune. Dar în cafenea nu poți sta tot timpul numai tu singur la o masă. Cîtva timp, fiecare din ei mă somaseră să mă pronunț categoric. Ce sînt eu? tradiționalist sau modernist?... Trebuia deci să mă alătur numaidecît sau de unii, sau de alții. Dar de cine?... Dacă n-ar fi fost decît două tabere, poate că m-aș fi hotărît imediat. Din douăsprezece, însă, e greu de ales. În asemenea cazuri, cea mai bună soluție este să rămîi independent.

(...)

>

SURSA

Ion Minulescu, Corigent la limba română, ed. Minerva, București, 1974, pp. 205-209.

NOTE M.T.

* „Kubler” = Cafenea la parterul hotelului Imperial, situat lângă Palatul Regal. (http://destinatii.liternet.ro/articol/120/Krikor-H-Zambaccian/Mediul-artistic-si-literar-dintre-cele-doua-razboaie-mondiale.html) (http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2012/02/lunga-poveste-de-dragoste-dintre-bucuresteni-si-cafeaua-4/)

** Heidelberg = Cea mai veche universitate din Germania, fondată în 1386. (http://www.infotour.ro/ghid-turistic/cladiri-si-turnuri/universitatea-veche-din-heidelberg-2355)

*** Nicolae Iorga.

**** George Coșbuc (?)

***** Charles Baudelaire (1821 - 1867) = Poet francez care a revoluționat lirica europeană. (http://www.charlesbaudelaire.co.uk/html/biography.html)

****** Jean Rimbaud (1854 - 1891) = Poet francez precursor al simbolismului. (http://www.mag4.net/Rimbaud/Biography.html)

******* Jules Laforgue (1860-1887) = Poet francez simbolist și impresionist. (http://www.laforgue.org/#vie)

******** Tristan Corbiere (1845-1875) = Poet francez. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/137210/Tristan-Corbiere)

********* Aloisus Bertrand (1807-1841) = Poet francez pionier al poeziei în proză. Precursor al simboliștilor și suprarealiștilor. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/62865/Aloysius-Bertrand)

********** Isidor Ducasse, conte Lautreamont (1846-1870) = Poet francez precursor al suprarealismului și situaționismului. (http://www.cavi.univ-paris3.fr/phalese/Maldororhtml/documents/Biographie.htm) 

Absintul, bautura preferata a lui Baudelaire, Van Gogh sau Rimbaud. Vezi de ce a fost interzis in secolul 20 si cum se consuma corect

Foodstory.ro 17 iulie 2012

„Cine, ce și cum traduce?” (RĂU 1992)

 Aurel Rău, Cine, ce și cum traduce?, „Tomis”, Constanța, XXVII, 262, ian. 1992, p. 6

Din punctul meu de vedere, într-un anumit sens, nu există o deosebire fundamentală între traducerea artistică a unui text literar și crearea lui în prima formă. Cînd mă hazardez să spun asta, am în vedere nivelul  estetic la care se situează amîndouă ipostazele sau îndeletnicirile - deopotrivă pretinzînd transpirație și inspirație.

Afirmația poate privi atît traducerea de poezie cît și cea de proză, dar eu aș vrea să mă restrîng la traducere de poezie, să ilustrez gîndul meu prin ea.

Ce se întîmplă, de fapt, cînd traduci versuri, luîndu-ți în serios acest angajament sau joacă, evident? Ai în față o poezie într-o limbă străină, care te fascinează. O citești, o trăiești. Florile ei îți cad în suflet sau pe pălărie, cum zice Arghezi, dar ele există indiferent de tine. Din clipa cînd îți propui să-i dai un veșmînt într-o altă limbă, lucrurile se schimbă radical. Poezia din textul cu pricina e brusc numai Poezia din orice lucru, din atîtea împrejurări ale vieții, în care doar o simți, o intuiești, o auzi, o vezi, fără să fie dusă, ridicată la expresie.

Prin simpla intenție de a-i înlesni o atare trecere te-ai investit cu acest nimb magic, iar poezia din poezia cu pricina e în stadiul de dinainte de a se fi ivit. După regulile, hai să zicem din basm, cînd un împărat dă veste în popor că își va mărita fata după cel ce va face un pod de aur. O clipă fata de împărat își pierde rangul, ea poate deveni soția oricui, dar și dincolo prețul e imens: dacă nu vei reuși, vei plăti cu viața.

Pentru trecerea reușită, într-o altă limbă, a poemului e necesar să cobori pînă în substraturi din cele mai adînci ale nucleului sau nucleelor părților sau întregului, reparcurgînd drumul deslușitorului inițial. Dacă ai ajuns cu bine acolo, trebuie să faci față cu bine tuturor încercărilor inițiatice, tuturor piedicilor magice care îți sînt scoase înainte de inerții ale locului, cu nu puține din emoțiile, temerile și bucuriile  eroului titular, sau - cu vorbele istoricienilor religiilor - ale eroului mitic. Intermediarii buni îți sînt consonanțele mai mult sau mai puțin depline ale limbii în care vrei să reactivezi spiritele organice care duc la cuvîntul esențial și metaforă, la o găsire între ele, de sine, ale rimelor, la semiton și fluxul respirației, iar pe aceste teren, dacă ești, ești pe un palier cu  Celălalt, ca Al. Philippide cu Baudelaire în  Moartea amanților, ca Emil Gulian cu Edgar Poe în Corbul și Clopote, ca Ioan Pillat cu Saint-John Perse în Anabase, ca Margareta Sterian și Lucian Blaga cu mulți dintre autorii antologiilor lor de poezie nord-americană și universală, ca Maria Bănuș cu unele poezii din Cartea imaginilor de Rilke. Poeticul din căderea în potențialitate redevine organism viu, scoică în care vuiește marea, sculptură în verb sau cîntec.

Ca și în cazul creației originale e mereu vorba de intuiție, forță de interiorizare, capacitate de concentrare, spontaneitate, proprietatea termenilor, transfigurare, plurisemii, sugestiv, un suflu al cadențelor, un anumit raport de transparență și abscons, sunet și tăcere și desigur de un ceas cu noroc. dacă toate acestea și multe altele au fost în lucru, nu în proporție neînsemnată respectare a timbrului specific, datele personalității, care în același timp e un rezumat al istoriei literare în care miracolul de la care pleci s-a manifestat și-a fost prielnică „vînătoarea de noapte”, după spusele lui Federico Garcia Lorca. Iar dacă n-au fost să fie, verdictul nemilos e numai constatare între altele, frecventă, ca acest răspuns la o întrebare  despre cum e privită literatura română în Spania: „Eminescu a fost tradus de un mare poet, bine plătit (Rafael Alberti), dar traducerea e submediocră” (Al. Ciorănescu, „România literară”, 21 noi. ac.c). Acesta e un exemplu despre un poet important care a luat însă problema traducerii ca pe o simplă transpunere după un text dat, fără o pregătire prealabilă de anvergură. Dacă nu cumva dificultățile transpunerii marelui nostru romantic, în oricare din limbile romanice, nu situează cumva lucrurile într-un context mai general, diferit.

Cred că în felul acesta am aproximat un răspuns inclusiv la întrebarea a doua - Cine poate traduce? În ce privește întrebarea despre nume de traducători pe care îl apreciez foarte mult..., doar să mai adaug. Lesnea și Stancu, fiecare cu al său Esenin, Eugen Jebeleanu cu poeme maghiare, A. E. Baconsky cu panorama celor 100 de poeți contemporani, M. R. Paraschivescu într-o parte a Cîntecelor țigănești, Coșbuc și Eta Boeriu în relația lor cu Dante, Al. Busuioceanu cu Walt Whitman, N. V. Herescu în relație cu Horațiu și alți latini. În continuare, Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Ioanichie Olteanu, Romulus Vulpescu, Petre Solomon, Ștefan Augustin Doinaș, Radu Cârneci, Șerban Foarță, Marin Sorescu, Marian Papahagi ș.a. Sînt tentat să rămîn mai mult literați, la autori din care mulți în limba care traduc sînt ei înșiși poeți, în primul rînd poeți.

Ar putea exista și mijloace bune, firești, nu o „instanță” care „să poată stăvili” totuși  „avalanșa” de pseudotălmăciri. Academia Română, universități, Uniunea Scriitorilor, instituții de artă și spectacole, iată foruri care și-ar putea face un merit din a-și reproșa că nu inițiază colocvii, dezbateri, manifestări adecvate de natură să ridice un văl de pe cărți de traduceri minunate. O metaforă indirectă, care n-ar pune mîna în gît nimănui. Alta ar putea-o constitui premiile. În cadrul unor studii comparative și-ar găsi firesc locul și sublinieri a ceea ce nu e de excepție sau ceea ce e făcut cu profesionalitate, dar fără creativitate, sau despre ceea ce rămîne numai la o păgubitoare  linie de plutire sau despre erori, deformări, trădări ale spiritului și uneori ale literei din original. Interesant ar fi să existe mai frecvente opinii și despre criteriile după care sînt selectați autorii în antologii. Antologii făcute în România pentru străinătate  sau în străinătate pentru a reprezenta România. Adesea pe criterii de servicii de reciprocitate nemărturisite, adesea defavorizînd o imagine fidelă a stărilor de fapt din cîmpul valorilor, comercializînd veleitarism. Amorfizînd, sărăcind, umbrind, la nimic folosind. Extrapolînd peste fruntarii grafomania, în cea mai sfidare a crizei din producția mondială de hîrtie; și finalmente, păcălindu-i pînă și pe... ecologi, care ne vorbesc atît de spre bietele păduri.

PS. Și ceva despre mine. Ca interpret. Sprijini pe umăr un umăr de vioară, culci pe ele întreg obrazul stîng, tai cu dreapta, strîngînd arcuș, niște linii piezișe în aer și asculți pe corzi cum se naște  sau se opune să se constituie deplin, sufletul mozartian, porumbescian, papinian, beethovenian, ceaikovskian, al unor Antonio Machado sau Gabrilea Mistral, Konstantin Kavafis  și Gheorghios Seferis, Ronsard și Victor Hugo și Rimbaud și Apollinaire, al unor tineri irlandezi, bătrîni elvețieni sau belgieni, al unor contemporani de pe cine știe care paralelă și al niponului Basho. În cazul căruia poți mai sigur? În nici unul și în toate, dacă te apropii cu sufletul alb sau cu inima curată, ca iconarul pe sticlă, țăran, de temele icoanelor lui, după ce în prealabil și-a preparat singur culorile, s-a rugat în singurătate și a postit. Poate nu ți-ai propus să numeri silabă de silabă, încurajat de autorul  Cuvintelor potrivite cînd îi are în față pe Crîlov și La Fontaine. Poate ai numărat pe degete, ca în reprezentarea-i de la Vatican o statuie antică a zeiței Clito, poate ai putut implanta în același loc cezura sau ea s-a mutat cu o măsură-două, după reguli care-ți scapă, ale vorbirii din Miorița sau din Luceafărul și poate, în fond, n-ai trădat. Și respectiv, jocul de cuvinte italian, faimosul dicton, nu e operant. Între poezie originală și traducere de poezie, în această accepție, poate că nu există un hotar. Ca pentru Anton Pann, ca pentru clasicii francezi față cu anticii sau ca pentru Lucian Blaga, poetul din versurile „Traduc dintotdeauna, traduc / În limba românească / un cîntec pe care inima mea  / mi-l spune...”.

Haiku-ul, în principiu, nu poate fi tradus fidel într-o altă limbă decât japoneza. Dar el poate fi transpus pentru un dialog al culturilor pe dedesubt și pe deasupra de continente. Poate îl traduci mai fidel cînd îi născocești tu subiecte, dacă ar fi să credem că în țara soarelui răsare capacitatea de inovație poetică s-ar fi mutat, după unele opinii, în versurile de tip occidental. Dar o expresie care să nu-l trădeze își poate aștepta clipa mereu. În această privință, eu opinez, poate din superstiție, că numai în condiția în care se rămîne la 5-7-5 silabe. Desigur, cînd respectarea acestei matematici e obligatorie...

„Istoria romantismului” (GAUTIER 1872)

 Theophile Gautier, Istoria romantismului, 2 vol., trad. (franceză 1872) și note M. Izverna, Minerva/Biblioteca pentru toți 1348-1349, București, 1990 

II.

5 Gautier despre el însuși

16 Gavarni

28 Domnișoara Rachel

32 Progresele poeziei franceze

110 Balzac

183 Lamartine

193 Alfred de Musset

197 Doamna de Girardin

205 Heinrich Heine

215 Charles de Baudelaire

277 Moartea lui Baudelaire

„Literatura universală în revistele dobrogene” („TOMIS”)

Revelator - pentru modul în care s-a desfășurat viața științifică și artistică a Dobrogei pînă la eliberare - este numărul mare de publicații care au apărut în acestă parte a țării, la Constanța, ca și la Tulcea și Hîrșova. Revistele dobrogene, mai ales cele cu profil specializat, au un pronunțat caracter local, oferă o abundență de informații istorice, geografice, culturale. Studiindu-le am fost surprinși de stăruința cu care s- a pus la dispoziția publicului - prin traduceri, conferințe, comunicări - marea literatură universală.

Oprindu-ne în articolul de față la acest fapt, relevantă este constatarea că traducerile sînt risipite cu dărnicie atît în revistele literare (Ovidiu), cît și în publicațiile literar-științifice (Cultura, Analele Dobrogei) sau chiar ale unor cotidiane (Farul Constanța și Dobrogea Jună). Care este sfera de cuprindere a acestor traduceri?

Pe linia unor tradiții culturale, este amplu reprezentată literatura latină. Se traduce din Ovidiu - reluîndu-se elegiile III 3, III 9 și IV 10) - de către diverși autori, de unde și calitatea diferită. I-am menționa pe D. Stoicescu - colaborator la Analele Dobrogei și Dobrogea literară - și pe St. Bezdechi. Din Horațiu sînt selectate poeme celebre: oda Taliarhului, către Leuconoe, către Dellius. De reținut sînt limbajul cu iz autohton al unor tălmăcitori (Ioan Micu), evocînd sonorități din Șt. O. Iosif. Același Micu, clasicist de formație, sub un titlu bogat în sugestii, „Motive și traduceri din poeți antici”, încearcă o scurtă antologie: Publius Terentius Afer, Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, Seneca. (...)

Putem trage concluzii interesante dacă ne referim la autorii la care se apelează acum - parnasieni, simboliști - reprezentanții unor curente intrate pe panta declinului în Franța, curente ce își vor găsi expresia originală  la noi abia în preajma și după primul război mondial.

Din clasicii francezi întîlnim pe La Fontaine cu Țăranul de la Dunăre, tradus probabil din considerente patriotice, din romantism este ales V. Hugo ( Rugă, Un clasic, Dumnezeu, Napoleon II) - ale cărui poezii au fost tălmăcite de M. Rennert, Gr. Sălceanu - și Alfred de Vigny (Zăpada). Interesant să constatăm preferința categorică pentru Baudelaire. Ca titluri cităm poeme precum Pipa, Bufnițele, Omul și marea. Putem citi mult din Sully Prudhomme: Roua, Ochii, Iubire, Vasul zdrobit, Lebăda, În cumpăna.

Salsovia (pseudonimul lui C. Brătescu), convins prețuitor al pseudonimului Jose Maria de Heredia, dă excelente traduceri din el: Scoica (asemenea unei poezii blagiene), Moartea vulturului, Baia nimfelor, Fuga centaurilor și Pădurea de mărgean - o fascinantă imagine a lumilor colorate din adîncurile apelor. (...)

Dar cel care a izbutit să-i dea lui Heine în românește strălucirea originalului este Ion Bentoiu, profesor la liceul din Constanța, admirator al poetului german. Un cercetător avizat ca Touroutiu avea să spună despre Bentoiu că „... fără să avem conștiința unei exagerări, îl așezăm pe Bentoiu alături de cel mai iscusit traducător al lui Heine, Șt. O. Iosif („Heinrich Heine și heinismul în literatura română”, p. 111). Foarte solicitat a fost și Joseph von Eichendorff, sub semnătura constantă a lui M. Pricopie, ale cărui transpuneri se remarcă prin fluența versurilor și proprietatea expresiei. Procopie a tradus și Cîntecul clopotului de Schiller. Din acest reprezentant al liricii germane se mai publică Speranța (prelucrată în tinerețe și de Eminescu), Norocul, ca și unele strofe mai puțin semnificative. Șipentru că numele lui Schiller îl asociem cu cel al prietenului său de la Weimar, trebuie să amintim cu regret că Goethe este prezent cu o singură traducere, Harpistul, aparținînd  tot lui Procopie. (...)