Umor

Poetul german Heinrich Heine (1797-1856), care a locuit o vreme la Paris, fu invitat la masă de o pretinsă poetă. Masa fu detestabilă.
- Scumpe maestre gustă, te rog, şi din brânza asta... Ai să mă pomeneşti!
- Fără îndoială! răspunse Heine sincer. Numai la dumneata se poate mânca aşa ceva...


SURSA
Gheorghe Braşoveanu, Anecdote cu şi despre oameni celebri, ”Rebus”, Bucureşti, februarie 2013

„Istoria romantismului” (GAUTIER 1872)

 Theophile Gautier, Istoria romantismului, 2 vol., trad. (franceză 1872) și note M. Izverna, Minerva/Biblioteca pentru toți 1348-1349, București, 1990 

II.

5 Gautier despre el însuși

16 Gavarni

28 Domnișoara Rachel

32 Progresele poeziei franceze

110 Balzac

183 Lamartine

193 Alfred de Musset

197 Doamna de Girardin

205 Heinrich Heine

215 Charles de Baudelaire

277 Moartea lui Baudelaire

„Literatura universală în revistele dobrogene” („TOMIS”)

Revelator - pentru modul în care s-a desfășurat viața științifică și artistică a Dobrogei pînă la eliberare - este numărul mare de publicații care au apărut în acestă parte a țării, la Constanța, ca și la Tulcea și Hîrșova. Revistele dobrogene, mai ales cele cu profil specializat, au un pronunțat caracter local, oferă o abundență de informații istorice, geografice, culturale. Studiindu-le am fost surprinși de stăruința cu care s- a pus la dispoziția publicului - prin traduceri, conferințe, comunicări - marea literatură universală.

Oprindu-ne în articolul de față la acest fapt, relevantă este constatarea că traducerile sînt risipite cu dărnicie atît în revistele literare (Ovidiu), cît și în publicațiile literar-științifice (Cultura, Analele Dobrogei) sau chiar ale unor cotidiane (Farul Constanța și Dobrogea Jună). Care este sfera de cuprindere a acestor traduceri?

Pe linia unor tradiții culturale, este amplu reprezentată literatura latină. Se traduce din Ovidiu - reluîndu-se elegiile III 3, III 9 și IV 10) - de către diverși autori, de unde și calitatea diferită. I-am menționa pe D. Stoicescu - colaborator la Analele Dobrogei și Dobrogea literară - și pe St. Bezdechi. Din Horațiu sînt selectate poeme celebre: oda Taliarhului, către Leuconoe, către Dellius. De reținut sînt limbajul cu iz autohton al unor tălmăcitori (Ioan Micu), evocînd sonorități din Șt. O. Iosif. Același Micu, clasicist de formație, sub un titlu bogat în sugestii, „Motive și traduceri din poeți antici”, încearcă o scurtă antologie: Publius Terentius Afer, Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, Seneca. (...)

Putem trage concluzii interesante dacă ne referim la autorii la care se apelează acum - parnasieni, simboliști - reprezentanții unor curente intrate pe panta declinului în Franța, curente ce își vor găsi expresia originală  la noi abia în preajma și după primul război mondial.

Din clasicii francezi întîlnim pe La Fontaine cu Țăranul de la Dunăre, tradus probabil din considerente patriotice, din romantism este ales V. Hugo ( Rugă, Un clasic, Dumnezeu, Napoleon II) - ale cărui poezii au fost tălmăcite de M. Rennert, Gr. Sălceanu - și Alfred de Vigny (Zăpada). Interesant să constatăm preferința categorică pentru Baudelaire. Ca titluri cităm poeme precum Pipa, Bufnițele, Omul și marea. Putem citi mult din Sully Prudhomme: Roua, Ochii, Iubire, Vasul zdrobit, Lebăda, În cumpăna.

Salsovia (pseudonimul lui C. Brătescu), convins prețuitor al pseudonimului Jose Maria de Heredia, dă excelente traduceri din el: Scoica (asemenea unei poezii blagiene), Moartea vulturului, Baia nimfelor, Fuga centaurilor și Pădurea de mărgean - o fascinantă imagine a lumilor colorate din adîncurile apelor. (...)

Dar cel care a izbutit să-i dea lui Heine în românește strălucirea originalului este Ion Bentoiu, profesor la liceul din Constanța, admirator al poetului german. Un cercetător avizat ca Touroutiu avea să spună despre Bentoiu că „... fără să avem conștiința unei exagerări, îl așezăm pe Bentoiu alături de cel mai iscusit traducător al lui Heine, Șt. O. Iosif („Heinrich Heine și heinismul în literatura română”, p. 111). Foarte solicitat a fost și Joseph von Eichendorff, sub semnătura constantă a lui M. Pricopie, ale cărui transpuneri se remarcă prin fluența versurilor și proprietatea expresiei. Procopie a tradus și Cîntecul clopotului de Schiller. Din acest reprezentant al liricii germane se mai publică Speranța (prelucrată în tinerețe și de Eminescu), Norocul, ca și unele strofe mai puțin semnificative. Șipentru că numele lui Schiller îl asociem cu cel al prietenului său de la Weimar, trebuie să amintim cu regret că Goethe este prezent cu o singură traducere, Harpistul, aparținînd  tot lui Procopie. (...)