Educație europeană în India colonială britanică (KIPLING 1900-1)

<
(...) Va să zică te duci la școală? și ca un M. A.* de la Universitatea din Calcutta**, începu să-i explice avantajele educației. Îi atrase atenția că dacă va merge bine la limba latină și greacă, va putea să cîștige anumite premii; să nu uite nici de bucata Excursion a lui Wordsworth*** (toate acestea erau lucruri necunoscute pentru Kim). Tot așa și limba franceză este o chestiune vitală pentru un om cu carte, și mai bine decît oriunde se poate învăța la Chandernagore****, cîteva mile***** departe de Calcutta. Un băiat poate ajunge de asemenea destul de departe, cum a fost cazul chiar cu el, acordînd deosebită atenție pieselor de teatru  numite Lear și Iulius Caesar******, amîndouă cerute de profesorii cu care dai examenele. Lear nu era o piesă atît de încărcată cu date istorice, ca Iulius Caesar. Cartea costă patru annale*******, dar o poți cumpăra veche numai cu două, de la un anticar din bazar. Dar mai presus de Woodworth și chiar eminenții autori  Burke******** și Hare, rămînea totuși știința și arta topografiei. Un băiat care a făcut examenele din acest obiect, examene pentru care în treacăt fie zis, nu se găsesc cărți de ocazie, poate parcurge un ținut, numai cu un compas și un nivelator în mînă, dar deschizînd bine ochii, la întoarcere poate ridica o hartă topografică pe care o poate vinde pe o sumă destul de importantă de argint bătut. Dar cum se întîmplă cîteodată ca să nu poți lua cu tine aparate de măsurat, e mai bine ca un băiat să cunoască dinainte lungimea pasului său, așa că neavînd la îndemînă instrumentele „accesorii” cum le numea Hurree Chunder, să poată totuși să-și dea seama de distanțe. Pentru ca să poți o ține minte o mie de pași Hurree Chunder, după cele învățate de el în anii de experiență, îi propuse cel nai bun mijloc un șirag de mătănii din optzeci și una de boabe, sau din o sută opt, căci acest număr este divizibil și subdivizibil în o mulțime de multipli și submultipli. În timpul acestei conversații în limba engleză, Kim reuși să prindă firul principal al ideilor tovarășului său de drum și-l urmări cu mult interes. Aici era vorba de o știință nouă pe care un om cu mintea sănătoasă trebuia să o poarte în cap ca să nu o vadă nimeni și privind lumea largă care se întinde în fața lui, trebui să recunoască adevărul, că din ce un bărbat cunoaște mai multe lucruri, acestea îi pot fi cu atît mai folositoare.

(...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim*********, vol. II, trad. Jul. Giurgea („Naționala Ciornei”), Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 27-28.

NOTE M. T.
* M. A. = Absolvent de universitate anglo-saxonă.
** Universitatea din Calcutta = A fost înființată în 1857 de Consiliul de Conducere al Companiei Indiilor Răsăritene, simultan cu instituțiile de învățământ superior din Madras și Bombay, după modelul Universității din Londra. (http://www.caluniv.ac.in/about/Defining-Events.html). Calcutta / Kolkata, mare port pe coasta de est a subcontinentului indian, a fost capitala Indiei coloniale britanice în perioada 1772-1911. (https://www.britannica.com/place/Kolkata)
*** The Excursion: Being a portion of the Recluse, lung poem publicat în 1814 de poetul romantic englez William Woodsworth (1770-1850). (http://www.bl.uk/people/william-wordsworth) (https://www.britannica.com/topic/The-Excursion)
**** Chandernagore / Chandannagar = Oraș la 35 km nord de Calcutta, azi în statul federal Bengalul de Vest. Colonie franceză în perioadele 1673-1757; 1763-1794; 1816-1950 și colonie britanică în perioadele 1757-1763 și 1794-1816. (https://www.britannica.com/place/Chandannagar)
***** MÍLĂ2, mile, s. f. Unitate de măsură pentru distanțele terestre folosită în trecut, care a variat în timp și de la o țară la alta; (azi) unitate de măsură pentru distanțe egală cu 1609,3 m (folosită în Marea Britanie și în SUA). ◊ Milă marină = unitate de măsură pentru distanțe, folosită în navigație, egală cu 1852m. – Din pol. mila. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/mil%C4%83)
****** Regele Lear și Iulius Caesar sunt două tragedii celebre scrise în 1605 și 1599 de marele dramaturg englez William Shakespeare (1564-1616). (http://www.opensourceshakespeare.org/views/plays/playmenu.php?WorkID=kinglear) (http://www.opensourceshakespeare.org/views/plays/playmenu.php?WorkID=juliuscaesar) (http://www.descopera.ro/stiinta/928936-marele-mister-al-lui-shakespeare-cine-a-fost-shakespeare)
******* anna = Termen din sistemul monetar musulman din India istorică. Diviziune a rupiei, fiind egală cu 1/16 din aceasta. (http://britishcoins.indian-coins.com/news_fea_map.html)
******** Edmund Burke (1729 Dublin / Irlanda - 1797 Anglia = Parlamentar whig (liberal) și filozof britanic. (http://www.bbc.co.uk/history/historic_figures/burke_edmund.shtml)
********* Prezentare Elefant.ro / Allfa 2012 (http://www.elefant.ro/carti/carti-premiate-nobel-pulitzer-booker-s-a/nobel/iixivii-rudyard-kipling/kim-201054.html)

Servitor indian catolic al unui englez protestant în India colonială (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
În vreme ce își depăna leneș gîndurile, Ransome asculta cîntecul simplu al lui John Baptistul. Era un fel de improvizație fără sfîrșit, care, pentru urechea occidentală a lui Ransome, părea întotdeauna aceeași. După cîte înțelegea el, muzica aceasta și îngrijirea gălbenelor și a crinilor albaștri, ultimele flori din grădină în acest sfîrșit de toamnă, înfățișau singurele mijloace de eliberare ale sufletului lui John. John nu avea nici o iubită, și chiar dacă ar fi avut așa ceva nu o vedea decît rar și în taină. Întreaga lui viață era dedicată stăpînului său - ceaiul* acestuia cînd se trezea din somn, break-fast**-ul, prînzul și cina, cămășile și ciorapii, pantalonii de călărie și șorturile, lichiorurile, țigările și havanele*** lui. Era un „boy”**** creștinat, un catolic din Pondicherry***** care vorbea franțuzește mai bine decît limba hindustană****** sau dialectul gujerati******* din Ranchipur******** - o franceză bizară, îndulcită și cîntată, care aluneca uneori în acea vorbire indiană nepotrivită în saloane, în marile croitorii sau în diplomație. Numele lui adevărat era Jean Batiste, dar lui Ransome îi plăcea să-l numească John Baptistul*********, gîndindu-se la Ioan Botezătorul**********; profetul, cu trupul lui uscat, hrănit doar cu lăcuste și miere de albine sălbatice, nu se deosebea desigur, de mărunțelul servitor, și el numai piele și oase.
(...)
>


SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile*, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 22.

NOTE M. T.
* India este unul din marii producători de ceai ai lumii. (http://www.ziare.com/europa/marea-britanie/o-industrie-cheie-din-marea-britanie-in-declin-de-ce-nu-mai-beau-englezii-ceai-1409641)
** BREAKFAST, breakfasturi, s. n. Micul dejun. [Pr.: brécfăst] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/breakfast)
*** HAVÁN, -Ă, havani, -e, adj., s. f. 1. Adj. De culoare maro-deschis (ca aceea a tutunului). 2. S. f. Țigară de foi fabricată din tutun de calitate superioară, provenit din Cuba; p. gener. țigară de foi. 3. S. f. Plută de mare alcătuită din trunchiuri de brad dispuse în forma unei țigări de foi și legate cu cabluri. – Din fr. havane. Sursa: DEX '09 (2009) (http://m.libertatea.ro/detalii/articol/ritmuri-cubaneze-si-parfum-de-havana-315517)
**** Servitor indigen al coloniștilor britanici din India. (http://www.merriam-webster.com/dictionary/boy)
***** Pondicherry = Oraș pe coasta de est a Indiei. Colonie franceză în perioada 1674-1954. Din 2006 Puducherry. (https://www.py.gov.in/knowpuducherry/history.html)
****** HINDUSTÁNĂ s. f. Limbă indo-iraniană, vorbită în India și în Pakistan. ◊ (Adjectival) Limba hindustană. – Din fr. hindoustani. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/hindustan%C4%83)
******* Gujerati = Limbă indo-europeană vorbită, în principal, în statul federal indian Gujerati, pe coasta de vest a Indiei. (http://lmp.ucla.edu/Profile.aspx?menu=004&LangID=85)
******** Ranchipur = Oraș imaginar.
********* BAPTÍST, -Ă, baptiști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al baptismului. 2. Adj. Care aparține baptismului, privitor la baptism. – Din fr.baptiste. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/baptist)
********** Ioan Botezătorul = Sfântul Ioan Botezătorul (7 ianuarie) l-a botezat pe Isus în apa Iordanului. (http://www.crestinortodox.ro/religie/sfantul-ioan-botezatorul-98649.html)

Recomandarea unei absolvente de pension în Anglia la începutul secolului XIX (THACKERAY 1848)

<
(...)
Prezentînd respectuoasele mele complimente doamnei Fuddlestone, am onoarea (pe cale epistolară) să prezint doamnei pe cele două prietene ale mele domnișoara Tuffin și domnișoara Hawky.
Ambele domnișoare sînt perfect calificate pentru a preda  greaca, latina și unele elemente de ebraică, matematicile și istoria, spaniola, franceza, italiana și geografia, muzica vocală și instrumentală, dansul - fără ajutorul nici unui alt profesor - precum și noțiuni de științe naturale. În mînuirea globului pămîntesc amîndouă sînt foarte dibace. În afară de asta, domnișoara Tuffin, care este fiica regretatului reverend* Thomas Tuffin (profesor la Corpus College din Cambridge**), poate preda și limba siriacă***, cît și noțiuni de drept constituțional. Dar cum ea nu are decît 18 ani și o înfățișare foarte plăcută, mă tem că numita domnișoară nu poate fi primită în familia lui sir Huddleston Fuddleston.
Cu domnișoara Letitia Hawky, în schimb, natura, n-a fost prea darnică. Are 29 ani; fața îi e foarte ciupită de vărsat. Șchioapătă puțin, are părul roșu și se uită cruciș. Dar amîndouă domnișoarele sînt înzestrate cu toate calitățile morale și religioase. Pretențiile lor, sînt bineînțeles, în raport cu meritele respective.
(...)
>


SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor****, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, p. 100.

NOTE M. T.
* REVERÉND, reverenzi, s. m. Titlu dat preoților sau călugărilor catolici ori membrilor unei confesiuni reformate; cuvios. ♦ Spec. Titlu dat pastorilor anglicani; persoană care poartă acest titlu. – Din fr. révérend, lat. reverendus. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/reverend)
** Colegiul Corpus Christi al Universității Cambridge a fost fondat în 1352 de breslele Corpus Christi și Fecioarei Maria. (http://www.corpus.cam.ac.uk/)
*** Limba siriacă era folosită în provincia romană Siria, fiind una din limbile în care liturghia creștină s-a tradus de timpuriu din limba greacă. (http://www.crestinortodox.ro/editoriale/limbile-liturgice-necesare-pentru-depasirea-simplei-asistente-cult-70032.html)
**** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Fosta colonie franceză Chandernagore din India (ELIADE 1940)

<
(...)
Era o clădire veche, de mai multe ori reparată, dar cu neputință de păstrat întreagă în clima bengalică* și atît de aproape de junglă. Bungalovul - cum îl numea modest Budge - mi-a amintit, cînd ne-a întîmpinat întîia oară, dintre palmieri, acele vile pe jumătate părăsite din Chandernagore**, glorioasa colonie franceză din apropierea Calcuttei***. vile de la începutul veacului trecut, cu grilajuri de fier, cu pavilioane de lemn, repede înghițite de pădure. Nimic mai melancolic decît o plimbare prin Chandernagore, îndată după apusul soarelui. Arborii de eucalipt cresc prin apropiere, și tristețea vilelor ruinate, anevoie desprinzîndu-se, în umbră, din neînduplecatele valuri vegetale, te copleșește pînă la risipire. Nicăieri ruinele nu sînt mai melancolice ca în India, deși nicăieri ele nu sînt mai puțin lugubre, căci le înfioară o viață nouă, mai dulce și mai muzicală, a ierburilor, a lianelor, a șerpilor și licuricilor. Îmi plăcea să rătăcesc prin Chandernagore, pentru că întîlneam acolo o istorie pentru totdeauna moartă în restul Indiei. Istoria, atît de pitorească și de dramatică, a primilor coloniști europeni, a pionierilor francezi ocolind pe mare Africa și o parte peninsulei indiene, ca să lupte cu jungla, cu malaria, cu arșița, nicăieri nu-mi răsărea în minte cu mai multă melancolie ca la Chandernagore. Regăseam aici peisajul vetust al pionierului glorios, reînviam viața lui aventuroasă, îmi închipuiam traiul lor de legendă, și toate acestea mi se par mai zadarnice decît toate zădărniciile, în noaptea îmbălsămată de florile eucalipților și luminată doar de stele și licurici.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Nopți la Serampore, ed. VVpress, post 1989, pp.9-10.

NOTĂ M.T.
* Bengal = Regiune în nord-estul Indiei coloniale britanice. În 1947, când colonia a devenit independentă, partea de vest a Bengalului, cu populație hindusă, a revenit Indiei, iar cea de est, cu populație musulmană, a revenit Pakistanului. În 1971, Pakistanul de Est s-a separat de Pakistanul de Vest, sub numele de Bangladesh. (http://www.britannica.com/place/West-Bengal)
** Chandannagar (Chandernagor în franceză; Chandernagore în engleză) = Oraș pe coasta est a Indiei. Colonie franceză din 1673. Cucerită de britanici în 1757 și 1794.  A revenit Franței în 1763 și 1816. A fost integrat Indiei federale independente în perioada 1950-1952, în statul Bengalul de Vest. (http://achatterji.tripod.com/Newpage/East_Meets_West.htm/)
*** Calcutta (Kolkata în indiană) = Cel mai mare oraș și port din estul Indiei, capitala statului Bengalul de Vest. (https://www.kmcgov.in/KMCPortal/jsp/MunicipalHistoryHome.jsp)

Pictor în epoca sovietică versus pictor în epoca ţaristă (TRIFONOV 1978)

<
(...) Mama îl cunoscuse pe Gheorghi Maksimovici în timpul refugiului*, lucraseră la aceaşi uzină: mama la serviciul de planificare, iar Gheorghi Maksimovici la club, ca pictor. Era un pictor bătrîn, îşi făcuse studiile înainte de revoluţie**, lucrase cu un pictor grec vestit, călătorise în străinătate, participase la expoziţii, apoi fusese aspru condamnat, reeducat***, trecut pe linie moartă, treptat s-a dat la fund, s-a blazat, astfel că în perioada refugiului său în  micul orăşel din Urali, devenise un zugrav pe jumătate flămînd, care-şi cîştiga pîinea desenînd lozinci şi afişe. Dar, mai tîrziu, cînd s-a întors la Moscova cu noau lui familie, cu mama şi cu Olga Vasilievna, a căpătat un atelier şi o cameră în  casa pictorilor, a început să fie băgat în seamă, amintit în presă, a căpătat contracte şi unele comenzi, căci s-a văzut că în refugiu el nu şi-a pierdut vremea în zadar, a muncit ca un taur, şi arta este creaţia taurilor, după afirmaţia lui Renard****, scriitorul preferat al lui Gheorghi Maksimovici, deci a pictat o serie de portrete, o adevărată galerie de portrete de ''Oţelul Uralului''. Desenele au fost expuse în repetate rînduri, s-au făcut reproduceri după ele, chiar şi ilustrate, şi viaţa lui Gheorghi Maksimovici a cunoscut un fel de renaştere, o a doua tinereţe sau, după cum se exprima el ''o perioadă roz''.
(...)
În atelierul lui Gheorghi Maksimovici era o ordine neobişnuită, ceea ce, bineînţeles, n-a observat nimeni. Toţi s-au îngrămădit în mijlocul încăperii spaţioase, sub becul puternic de două sute de lumini, iar Gheorghi Maksimovici zvîrlea pe fotoliul ce-i servea drept piedestal, una după alta, lucrările sale. Olgăi Vasilievna nu-i prea plăceau lucrările astea. Dar, probabil, ea nu se pricepea, pentru că pictorii chiriaşi ai casei vorbeau despre Gheorghi Maksimovici cu respect şi-i arătau lucrările lor, cerîndu-i sfaturi. Iar Olgăi Vasilievna toate aceste rîuleţe, crînguri, lăculeţe, rîpe pictate în ulei, toate acest desene pe foi mari făcute cu sanguină, desene ce reprezentau bătrîni, copii, cîini, mîini şi capete, erau asemănătoare cu o mulţime de alte tablouri şi desene, făcute de mult de tot, de alţi pictori şi ea nu înţelegea de ce trebuie repete ceea ce există deja pe lume.
Se vede însă că dintr-un motiv oarecare era nevoie. Pentru că tablourile lui Gheorghi Maksimovici erau aprobate de consiliul artistic, erau cumpărate de cei ce făceau comenzi şi Gheorghi Maksimovici nu trăia în sărăcie. Era un om bun, cultivat, studiase la Paris, îi cunoscuse pe Modigliani***** şi Chagall******, îi plăcea să bage în conversaţie cîte un cuvinţel franţuzesc, deşi vorbea şi citea franţuzeşte foarte prost, cîndva fusese poreclit ''Van Gogh******* al Rusiei''. Un lucru părea ciudat: cum se putea ca cineva care înţelegea atît de bine totul în arta celorlalţi, nu înţelegea nimic în propria-i artă? Unii spuneau că în tinereţe pictase altfel. Din motive obscure însă, lucrările acelea nu se păstraseră. Lui Gheorghi Maksimovici îi plăcea foarte mult să cheme lume la el în atelier, să-i bată la cap pe musafiri, să-i înnebunească cu tablourile lui. Era limpede că era cu adevărat mîndru de rîuleţele şi dumbrăvile sale. Lucrul era scuzabil pentru un bătrîn care nu fusese răsfăţat nici de glorie, nici de bogăţie; (...)
>

SURSA
Iuri Trifonov, Altă viaţă: Iuri Trifonov, Casa de pe chei & Altă viaţă, trad. A. Nicolescu, ed. Eminescu / colecţia Romanul de dragoste nr. 228, Bucureşti, 1989, p. 163, 184.

NOTE M.T.
* Invazia nazistă din al doilea război mondial l-a forţat pe Stalin să transfere uzinele din zona ocupată departe în spatele frontului, în munţii Urali.
** Lovitura de stat comunistă din capitala Rusiei, Sankt Petersburg, din 25 octombrie / 7 noiembrie 1917.
*** Reeducarea era o formă de îndoctrinare forţată a persoanelor care nu făceau parte din clasele sociale muncitorească şi ţărănească, conform preceptelor noii puteri comuniste.
**** Jules Renard (1864-1910) = Scriitor francez. (http://www.formula-as.ro/2007/792/cultura-9/selectia-formula-as-8544)
***** Amedeo Modigliani (1884 Livorno - 1920 Paris) = Pictor italian. Reprezentant al Şcolii Pariziene. (http://www.whoismodi.com/)
****** Marc Chagall (1887 Vitebsk/[Rusia ţaristă]/Belarus-1985 Franţa) = Pictor modernist de origine evreiască. (http://www.theartstory.org/artist-chagall-marc.htm)
******* Vincent van Gogh (1853 Olanda -1890 Franţa) = Pictor olandez post-impresionist. (http://www.moma.org/collection/artist.php?artist_id=2206)

Reacții europene proiberice la desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)
Totuși, dacă există astfel de europeni, mai există și altfel de europeni. Rasa neliniștiților, drojdie a necuratului, nu se stinge ușor, oricît și-ar da osteneala augurii s-o prevestească. Ea e cea care urmărește cu privirea trenul care trece și se întristează de dorul călătoriei pe care nu o va face, ea e cea care nu poate vedea în văzduh fără a simți un dor de zbor alcionic, ea e cea care, atunci când dispare un vas în zare, își smulge din suflet un suspin tremurat, doar el știa ce înseamnă să fii atît de departe. Așadar, una din aceste personaje nonconformiste și fără liniște a îndrăznit să scrie pentru prima dată cuvintele scandaloase, semn al unei evidente perversiuni, Nous aussi, nous sommes iberiques, a scris-o pe un colț de perete, cu teamă, ca unul care, neputînd încă să-și proclame dorința, nu mai suportă s-o ascundă. Fiindcă, după cum se poate citi, în limba franceză, s-ar putea considera că a fost în Franța, e cazul să spunem, Gîndeți fiecare ce vreți, ar fi putut fi la fel de bine să fie în Belgia sau în Luxemburg. Această declarație inaugurală s-a răspîndit cu iuțeală, a apărut pe fațadele marilor clădiri, pe frontoane, pe asfaltul străzilor, în vagoanele de metrou, pe poduri și viaducte, europenii fideli și conservatori protestau, Anarhiștii ăștia sînt nebuni, mereu e așa, se dă toată vina pe seama anarhiștilor.
Dar fraza a depășit hotarele, și după ce le-a depășit s-a constatat că apăruse și în alte țări, în germană Auch wir sind Iberisch, în engleză we are iberians too, în italiană Anche noi siamo iberici, și deodată a fost ca un praf de pușcă, ardea pretutindeni cu litere roșii, negre, verzi, galbene, violete, un foc ce părea de nestins, în olandeză și în flamandă Wij zijn ook Iberiers, în suedeză Vi ocksa ar iberiska, în finlandeză Me myoskin olemme iberialaisia, în norvegiană Vi ogsa er iberer, în daneză Ogsaa vi er iberiske, în grecește Eimaste iberoi ki emeis, în frigiană Ek Wv Binne Ibeariers, și mai departe, deși cu o timiditate evidentă, în poloneză My tez jestesmy iberyjczykami, în bulgară Nie sachto sme iberiytzi, în maghiară Mi is iberek vagyunk, în rusă Mi toje iberitsi, în română Și noi sîntem iberici, în slovacă Ai my sme ibercamia. Însă culmea, acmeea, cuvînt rar pe care nu-l vom folosi, a fost cînd pe zidurile Vaticanului, pe venerabilii pereți și coloanele bazilicii, pe soclul statuii Pieta a lui Michelangelo, pe cupolă, în enorme litere azurii pe caldarîmul Pieții Sfîntul Petru, exact aceeași frază a apărut în latină, nos quoque iberi summus, ca o sentință divină la pluralul majestății, un mane teckel fares (1), al noilor ere, iar papa, de la fereastra apartamentelor sale, înspăimîntat de-a binelea, făcea în spațiu semnul crucii, zadarnic, căci această cerneală e din cele tari, zece congregații la un loc n-ar dovedi-o, înarmate cu perii de sîrmă, leșie, piatră ponce și răzuitori, în plus cu ajutorul diluanților, vor avea aici de lucru pînă la următorul sinod.
Peste noapte, Europa s-a văzut acoperită cu asemenea inscripții. Ceea ce la început nu fusese pesemne decît o simplă și neputincioasă descărcare a unui visător, s-a răspîndit pînă a devenit strigăt, protest, manifestație pe stradă. Fenomenul a început prin a fi subestimat, exprimările sale au fost ținta batjocurilor. Dar nu după multă vreme autoritățile au început să se îngrijoreze în fața unui proces care de data aceasta nu putea fi atribuit unei manevre din exterior, fiind el însuși cîmp al acțiunilor subversive, și această împrejurare a scutit, cel puțin, truda de a cerceta ce exterior ar fi acela, identificat nominal. Devenise o modă să iasă contestatarii pe stradă cu inscripții pe rever, sau, și mai libertin, lipite pe piept și pe spate, pe picioare, pe toate părțile corpului și în toate acele limbi, pînă și în dialectele regionale, în diverse idiomuri, pînă la urmă și în esperanto, dar pe asta era greu s-o pricepi. O acțiune de contraofensivă decisă de guvernele europene s-a soldat cu organizarea unor dezbateri și mese rotunde la televiziune, cu participarea principală a celor care fugiseră din peninsulă cînd s-a produs ruptura și a devenit ireversibilă, nu cei car efuseseră acolo ca turiști și care, sărmanii, nu-și reveniseră încă din spaimă, ci acei provenind chiar de acolo, cei  care, în pofida strînselor legături de tradiție și cultură, de proprietate și putere, întorseseră spatele bramburelii geologice și aleseseră stabilitatea fizică a continentului. Aceste persoane au trasat cadrul sumbru al realităților iberice, au dat povețe, cu multă caritate și în deplină cunoștință de cauză, pentru turbulenții care în mod imprudent erau gata să pună în pericol identitate europeană, și au încheiat intervenția în dezbaterecu o frază definitivă, privind direct în ochii telespectatorilor într-o atitudine de mare franchețe, Faceți ca mine, alegeți Europa.
Efectul nu a fost deosebit de eficace, decît poate în protestele împotriva discriminării căreia îi căzuseră victime adepții peninsulei, care, dacă independența și pluralismul democratic nu ar fi fost cuvinte goale, ar fi trebuit să fie prezenți la televizor pentru a-și expune rațiunile, dacă le aveau. Precauția e de înțeles. Înarmați cu rațiunile pe care controversa despre rațiune le creează întotdeauna, tinerii, pentru că mai ales ei declanșau acțiunile cele mai spectaculoase, și-ar fi putut fundamenta cu mai multă convingere protestul, atît la școală, cît și pe stradă, și în familie, să nu uităm. Rămîne discutabil dacă tinerii, echipați cu rațiuni, ar fi lăsat deoparte rațiunea directă, care care s-ar isprăvi prin efortul împăciuitor al inteligenței, spre deoasebire de ce a fost convingere de la începutul secolelor. Rămîne de discutat, dar nu merită, pentru că între timp s-a aruncat cu pietre în clădirile televiziunii, s-au spart magazinele care vindeau televizoare în ciuda disperării comercianților care se tînguiau, Da` nu-i vina mea, inocența lor relativă nu-i ajuta la nimic, detunau lămpile ca niște petarde, cutiile erau aruncat claie peste grămadă pe străzi, li se dădea foc, rămîneau doar scrum. Venea poliția, încărca armele, se răspîndeau insurgenții, și acest joc de-a v-ați ascunselea a durat opt zile, pînă în cea în care sîntem, cînd din Figuera da Foz au plecat, în urma unu cîine, trei bărbați și femeia unuia din ei, căci asta era fără să fi fost încă, sau care nefiind încă asta era, cine are vreo știință despre acordurile și întîlnirile inimilor va înțelege ambiguitatea. În timp ce ei călătoresc înspre nord, Joaquim Sassa a și spus, Dacă trecem prin Porto ne oprim pe la mine, milioane de tineri de pe întreg continentul au ieșit la aceeași oră pe stradă, înarmați nu cu rațiuni, ci cu bastoane, cu lanțuri de bicicletă, cu căngi, cu cuțite, cu răngi, cu foarfeci, de parcă ar fi înnebunit de furie, dar și de frustrare și durere anticipată care-i făcea pe comercianți să geamă, Da` nu-i vina noastră.
După ce s-au înseninat spiritele, cîteva zile și săptămîni mai tîrziu, vor veni psihologii și sociologii să demonstreze că, la urma urmelor, acei tineri nu vroiau să fie de fapt iberici, ceea ce făceau, profitînd de un pretext oferit de împrejurări, era să dea frîu liber visului de neînfrînat care, durînd atît cît durează viața, are în general în tinerețe întîia sa răbufnire, sentimentală sau violentă, neputînd fi într-un anume fel e în celălalt fel. Între timp s-au dat bătălii de câmp, sau pe stradă și în piață, ca să fim mai exacți, au fost răniți cu duiumul, vreo trei-patru morți, cu toate că autoritățileau încercat să camufleze tristele cazuri în confuzia și contradicția știrilor, niciodată n-au ajuns să afle cu siguranță mamele din august cîți fii le-au dispărut, datorită simplului motiv că n-au știut să se organizeze, întotdeauna sînt cîteva care rămîn pe dinafară, erau ocupate să-și jelească nenorocirea, sau să aibă grijă de fiul care le rămăsese, sau dedesubtul soțului să mai facă un fiu, de asta pierd mamele întotdeauna. Gaze lacrimogene, tunuri cu apă, bastoane de cauciuc, scuturi și viziere, țevi de conducte, sulițe ad-hoc din gardurile parcurilor, iată cîteva din armele folosite de o parte și de alta, anumite noutăți cu efecte mai dureros persuasive au început să fie testate au început să fie testate de diverși polițiști, războaiele sînt ca nenorocirile, nu vin niciodată singure, primul experimentează, al doilea perfecționează, al treilea e pentru că merită, fiind fiecare pe rînd, în funcție de unde începe numărătoarea, al treilea, al doilea, primul. (...)

(1) Numărat, cîntătirit, împărțit (ebr.) - cuvinte sibilice scrise  cu litere de foc de o mînă nevăzută pe zidurile Babilonului, în timpul domniei lui Baltasar, prevestindu-i că zilele sînt numărate, că el cîntărește prea puțin în balanță, și că regatul îi va fi împărțit.
>

SURSA
Jose Saramago*, Pluta de piatră**, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 188-

NOTE M.T.
* Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Româniile frumoase (MACAROV 2007)

Lavinia Macarov, Belles Roumanies 2007, „Tomis”, Constanța, XLI/2007, februarie, p. 80.

Dacă aderarea la UE aduce Europa la noi, anul cultural 2007 ne trimite pe noi în Europa. Orașul Sibiu este capitala asociată  a culturii, alături de Marea Regiune (Saarland, Lorrena, Luxembourg, Renania, Walona, Comunitatea francofonă și cea germanofonă din Belgia). Cu această ocazie, Asociația Kulturfabrik organizează o serie de evenimente ce vizează prezentarea culturii românești publicului multinațional din Luxembourg. Literatura, arta cinematografică, muzic, teatrul, se reunesc anul acesta sub numle de Belles Rouamanies.

Primul bistro literar, consacrat prozei artistice, a avut loc în Esch sur Alzette pe 6 februarie și a fost moderat de către Ion Bogdan Lefter. Au fost invitați scriitorii Mircea Cărtărescu și Ștefan Agopian, care în 2006 au fost traduși, alături de alți zece scriitori români, pentru culegerea Les Belles Etrangeres. A fost prezent și scriitorul Pierre Oster, ca reprezentant al literaturii franceze. Evenimentul s-a desfășurat într-o ambianță muzicală asigurată de reprezentanți ai Conservatorului din Esch.
Agopian a citit pasaje din Fric (tradus Zadar pentru a evita omonimia cu cuvântul francez), iar Cărtărescu din De ce iubim femeile, pasaje care sunt traduse în limba franceză, după care publicul a avut posibilitatea să adreseze întrebări.
Următorul eveniment va avea loc pe 6 martie, când Ana Blandiana și Emil Brumaru vor reprezenta poezia românească.

Saga întoarcerii la origini
Întrucât de patru luni sunt „ruptă” de România, am învățat să apreciez ceea ce nu mai am. Și cred că același lucru s-a întâmplat cu majoritatea românilor care trăiesc peste hotare. Așa s-ar explica numărul mare al românilor care au participat la evenimentul de ieri. Ca procentaj, mai bine de 90% din cei prezenți. Aceasta este partea bună a lucrurilor. România și cultura noastră ne interesează. Partea proastă este că până acum nu ne-a interesat.
Totul a mers bine până în momentul în care ni s-a permis să punem întrebări. Majoritatea s-au referit la elemnete menționate de către autori în secțiunile anterioare. Întrebări de genul „Cum poate fi cineva și armean și turc?” și „Pentru cine ați scris De ce iubim femeile?” au predominat. „În ce măsură au fost traduse operele acestor scriitori într-o limbă de circulație internațională?” Acestea sunt cele mai puțin pertinente, având în vedere că noi nu le-am citit nici măcar în română.
Și aici m-am revolta cu toată ființa, m-am revoltat împotriva mea însămi, căci nici eu nu găseam o întrebare pertinentă, deoarece nu citisem decât foarte puțin din opera unuia dintre cei doi.
Am intrat automat în pământ, ca la un examen pentru care nu mă pregătisem. Am zburdat pe ușă afară cu Orbitor varianta kinder garden în franceză, achiziționată pe loc.  Căci acesta chiar a fost un examen. Ne vedem la toamnă!

Organizaţia Internaţională a Francofoniei 1970-2010

1880 - Inventarea cuvântului ''francofonie'' de către geograful francez Onesime Reclus (1837-1916).
1926 - Înfiinţarea primei organizaţii francofone: Asociaţia scriitorilor de limbă franceză (Adelf).
1950 - Înfiinţarea Uniunii internaţionale a jurnaliştilor şi a presei de limbă franceză.
1955 - Înfiinţarea Comunităţii radiourilor  publice de limbă franceză (CRPLF).
1960 - Înfiinţarea Conferinţei miniştrilor educaţiei din ţările francofone (Confemen).
1961 - Înfiinţarea Asociaţiei universităţilor de limbă franceză (Aupelf).
1967 - Înfiinţarea Asociaţiei parlamentarilor de limbă franceză. (AIPLF).
1969 - Înfiinţarea Conferinţei miniştrilor tineretului şi sportului din ţările francofone (Confejes).
20 martie 1970 - Semnarea la Niamey, capitala Nigerului, de către reprezentanţii a 21 de state şi guverne a Convenţiei privind crearea Agenţiei pentru cooperare culturală şi tehnică.
1970 - 1973 - Jean-Marc Leger, primul secretar general al ACCT.
1971 - Conferinţa francofonă a titularilor ministerului public de la Lome, capitala Togo.
1972 - Este inaugurată la Bordeaux (Franţa) Şcoala internaţională a Francofoniei.
1973 - Conferinţa de la Bamako, capitala Mali, a miniştrilor francofoni ai cooperării.
13 august 1974 - Pierre Trudeau şi Robert Bourassa deschid la Quebec (Canada) Super Sărbătoarea Francofonă, primul festival internaţional al tineretului francofon din 25 de ţări.
1974-1981 - Dankoulodo Dan Dicko, secretar general al ACCT.
1977 - Conferinţa de la Luxemburg a miniştrilor francofoni ai politicii ştiinţiifice.
1978 - ACCT a fost admisă ca observator la ONU.
- Înfiinţarea Consiliului internaţional al televiziunilor  şi radiourilor de expresie franceză (Cirtef).
1979 - Înfiinţarea Asociaţiei internaţionale a primarilor francofoni (AIMF).
1980 - Prima Conferinţă a miniştrilor de justiţie francofoni la Paris.
1981 - Prima Conferinţă a miniştrilor francofoni ai culturii la Cotonou, capitala Beninului.
1982-1985 - Francois Owono-Nguema, secretar  general al ACCT.
1983 - Conferinţa de la Yamoussoukro (Coasta de Fildeş) a miniştrilor francofoni ai cercetării ştiinţifice şi învăţământulu superior.
1984 - Înfiinţarea canalului francofon TV5.
1986 - Prima întâlnire politică la vârf (sommet) a Francofoniei  la Versailles (Franţa).
1986-1989 - Paul Okumba, secreta general a OIF.
1987 - Al doilea sommet al Francofoniei la Quebec.
1988 - Crearea Fondului francofon pentru producţia audiovizuală a Sudului.
- Crearea la Quebec a Institutului Francofoniei pentru energie şi mediu (IEPF).
- Înfiinţarea TV5 Quebec.
1989 - Primele Jocuri ale Francofoniei la Rabat, capitala Marocului, cu participarea a 1700 de tineri din 31 de ţări.
- Al treilea sommet al Francofonie la Dakar, capitala Senegalului.
1990-1997 - Jean-Loius Roy, secretar general al ACCT.
1991 - Al IV lea sommet al Francofoniei la Paris.
- Înfiinţarea TV5 Africa.
- Conferinţa miniştrilor francofoni ai mediului laTunis.
1992 - Prima misiune de observare a Francofoniei a unui proces electoral, respectiv alegerile prezidenţiale şi legislative din România.
- Conferinţa miniştril francofoni a educaţiei la Montreal (Quebec/Canada).
1993 - Prima Conferinţă francofonă a ONG-urilor, cu participarea a 31 de asociaţii acreditate pe lângă instituţiile Francofoniei.
- Al V lea sommet al Francofoniei la Grand-Baie (Mauritius).
- Prima Piaţă a artelor spectacolului africane la Abidjan, capitala Coasta de Fildeş.
- Prima Conferinţă a miniştrilor francofoni pentru protecţia copilulu de la Dakar.
1994 - A doua ediţie a Jocurilor Francofoniei la Paris.
1995 - Al VI lea sommet al Francofoniei la Cotonou.
- ACCT s-a transformat în Agenţia Francofoniei.
1997 - Adoptarea Cartei Francofoniei la al VII lea sommet al Francofoniei din Hanoi, capitala Vietnamului. Instituirea funcţiei de secretar general al Francofoniei,  ocupată de Boutros Boutros Ghali (Egipt), fost secretar general al ONU.
- A III a ediţie a Jocurilor Francofoniei în Madagascar.
- Asociaţia internaţională a parlamentarilor d elimbă franceză s-a transformat în Adunarea paralmentară a Francofoniei.
- Conferinţa miniştrilor francofoni ai infotraficului de la Montreal.
1998 - Crearea Fondului de susţinere a presei francofone din Sud.
- Editarea primei compilaţii a artiştilot francofoni din Sud.
- Primele Cursuri de formare profesională şi tehnică.
- Intif înlocuieşte înlocuieşte Şcoala internaţională de la Bordeaux.
- A XII a Conferinţă ministerială a Francofoniei de la Bucureşti adoptă denumirea Organizaţia Internaţională Francofoniei.
1999 - Prima conferinţă a miniştrilor economiei şi finanţelor din ţările francofone în Monaco.
- Iniţierea digitalizării pe DVD a filmelor africane francofone.
- Al VIII lea sommet al Francofoniei la Moncton (Canada)
- AUPELF s-a transformat în Agenţia universitară a Francofoniei (AUF)
2000 - Declaraţia de la Bamako, primul text normativ al Francofoniei în privinţa practicilor democraţiei, drepturilor şi libertăţilor.
- Prima Conferinţă a femeilor din ţările francofone la Luxembourg.
2001 - Primul Premiu anual al celor 5 continente acordat unui roman în limba franceză.
- Colocviul ''Trei spaţii lingvistice în faţa provocărilor mondializării'' la Paris.
- A III a Conferin miniştrilor culturii din ţările francofone de la Cotonou susţine diversitatea culturală.
- Reunirea primului Parlament al tinerilor francofoni la Quebec.
- A IV ediţie a Jocurilor Francofoniei la Ottawa-Hull (Canada).
11 ianuarie 2002 - Semnarea la Paris a Planulu de acţiune privind limba franceză  de către reprezentanţii Comunităţii Franceze din Belgia, ai Franţei, ai Luxemburgului şi ai Agenţiei Francofoniei.
2002 - Abdou Diouf, fost preşedinte al Senegalului, a fost ales secretar general al Francofoniei la al IX lea sommet al Francofoniei de la Beirut, capitala Libanului.
- Conferinţă ministerială francofonă privind societatea informaţională de la Rabat.
- Francofonia se implică în reuniunea la vâf internaţională privind societatea informaţională de la Tunis, capitala Tunisiei.
- Primul Raport bienal privind Francofonia în lume a fost adoptat de Înaltul Consiliu al Francofoniei.
- Statele generale ale predării limbii franceze la Libreville, capitala Gabonului.
- Conferinţa guvernamentală francofonă privind drepturile omului de la Paris.
2004 - Primul Raport bienal privind practile democraţiei, drepturilor şi libertăţilor.
- Herve Bourges este primul Înalt Obervator al Francofoniei la Jocurile Olimpice, fiind desemnat de secretarul general al organizaţiei.
- Simpozionul politico-bancar de la Paris consacrat accesului ţărilor francofone la finanţările internaţionale.
- Adoptarea Cadrului strategic decenal la al X lea sommet al Francofoniei de la Ougadougou (Burkina Faso).
- Înaltul Consiliu al Francofoniei din Franţa este transferat OIF.
2005 - Francofonia susţine adoptarea de către UNESCO a Convenţiei privind protecţia şi promovarea diversităţii expresiilor culturale.
- Conferinţa ministerială francofonă de la Antanananrivo, capitala Madagascarului, revizuieşte Carta Francofoniei prevede şi  Agenţia Interguvernamentală s-a transformat în Organizaţia Internaţională  a Francofoniei.
- Lansarea Programului de consolidare a limbii franceze.
- A V a ediţie a Jocurilorr Fancofoniei la Niamey.
2006 - Anul Francofoniei cu festivalul Francofffonies! în Franţa şi Anul Senghor în lume.
- Declaraţia de la Saint-Boniface privind prevenirea conflictelor şi a securităţii personale o întăreşte pe cea de la Bamako.
- La al XI  lea sommet al Francofoniei de la Bucureşti, A. Diouf a fost reales sceretar general al OIF.
- Iniţierea reformei instituţionale a Francofoniei.
- Claude Duhaime preia funcţia de administrator al OIF.
2007 - Iniţierea programului pilot al Voluntariatului francofon.
- Premiul Ibn Khaldoun - Senghor pentru traducere.
2008 - Ziua Internaţională a Francofoniei s-a sărbătorit prin peste 1000 de evenimente în peste 100 de ţări.
- OIF a susţinut cea de a XX a ediţie a festivalului panafrican al filmului de la Ougadougou (Fespaco).
- După deschiderea Jocurilor Olimpice de la Beijing, Abdou Diouf, secretar general al OIF, reuneşte familia francofonă în prezenţa preşedintelui CIO, a şefilor statelor francofone şi a personalităţilor olimpice.
- Simpozion francofon la Tunis privind implementarea noilor tehnologii în educaţie.
2009 - Inaugurarea primei Case a cunoaşterii la Hue (Vietnam).
- Iniţiativa francofonă de formare la distanţă a artizanilor este inaugurată în Benin.
- A VI a ediţie a Jocurilor Francofoniei la Beirut.
- Conferinţa internaţională privind dialogul civilizaţiilor şi diversităţii culturale la Cartagina şi Kairouan (Tunisia).
2010 - OIF s-a instalat în noul sediu pus la dispoziţie în Paris de statul francez cu ocazia sărbătorii a 40 de ani de la înfiinţare.

SURSA
SERVICE DE LA COMMUNICATION DE LA FRANCOFONIE, Vivez la Francophonie, Produit a l'occasion du 40e anniversaire de l'OIF, Paris, mars 2010.

Nume de fete şi semnificaţia lor

Cuget Liber 14 decembrie 2013

Week-end de gală la Constanţa. Ce spectacole încheie Festivalul Internaţional al Muzicii şi Dansului


Cuget Liber 23 noiembrie 2013

Dramaturgul irlandez G. B. Shaw (1856-1950) despre el însuși

„Nu am dușmani sub vîrsta de 10 ani.”

„Nu am urmărit stilul niciodată în viața mea; stilul este un fel de melodie care pătrunde în frazele mele singură. Dacă un scriitor spune ceea ce trebuie să spună în maniera cea mai adecvată și eficace de care este capabil, stilul va avea grijă de el însuși, dacă are un stil. Dar eu mi-am impus o condiție în tinerețe. M-am hotărît că nu voi scrie nimic ce nu va fi inteligibil unui străin care utilizează un dicționar, ca franceza lui Voltaire; de aceea am evitat idiomul. (Mai tîrziu am început să caut idiomul, cu cea mai expresivă formă a limbii.”

„Am urmat întotdeauna tradiția clasică, recunoscînd că personajele de pe scenă trebuie să fie înzestrate de către autor cu o autocunoaștere conștientă și cu putere de exprimare și... să fie eliberate de inhibiții, care le-ar transforma în viața reală în niște monștri geniali. Forța de a face aceasta este cea care mă deosebește pe mine (sau pe Shakespeare) de un gramofon sau un aparat de fotografiat.”

„Dacă vrei să mă flatezi, nu spune că ți-am salvat sufletul cu filosofia mea. Spune-mi că, la fel cu Shakespeare, Moliere, Scott, Dumas și Dickens, am creat o galerie de personaje care sînt pentru tine mai reale decît propriile tale rude și pe care le vor menține în viață, timp de secole de-a rîndul, ca chevaux de bataille, generații succesive de actori și de actrițe în Pygmalion drept exemplu.”

„Shaw Bernard: modelul unui bust de Rodin, altminteri necunoscut.”

„Nu îndrăznesc să mă consider cel  mai bun dramaturg de limbă engleză, dar cred că sînt unul din primii zece și deci pot fi clasat ca unul din primii o sută.”


Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron. &pref.&note&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990,
p. 148, 151, 153, 162

BNR pune în circulaţie încă o monedă din aur

Cuget Liber 13 iulie 2013

Controversă culinară anglo-belgiană în secolul XIX (C. BRONTE)

În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în anii 1811-1812 în regiunea nordică Yorkshire. Hortense Moore, sora necăsătorită a personajului principal masculin, a căror mamă fusese o belgiancă din Anvers, îi povesteste fratelui său industriaș disputa pe teme culinare cu servitoarea lor englezoaică Sarah.

<- (...) C`etait absolument comme  les domestiques Anglais, les servants sourtout rien d`insupportable comme cette Sarah, par exemple! (1)
-Pare curată și harnică, observă domnul Moore.
-Pare! Eu nu știu ce fel pare; și nici nu spun că ar fi cu totul murdară și leneșă: mais elle est d`une insolence! (2) Ieri s-a certat cu mine un sfert de oră despre felul cum trebuie gătită carnea de vacă; spunea că am fiert-o pînă am făcut-o zdrențe și că englezii n-ar fi niciodată în stare să înghită o asemenea mîncare cum este gustosul nostru bouilli (3), și că le bouillon (4) nu ar fi nimic altceva decît apă caldă și grasă, iar cît despre choucroute (5) zice că nici nu s-ar atinge! Despre putina pe care o avem în pivniță - excelent pregătită cu mîinele mele - a zis că e un hîrdău cu lături, adică de mîncare pentru porci. Îmi scoate sufletul fata asta și nu mă pot totuși lipsi de ea, fiindcă ar însemna să luăm alta și mai îngrozitoare. (...)

(1) Absolut la fel ca și personalul de serviciu englez, mai ales slujnicele; nimic nu poate fi mai greu de suportat decît această Sarah, de pildă! (fr.)
(2) Dar e de o obrăznicie!
(3) Rasol (fr.)
(4) Supa (fr.)
(5) Varză murată>


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D.Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 68.

Eurovoc, tezaur multilingv la Biblioteca Parlamentului European („Lectura” 2006)

<
PREZENTARE EUROVOC

Geneză și dezvoltare
Realizat în 1984, tezaurul EUROVOC este fructul unei inițiative comune a Parlamentului European și a Oficiului pentru Publicații Oficiale al Comunităților Europene (OPOCE). pentru Parlamentul European se punea problema indexării documentelor parlamentare și documentelor din bibliotecă, iar pentru OPOCE era nevoie de indexarea textelor publicate în Jurnalul Oficial. Eurovoc răspunde nevoii constante a unui instrument multidisciplinar care, fiind general, poate, în același timp, să acopere toate domeniile tratate de Uniunea Europeană. Accentul este pus pe activitățile parlamentare, ceea ce permite utilizarea sa de către parlamentele naționale. Acest instrument documentar este multilingv de la crearea sa. El includea la început șapte limbi: germană, engleză, daneză, franceză, italiană, greacă și olandeză. Limba folosită pentru conceperea sa e franceza, iar celelalte limbi sunt traduceri. Transformările Uniunii Europene implică noii ediții și noi versiuni lingvistice; în 1987 apare a doua ediție care cuprinde două limbi suplimentare: spaniola și portugheza. A treia ediție, versiunea 3.0, datează din 1995. Acest ediții apar pe suport de hârtie. Din 1999, gestiunea tezaurului este modificată. Două comisii, una de conducere și una tehnică, sunt constituite. O decizie interinstituțională hotărăște o actualizare a tezaurului, fapt ce duce la versiunea 3.1. Ea cuprinde două limbi suplimentare: suedeza și finlandeza. Noua versiune Eurovoc dispune, pentru prima dată, de un site pe Internet și este accesibilă online. Între timp, se decide o modificare totală a tezaurului, care ajunge la varianta 4.0, apărută în noiembrie 2002. Ediția următoare, versiunea 4.1, este online la începutul lui 2004. Numeroase parlamente naționale sunt interesate de Eurovoc prin intermediul CERDP (Centrul European de Cercetare și Documentare Parlamentară). Pentru a-și pregăti integrarea în Uniunea Europeană, mai multe parlamente au tradus tezaurul: Lituania, Slovenia, Polonia, România, Cehia. Alte parlamente au decis să traducă tezaurul în cadrul unei cooperări cu Uniunea: Albania, Croația și Rusia. Din 1995, tezaurul nu mai fost editat în versiunea pe hârtie. Numeroși utilizatori ne-au împărtășit utilitatea sa, astfel încât versiunea 4.1 a fost publicată în două volume: un volum prezentând alfabetică versiunea permutată, iar al doilea versiunea tematică. Această ediție este disponibilă în unsprezece limbi: engleză, germană, daneză, spaniolă, finlandeză, franceză, greacă, italiană, olandeză, portugheză, suedeză. Noile versiuni lingvistice în limbile oficiale ale Uniunii Europene vor fi publicate în același timp cu versiunile următoare ale tezaurului.

Versiunea actuală 4.2
Din august 2005, versiunea 4.2 apare online și limbile noilor țări membre sunt integrate pe măsura traducerii lor. Tezaurul online cuprinde mai multe părți. Pe prima pagină, rubricile principale permit accesul la:
- prezentarea tezaurului;
- navigarea (pe domeniu);
- căutarea unui termen (termen întreg);
- fișa de întreținere (pentru a trimite noi propuneri de descriptori sau modificări ale descriptorilor existenți);
- descărcarea tezaurului în format pdf (versiunea tematică sau alfabetică permutată);
- tranziția între cele două versiuni (modificările și noutățile integrate);
(...)
>


SURSA
Isabelle Gautier, Eurovoc, tezaur multilingv: funcționare și aspecte practice, cu un exemplu concret: Biblioteca Parlamentului European, trad. M. Moldovan, Revista Lectura, Cluj-Napoca, serie nouă, an III, nr. 1, 2006, p. 2?.

„Tratat practic de editare” (SCHUWER 1999)

Philippe Schuwer, Tratat practic de editare, ed. nouă, revăzută, întregită și adusă la zi, trad. D. Lică & B. Stanciu (fr. 1997), Amarcord, Timișoara, 1999

Cuprins
13 Prefață
15. I. Cele 5 funcții principale ale editorului
15 Descoperirea autorilor, a temelor și a formulelor de editare
21 Asigurarea și finanțarea realizării lucrărilor
23 Asumarea difuzării și distribuirii cărții
27 Promovarea fondului de carte al editurii
29 Obligativitatea unui rezultat
30 Situația în activitatea de editare
39 II. Dreptul de autor
39 De la convențiile internaționale la Codul proprietății intelectuale
39 Scurt istoric
41 Convenția de la Berna
44 Convenția universală privind dreptul de autor
46 „Revizuirile de la Paris 1971”
50 Concluziii provizorii privind jurisprudența internațională
51 De la „fotoplagiat” la dezvoltarea de noi tehnici
51 Codul proprietății intelectuale, 1992
53 Legea franceză privind reprografia
55 III. Principalele contracte cu autorii și colaboratorii
57 Contractul de editare. Principalele condiții negociabile
60 Durata proprietății literare și artistice
61 Opere ce țin de dispoziții speciale: opera de colaborare 62; opera colectivă 62; opera sub pseudonim sau anonimă 63; opera compozită 63; opera postumă 63; opera audiovizuală 64; contractul nui tîn regi autorului 65; contractul nuit pe din două 67; autorii salariați 67
68 Autorul editor
69 Despre negocierile contractului și relațiile autor-editor
75 Transferarea contractului de editare
(...)
514 Contractr cu cesiune a unei lucrări ilustrate sau contract de coeditare
524 Coeditarea cu cesiunea filemlor ilustrației
524 Pro sau contra coeditărilor?
527 3. Coproducțiile de lucrări ilustrate
527 Definiția și caracteristicile coproducției
529 Contract de coproducție internațională
534 Forme și împărțiri ale responsabilităților
535 Promovarea unei politici de coproducție 
536 4. Târgurile internaționale de carte
537 Târgul de carte de la Frankfurt
540 Alte târguri internaționale de carte importante: Londra 540; Bologna 540; ABA și ALA 541; Libor 542; francofonie - Geneva, Bruxelles, Paris 543
545 XII. Cesiunile pentru editările în limba franceză
545 Ediția de buzunar. Cluburile și vânzarea prin corespondență. Curtajul
545 1. Cesiunile de cărți în format de buzunar
547 2. Cesiunile către cluburile cărții / vânzarea prin corespondență
550 Contract de cesiune al unui editor către un club al cărții
552 Cesiunile către un club sau ca vânzare prin corespondență a coeditărilor cumpărate în străinătate
553 3. Curtajul sau vânzarea la domiciliu

„Constanta unui jurnal” (ROȘIORU 1994)

 Ion Roșioru, Constanta unui jurnal (II), „Tomis”, Constanța, ian. 1994, p. 15

Numele lui Virgil Gheorghiu e cel mai cunoscut, dacă nu singurul, nume de scriitor român în mediile culturale din Rouen. Mi-au vorbit de el atât soții Legendre, cât și profesoara de literatură franceză de la Alianță, domnișoara Antoinette Bouveau. Venea frecvent aici, la seratele literar-muzicale organizate de o doamnă roueneză. Când fac însă investigații să-i iau adresa, aflu că și ea, ca și scriitorul și muzicologul român, s-a mutat în lumea umbrelor. Însă faptul că spiritul unui scriitor român mai bântuie la 16 ani de la moartea acestuia prin cetatea tutelată de Pierre Corneille, Flaubert sau Maupassant, mi se pare mai mult decât o certitudine că duhul creator supraviețuiește materiei. Sentimentul acesta îl voi mai încerca peste o săptămână la mormântul lui George Enescu din cimitirul Pere Lachaise. Am sosit aici însoțit de un algerian - doi reprezentanți ai lumii a treia, cum îi place să glumească lui Dzin Din, unicul ginere al doamnei Boeton din Avranches - la câteva minute după plecarea cuiva care a aprins o lumânare și a depus un buchet proaspăt de flori. Lumânarea mai ardea încă, simbol al creației veșnice a celui care a devenit un cetățean al lumii, inscripția funerară lapidară nemaitrădându-i prin nimic originea națională: „GEORGE ENESCO, compositeur, membre de l Institut, commandeur de la legion d honeur (1881-1955). Alături se odihnește Marie Georges Enesco, nee Rosetti-Teșcanu (1875-1968), soția marelui compozitor. Și-n această vastă bibliotecă mondială care este cimitirul Pere Lachaise citesc, prin geamul unei capele înnegrite, un vers aparținând Annei de Noailles, așezat sub poza frumoasei poete: „Helas! je n etais pas faite pour etre morte”. Și-n timp ce mă reculeg la mormântul prințului Valahiei, Georges D. Bibesco, și al prințesei Bibesco, lângă mine se opresc două franțuzoaice în vârstă. „O contesă poloneză!”, exclamă una din ele. „Româncă!”, o corectez eu de parcă aș fi în clasă și un elev ar fi făcut o confuzie de neiertat. „Ah! Roumaine, donc!”, rostește ea ca-n fața unei revelații și-mi zâmbește îndatoritor șa cum numai franțuzoaicele știu s-o facă.

Altădată, sub cupola unei amiezi roueneze, în piața bisericii Jeanne d Arc, mi-a fost dat să mă pătrund de profunzimea unui vers românesc pe care până atunci îl considerasem doar frumos și anume: „Limba română este patria mea”. Un grup de oameni, bărbați și femei, stăteau în cerc și sporovăiau balcanic în limba română. Inițial am crezut că visez și pașii mi s-au oprit cu de la ei inițiativă, arborii acestei oaze în deșert nefiind alții decât membrii formației de muzică populară condusă de Radu Simion, care, ca nume, mi-era destul de cunoscut din țară. Am intrat în vorbă odată șocul depășit și am aflat că erau angajați să cânte la un local din celebra piață. A doua zi, un hong-konghez care urma cursuri la Alianță mi-a spus, spre a-mi face o surpriză, că deja îi ascultase în ajun pe cântăreții români și a adăugat: „Poate că nu le-aș fi dat nici o atenție, dacă nu te-aș fi cunoscut pe tine înainte! Cred că merită să vizitez România”!

Iar dacă limba română e patria mea, aici ca și aiurea, orice nume românesc întâlnit dincolo de fruntariile țării, e un adăpost. Sentimentul ăsta l-am încercat la ultimul etaj al turnului Eiffel, citind, de exemplu, că Bucureștiul se află, en vol d oiseau, la distanța de 1879 km de locul în care mă aflam. Am mai adăugat 100 de km, tot în zbor de pasăre firește, și m-am simțit acasă, mângâiat o clipă de aripa orgoliului că, fie și pentru un timp relativ scurt, s-ar putea ca într-o carte de recorduri a Hârșovei, eu să fiu primul hârșovean care să dețină recordul de a se fi aburcat spre piscul acestei năstrușnicii metalice care străjuiește nedezmințit orașul lumii. Același sentiment al stării de România sosite aici înaintea mea l-am încercat în muzeul militar care e Domul Invalizilor, în fața uniformelor purtate de infanteriștii români în vremea primului război mondial, a câtorva arme și a medaliilor primite. Mia-m notat în carnet numele acestor insigne și, urcând pe firul istoriei, am rămas un pic dezamăgit despre participarea României la cel de-al doilea război nu se mai pomenește nimic, în afară de faptul că numărul victimelor pe care țara noastră le-a avut se cifrează la 880.000. Dzin Din care-mi intuiește gândul pune degetul sub cifrele care arată tributul de vieți omenești dat de patria lui adoptivă, Franța: 630.000! Există în Paris o stradă care poartă numele capitalei noastre; în altă parte un restaurant cu specific românesc se numește Doina. Cred că, dacă ar trebui să înnoptez sub cerul liber, aș căuta asemenea locuri. Ana Blandiana observa în rubrica ei Atlas din România Liberă că toponimele țin de cald, sete și foame, iar dacă m-ar fi încuiat seara cineva în Muzeul de artă modernă Georges Pompidou ori în cimitirul Pere Lachaise - așa ceva i s-a întâmplat lui Chateaubriand în timpul exilului londonez și a trebuit să-și petreacă noaptea într-un cavou - cred că aș încerca să ațipesc lângă sculpturile lui Brâncuși sau, în al doilea caz, lângă vreunul din mormintele românilor de care  am amintit mai sus. Zeitățile culturale românești m-ar ocroti, cu siguranță, iar dacă înnoptarea forțată s-ar produce în vastul labirint al cărții care e librăria FNAC, așa căuta fără să stau pe gânduri raftul în care se odihnesc cărțile autorilor din est, unde, peste zi, voi fi atins și voi fi răsfoit tomurile unor N. Manea (Ceaiul lui Proust), M. Cărtărescu (Visul), G. Ibrăileanu (Adela), M. Eminescu (Sărmanul Dionis și Cezara), M. Eliade (cu foarte multe opere beletristice traduse din română), precum și Valeriu Rusu cu o antologie despre satul românesc văzut de scriitori ca Agârbiceanu, Rebreanu, Galaction, Goga, Blaga, Cotruș, Coșbuc, F. Neagu, Slavici, Arghezi, Sadoveanu, Pilat, Alecsandri, Caragiale, D. Zamfirescu, M. Preda și alții.

Antologia mi-era cunoscută încă de la Avranches. Doamna Boeton o cumpărase din Elveția cu ocazia participării la botezul celor două nepoțele gemene născute acolo. A extras-o tainic dintr-un raft - un semn și ăsta, alături de casetele pe care înregistrează emisiuni, de la televiziune sau radio, referitoare la România, ori decupează și îndosariază articole despre ținutul dintre Tisa și Nistru, că vor să înțeleagă esența fenomenelor culturale și politice românești dincolo de toate interpretările mai mult sau mai puțin tendențios deformate - și m-a rugat să-i vorbesc despre autorii antologați. M-am executat cu plăcere, pe tărâm literar limba franceză părându-mi-se la fel de odihnitoare ca și limba mea natală. Valeriu Rusu este conducătorul unui seminar de limba și literatura română la Universitatea din Aix-en-Provence. Numele i-l întâlnesc deci și la secția de limbi străine a FNAC-ului. Semnează o gramatică a limbii române ca limbă străină pentru francezi. Pe alte manuale și dicționare de acest tip găsesc numele mai tuturor profesorilor de la Facultatea de limbă și literatură franceză din București.

Când părăsește Franța românul e parcă și mai român decât era la venire. Mi-am dat seama de asta în aeroportul din Roissy „Charles de Gaulle”, când o tânără s-a apropiat de mine  și mi-a spus: „Mi-am dat seama că nu puteți fi decât român: spuneți-mi și mie de unde ați luat etichetele pentru bagaje?” Îi arăt punctul de autoservire și mă întreb cum de n-o fi observat, cu spiritul ei de mare psiholoagă, cogeamite maldărul de hârtii din care se „înfruptau” toți turiștii înainte de a se prezenta la vamă. Și-mi vine să strig ca Vlahuță: „M-am regăsit, ce dor mi-era de mine”. Și-n curând mă uit, în cerul Europei spre a mă prăvăli, bulgăre de dor, către țară. O țară în care mă așteaptă Zenovia, Mădălin și Elena; părinții de sub poalele pădurilor Vrancei, care sunt cicălitori și bătrîni; elevii înfruptându-se copios din îngăduința mea; proiectele literare de toate calibre; certurile pentru împărțirea catedrei, în fiecare toamnă; liniștea căminului (vorba lui Slavici) din serile de iarnă pe care televizorul alb-negru se chinuie din răsputeri s le înveselească și, deloc în ultimul rând, redactorul de la Tomis cu eternul lui sfat-somație: „Scrie scurt! Scrie scurt, cât mai scurt posibil”.

Traducerile în România tranziției („TOMIS” 1991)

DOINA JELA/Ancheta T., Cine, ce și cum traduce?, răspunde Mircea Ivănescu, „Tomis”, Constanța, XXVI, 10 (260), oct. 1991, p. 1, 7.

Una dintre fețele „democrației noastre originale” în materie de cultură o constituie avalanșa de traduceri proaste. Unele s-au semnalat deja în presă, dar și modul de a le discuta pare să stea sub semnul blestemului național al originalității. Despre romanul lui Camillo Jose Cela, tradus de Ana Vădeanu și apărut la editura particulară „Libra”, Coman Lupu spune în „România Literară”  din 25 iulie 1991, că a fost respins de editura „Univers din cauza calității precare a traducerii. Or, la Salonul de carte de la Cluj, versiunea românească a d-nei Vădeanu a fost prezentată elogios de însuși Romul Munteanu, care afirma că doar numele autorului, un... ciudat, a determinat retragerea cărții, chiar dinainte de a o prezenta cenzurii. S-au umplut tarabele cu traducerile din anii 30 ale lui Jul. Giurgea. Pe una dintre ele, pînă și seleca publicație „Universul cărții” - adaptată rapid și tot „original” cerințelor „economiei de piață”, ne-o propune ca pe „o carte bună, cu un aspect grafic deosebit”. Versiunea apare la editura particulară „Venus”. O altă editură particulară, „Eta” Cluj publică unul din textele lui Nietzsche, „Antihristul”, actualizînd în așa fel o verisune din 1920 a lui George Rareș, încît pe fiecare pagină găsim barbarele și exasperantele „vre-un”, „vre-o”, „înși-ne”, cîți-va” și multe altele. Pînă și la ”Dacia” - cu regret o spunem, apare „Spovedanie pentru învinși ” a lui Panait Istrati, într-o variantă românească de tot neromânească. E posibil ca numele traducătorului ( Al. Talex) să le fin inspirat lectorului (Ana Maria Boariu) și corectorului (Felicia Schlezak) atît încredere justificată, încît să nu se mai fi uita pe text.
Pentru a stăvili în măsura posibilului consecințele nefaste ale acestei frenezii, am inițiat prezenta anchetă, propunându-ne să dăm cuvîntul întîi specialiștilor, profesioniștilor adică, și mai apoi nefericiților beneficiari ai acestui nou experiment care se joacă și cu limba noastră și cu buzunarul nostru, deci cititorilor.
Așadar întrebările:
1. Ce este traducerea?
2. Cine poate traduce?
3. Care sînt forurile, instanțele care pot stopa inițiativele amatorilor în materie de traduceri?

1.
Ce este traducerea? Păi... nu știu!... În afară de faptul că la o întrebare de felul acesta nu se poate răspunde, cred... În momentul în care un individ interpelat de cineva cu apelativul „poete” - se vehicula pe vremuri - acceptă acest apelativ, el devine demn de respect. Un individ care spune despre el însuși că e poet, e ca un creștin care afirmă certitudinea că are harul. Sigur că nu e chiar același lucru cu traducerea, dar sună cam la fel... - Ce e traducerea? Eu cred că traducerea bună e un lucru perfect posibil și necesar și, mă rog, dincolo de butada aceasta, traducere - traditore - după felul în care sună probabil că este foarte veche - și care mi se pare un joc de cuvinte de dragul eufoniei, traducerea este perfect posibilă și obligația, ca să spun așa, a traducătorului, este tocmai de a evita trădarea textului. E posibilă chiar o traducere perfectă, da, care înseamnă în același timp fidelitate față de textul inițial și creație.
Chiar cu riscul de apărea cosmopolit, ca pe vremuri, și un tip ostil valorilor autohtone, am să spun că literatura noastră, o literatură încă precară, neconstituită, în coordonatele ei de cultură europeană, care are în cazurile reprezentative, literatura franceză, italiană, o tradiție de multe sute de ani, are argumente care să justifice o evoluție a limbii literare prin cărți, de-a lungul a șapte sute de ani - deci o literatură care a început să funcționeze de 100-150 de ani, are mare nevoie de traduceri, tocmai pentru ca să acomodeze în limba română, în primul rând conținutul unor cărți străine necesare, iar în al doilea rând ca să acomodeze însăși limba română. dacă pentru italieni era foarte important să aibă în jurul anului 1300 Divina Comedie așa cum sună ea, ar fi foarte important să aibă echivalentul unei cărți de mare cultură medievală tocmai pentru ca să dea o tradiție literaturii române, tradiție de care ea este lipsită.
Eu sînt un individ cu prea puține înclinații teoretice, așa că aș prefera să vorbesc din experiență proprie. Joyce? Nu știu, ideal ar fi fost ca eu să lucrez la cartea aceea ani sau zeci de ani, cum a lucrat și autorul. Eu nu sînt un tip cu efort susținut. Am început-o în 1971 și am continuat-o sporadic, gîndindu-mă firește la ea, dar neputînd spune că am lucrat efectiv la ea, în afară de o anumită perioadă, în jurul anilor ?. Cînd un domn, cu care eram prieten și care avea o anumită notorietate în cultura română, Andrei Brezianu  era redactor la „Secolul XX” și autor al unor cărți, a și tradus mult din literatura anglo-saxonă - a venit la mine, dacă vreți, cu o comandă din partea lui Hăulică, un capitol din Joyce. Știind că eu  mă jucasem înainte cu ideea de a-l traduce (și nici aici meritul nu e al meu, ci al unui prieten, Mihai Spăriosu, în momentul de față profesor la Universitatea din Georgia - Statele Unite) Brezianu a venit la mine într-o împrejurare foarte precisă, și anume ei pregăteau un  număr special cu livrescul, și mi-a zis: tradu-mi acest capitol. Era vorba de Boii Soarelui, Boii lui Hellios și e tocmai capitolul pe care mă bazez eu cînd vă spun că traducerea nu e bună. Cunoașteți cartea, fără îndoială, e vorba de viziunea tipului, care pe un număr de pagini reproduce evoluția limbii literare engleze de la origini, adică de la textele premedievale, cronici scrise în sintaxa și cu vocabularul latin, pînă la slangul anului 20.
Din texte și din cărțile pe care le citeam noi, eu și Spăriosu, cînd ne pregăîeam pentru a-l traduce, din discuții și cu Brezianu, am văzut că în engleză se puteau stabili exact 18 etape, pornind de la cronicile latine, trecînd prin proza medievală, renascentistă ș.a. m.d., pînă la contemporani. Am căutat să fac asta. Împreună cu Brezianu am stabilit chiar și corespondențele. Pentru ce reprezenta la un moment dat Dickens, în engleză, noi ne-am oprit la proza lui Bolintineanu. Mai departe, o altă etapă ar fi fost proza lui Eminescu. Evoluția asta, foarte vizibilă în original, ideal ar fi fost să se vadă și în versiunea mea, și din nenorocire nu se vede. Mă rog, să zicem că nu se pot vedea 18 etape, pentru că nu există, deși s-ar putea inventa, chiar dacă nu există, plecînd de la, să zicem, Scrisoarea lui Neacșu, trecînd prin cronici și ajungînd la contemporani. Eu am făcut chiar și o aventură, am delimitat paragrafe pe care le-am tradus cu ortografia lui Eliade Rădulescu, latinismele, „qu” n-a ieșit și sigur nu putea să iasă. Deci, din acest punct de vedere, aș spune că traducerea unei cărți nu e posibilă, sau nu mi-a fost mie posibilă. În lipsa aparatului de interpretare și cu atît mai mult de localizare, pe care nu-l dețineam în momentul în care am abordat cartea - care plină de aluzii, de trimiteri, citate, ininteligibile pentru un român, dar vă spun că eu n-am citit niciodată cartea în întregime, pentru că m-a plictisit. Așa că lucram în permanență pe baza comenzilor lui A. Brezianu care mă obliga să traduc cînd un capitol, cînd altul, de exemplu era la un moment dat interesat de corpul omenesc și mi-a cerut un capitol despre înmormîntare, despre cum se descompune el. Pînă la un moment dat, Romul Munteanu, care era director la Univers, mi-a trimis vorbă foarte peremptoriu, dacă nu-mi dai cartea pînă la sfîrșitul anului, nu mai apare niciodată, eu mai devreme sau mai tîrziu o să plec de la editură, ambiția mea e să scot această carte, te avertizez că n-o vei mai putea publica niciodată. Atunci am stat și am terminat-o, circa 300 de pagini, mai puțin capitolul ultim, cel fără punctuație, pe acela îl terminasem cu puțin înainte, pentru că eram foarte bun prieten cu Sorin Titel, care era foarte atent la cartea asta, o citise în franțuzește și nu era mulțumit și-mi spusese că vrea neapărat s-o aibă în românește.
Și a mai fost o dificultate, dacă vreți v-o spun, dacă nu vreți, nu v-o spun, în momentul în care Romul Munteanu s-a decis s-o publice, a constatat că pe vremea predecesorului exista un contract încheiat cu Barbu. Barbu semnase contractul, împreun cu omul cu care traducea el - el neștiind limbi străine pe vremea aceea, poate că a învățat, traducea deci cu Andrei Deleanu, cu care a semnat și Faulkner și Thomas Mann (Trilogia și Doctor Faustus). Un erudit, A. Deleanu, un tip foarte aplicat.
M-am dus la redacția Săptămîna, erau într-o ședință de sumar, m-a primit, am intrat acolo, era un număr de domni și de doamne și el  zis, a venit domnul Ivănescu și s-a îndreptat către o doamnă care stătea pe un scaun și i-a zis„ ia scoală-te tu de acolo, ca să stea domnul Ivănescu, eu am protestat, am zis păi de ce să sculați o doamnă că eu și așa plec repede... Las-o... pe românește, așa cum spune de obicei un bărbat despre alt bărbat, la noi, las-o că toată ziua stă și poate să și iasă afară, că n-avem nevoie de ea. Am înțeles de la început că întrevederea noastră este falsă. Da, sigur, a zis, eu am încheiat acest contract, dar am și spus editurii că de fapt, era o chestie de finețe, așa că discutasem să mi se plătească drept poezie. Adică în loc de 1200-1400 coala, cît era maximum la proză, el cerea 12 mii de coală, spunea că e poezie și că e poezie de mare valoare. Dar pe urmă, zice, m-am convins că nu merită osteneala, eu cunosc foarte bine această carte, am fumat-o, pentru mine nu mai reprezintă nimic, sigur că e importantă pentru public, și mi-a semnat o renunțare în care spunea că subsemnatul renunță la această chestie și că e fericit că un scriitor de valoarea lui M. Ivănescu pe care-l recomandă foarte călduros editurii..
Așa că, dacă vreți, așa a fost posibilă această traducere. Pînă în momentul în care am făcut legăturile între capitole, nu pot spune, cum n-o pot spune nici acum, că am citi cartea de la un capăt la altul. Și, în general, eu sînt de părere că atunci cînd traduc o carte, nu e bine s-o cunosc dinainte, ci pe măsură ce o traduc.
2.
Sigur că ideal ar fi ca traducătorul  de poezie să fi măcar virtual un poet și traducătorul de proză măcar virtual un prozator, dar eu sînt de părere că atunci cînd se lucrează o carte de proză, cea mai elementară carte de proză, sau cea mai densă carte de proză, activitatea intelectuală este aceeași ca și în poezie. Proza valabilă are aceleași legi de compoziție ca și poezia valabilă, nu? (D-na Ivănescu: părerea mea este că un poet poate să traducă proză, dar un prozator nu poate să traducă poezie.) Pot să vă dau exemple de traducători eminenți, care s-au dovedit eminenți și în poezie și în proză: Doinaș. Foarte bun este, de asemenea, Aurel Covaci, în poezie, dar traduce și proză (Byron, Tasso) și l-aș mai lăuda, deși știu că la un moment dat avut dificultăți, s-a vorbit adică despre calitatea traducerilor lui, pe Kirițescu, un om extrem de serios.
Cine poate traduce? Aș spune mai degrabă ce poți traduce? Cred că-i vorba în primul rînd de interes și participare. Truman Capote este, de exemplu, mult mai ușor de tradus decît Faulkner. Eu am tradus prima lui carte și am muncit la ea ca un cîine și am refăcut-o de două ori și a ieșit proastă. Nu știu de ce, nu m-a interesat, n-am intrat în mecanismul frazei respective, Hemingway pare foarte ușor de tradus și pentru mine a fost extrem de greu. Adică sintaxa aia excesiv de simplă, laconismul replicilor... Probabil că mi se potrivește fraza contorsionată, peste care suflă un duh al alcoolului. Spun asta pentru că Faulkner în Zgomotul și furia și mai ales în Absalom, are o frază teribil de contorsionată, în așa fel încît eu păstrez asta ca un memento, am văzut o afirmație a unui critic, mare dușman al lui Faulkner, care spunea că este evident efectul alcoolului asupra frazei lui Faulkner. Cea mai are bucurie și plăcere pe care am avut-o în viața mea într-o activitate, am avut-o traducînd acest roman, Zgomotul și furia. Am făcut-o cu o dorință febrilă și totală de a o face în românește, contactul meu cu cartea asta fiind, dacă vreți, nașterea mea în cultura articulată. Eu am avut, am citit și în Gide, o adolescență foarte tîrzie, foarte prelungită, și pînă la vîrsta de 21 de ani eram foarte confuz, nu mă puteam nici exprima, nici scrie, nici mișca într-o atmosferă culturală și primul meu contact cu această carte mi-a deschis ochii în sensul că se poate face ceva cu vorbele, cu dezorganizarea vorbelor și atunci visul meu a fost s-o traduc. Am făcut-o cu dinții strînși, a apărut în trei sau patru numere consecutive în ”Secolul XX”, D-na Vonghiz, care era redactor de carte a și pus-o la maximum. Cînd te apuci de o carte trebuie în primul rînd  să-ți placă și să vrei s-o faci, să te intereseze... Pare să mă contrazic, dar nu, și la Joyce m-a interesat mecanismul de sensibilitate și exprimare. Într-un anume fel, corespundea cu un ideal al meu pe vremea aia... Eram, am spus, un tip confuz și care nu se putea putea exprima organizat și mai ales teoretic și aspiram să pot invoca mereu un precedent de natură livrescă, din atmosfera culturală, să mă exprim prin referiri exclusiv livrești...
... Ba da, am fost tentat să traduc Lowry, dar editura a refuzat propunerea mea și pînă la urmă a apărut într-o versiune care nu m-a mulțumit, a lui Caraion, da, am să vă spun de ce. Am să vă dau doar două exemple, întîi titlul, nu se cheamă la La poalele vulcanului și e important, și pe urmă un pasaj, iată-l, este vorba de spre o scrisoare a consulului către Yvonne, n-o expediase, o avea într-o carte pe care o uitase într-un cinema și mai tîrziu patronul i-o restituise: „Să-ți povestesc, Yvonne, de călătoria aceea teribilă prin deșert, prin trenul cu linie îngustă, într-un vagon de clasa a treia, pe bancheta de lemn, de copilul a cărui viață, maică-sa și cu mine am salvat-o frecîndu-i pîntecele cu tequila din sticla mea, sau cum, m-am urcat în camera mea, la hotelul unde odinioară  am fost atît de fericiți, zgomotul de măcel din bucătărie m-a scos din nou în lumina violentă a străzii și mai tîrziu, în noapte aceea, era un vultur așezat în chiuvetă. Orori proporționate cu nervul meu pulsând. Nu, secretele sînt ale mormîntului și ele trebuie păstrate. Și în felul acesta mă gîndesc uneori la mine însumi, ca la un mare explorator, care a descoperit o țară nemaipomenită din care nu se mai poate întoarce niciodată ca să comunice lumii ce aflat, dar numele acestei țări este Iadul.” Mie mi se pare ăsta un amănunt extrem de important „dar ” nu „și”, iar dacă el, Caraion, nu și-a dat seama de importanța amănuntului, asupra înțeluesului întregii cărți, Sub vulcan nu La poalele vulcanului - „sub” vulcan, sub Etna credeau anticii că se află Infernul, iar cartea este experiența din Infern a personajului, nu e un roman social, unde important ar fi ce se petrece într-un oraș situat „la poalele” vulcanului. Sigur, Caraion este un traducător important, a tradus multe cărți, și poezie în primul rînd, fiindcă era un poet extraordinar de bun, așa că n-ar trebui să-l hulim pentru faptul că nu știa limba și lucra tot cu colaboratori, cu „negri”.
Deci, n-am putut să traduc Lowry, dar aș avrea acum să-i traduc o altă carte a lui, care-i un fel de urmare, se numește Întunecat ca mormîntul în care este prietenul meu - el a avut mania titlurilor lungi - și care relatează drumul autorului cărții Sub vulcan în Mexic, în locul în care se petrecuse acțiunea cărții, felul în care vede el și a doua lui soție ce s-a petrecut cu versiunea romanului... Care-i o carte scrisă de trei ori, el a pierdut-o la beție și rescris-o...
3.
Teoretic ar trebui să se fac ceva. În practică nu cred că ar fi bine să se facă, pentru că după toată mizeria asta de 50 de ani, în care nu s-a făcut traduceri aproape de nici un fel... Eu cred că e bine să se traducă mult și cît mai multe prostii, deși sigur că o traducere rea aduce prejudicii, pentru că-l deprinde pe individ cu automatisme și cu incorectitudini, și de gîndire și de gust și gramaticale și de civilizație... E adevărat și că gustul publicului de o anumită categorie este deja la un nivel destul de scăzut, dacă-l mai deteriorezi și cu traduceri proaste... Dar pe de altă parte, e frumos sau onest să intervină acum o autoritate care să interzică, iar să interzică? Destul am trăit din interdicții, nu? Eu cred că ar trebui să se facă selecția asta și natural, nu numai prin intermediul unei autorități. Sigur că și pe mine mă deranjează că editurile ca lumea nu pot tipări cărți ca lumea, fiindcă n-au hîrtie și spațiu... Dar poate că-i totuși preferabil să văd oameni de o anumită categorie mai mult sau mai puțin îndoielnică oprindu-se la tarabă, cumpărînd chiar și Crimele familiei Borgia, decît necumpărînd nimic, sau citind Scînteia. Eu nu sînt în orice caz de părere că în momentul de față cenzura mai este justificată. Nu.
Sau poate mai e și ceva personal, am să vă spun, unii au nostalgia copilăriei, eu a unei copilării culturale. Au fost câteva cărți, una dintre ele a fost un roman polițist, care mi-au dat mie impulsul spre activitatea de literator, să zicem. Erau în colecția „Romane captivante” la editura Ignat Hertz. Marele fapt de cultură se chema „Nepoata regelui” de E. Ph. Oppenheim și traducerea a apărut semnată de un personaj A. Nora. Nu îndrăznesc să spun că sub numele ăsta se ascundea Noica. Noica însuși și-a început activitatea publicistică traducînd romane polițiste la editura Ignat Hertz. El a declarat asta, spunea la un moment dat, că ar fi fost 9, pe urmă că ar fi fost 7. I-am întrebat și pe discipolii lui, pe care-i cunoșteam. Unul din romane era„Misterul din trăsură” sau „O moarte în trăsură”. probabil că mai sînt 5, sau 7, sau 8, ar trebui văzut pe cataloagele editurii Hertz. Eu vorbeam despre această „Nepoată a regelui”, la care mă gîndesc și acum cu un fior, ca în prezența artei adevărate. Banală, dacă vreți și care era scrisă la perfectul simplu. De exemplu „Te întorseși, cavalerule rătăcitor? Avuși vreun succes?” „Îmi făcui datoria” suna altă replică. Îmi aduc aminte din ea multe detalii și multe scene și mă întreb dacă recitind-o acum, aș considera-o o traducere reușită. Dar atunci a avut asupra mea un efect dezinhibitor, dacă vreți. Ar fi cazul să reiau, la fel, și o traducere a lui Jul. Giurgea, dar eu am să susțin totuși că Jul. Giurgea a fost un mare focar de cultură. Știu că a fost înjurat. Arghezi a scris și un pamflet, bănuiesc că dacă aș relua în momentul de față o traducere a lui m-ar oripila, însă la momentul respectiv, cînd eu eram un adolescent întârziat, faptul că exista Giurgea reprezentat un beneficiu cultural imens. În primul rînd că în perioada războiului foarte puțini oameni traduceau, în al doilea rînd că nu traducea literatură de mîna a doua, ci literatură care se cerea, de consum, Cronin, Maugham, Mazzo de la Roche (Jalna, care e o carte genială, eu aș preconiza-o). Asta se cerea, iar cine era interesat de Joyce, de exemplu, putea să-l citească în franceză, deși traducerea în franceză este... misleading.
Sînt, cum vedeți, impresii personale și nu soluții, dar cenzură, vreun fel de cenzură, nu. Mai bine nu...

(transcriere de pe bandă)

„Istoria romantismului” (GAUTIER 1872)

 Theophile Gautier, Istoria romantismului, 2 vol., trad. (franceză 1872) și note M. Izverna, Minerva/Biblioteca pentru toți 1348-1349, București, 1990 

II.

5 Gautier despre el însuși

16 Gavarni

28 Domnișoara Rachel

32 Progresele poeziei franceze

110 Balzac

183 Lamartine

193 Alfred de Musset

197 Doamna de Girardin

205 Heinrich Heine

215 Charles de Baudelaire

277 Moartea lui Baudelaire

Calendarul în istorie (STĂNILĂ 1980)

George Stănilă, Sisteme calendaristice, Editura Științifică și Enciclopedică/Știința pentru toți, București, 1980, 144 p. 

1. Primele forme de socotire a timpului. Calendarul și cronologia

2. Bazele astronomice ale calendarului

2.1. Rotația Pămîntului și mișcarea aparentă a sferei cerești

2.2. Mișcarea anuală aparentă a Soarelui

2.3. Timpul solar. Ziua solară
2.4. Bazele astronomice ale calendarului
3. Calendarul solar
3.1. Teoria matematică a calendarului solar
3.2. Calendarul vechi egiptean

3.3. Calendarul roman

3.4. Calendarul gregorian

3.5. Calendarul iulian cel nou

3.6. Calendarul Omar Khayam

3.7. Proiectul de calendar al lui I. Madler

3.8. Calendarul republican al revoluției franceze

4. Calendarul lunar și luni-solar

4.1. Bazele calendarului lunar

4.2. Teoria matematică a calendarului lunar

4.3. Teoria matematică a calendarului luni-solar

4.4. Calendarul babilonian

4.5. Calendarul Greciei antice

4.6. Calendarul musulman

4.7. Calendarul evreesc

5. Calendarele popoarelor Asiei și Americii

5.1. Calendarul chinez

5.2. Calendarul japonez

5.3. Calendarul indian

5.4. Calendarul cambodgian și laoțian

5.5. Calendarul vietnamez

5.6. Calendarul maya

5.7. Calendarul aztec

6. Săptămîna de șapte zile

6.1. Originea săptămîni de șapte zile

6.2. Denumirea zilelor săptămînii

7. Cronologia și unele ere calendaristice

7.1. Erele

7.2. Începutul anului

7.3. Era noastră

7.4. Era Scaliger

8. Calendarul universal

8.1. Primele proiecte de calendar universal

8.2. Calendarul qumranian

8.3. Reforma calendarului și Organizația Națiunilor Unite

8.4. Calendarul cu 13 luni

8.5. Proiectul calendarului universal

Anexe

Poeții M. Korne și I. Ivanov din secolul XIX

 (...)

Alți poeți

Neglijabili sunt „franțuzitul” Mihail Korne (M. D. Cornea: n. Iași, 13 oct.1844 - m. Bușteni, 26 iul. 1901), fiu al paharnicului Dimitrie Cornea, mort rentier la București, str. Mercur, la 18 aprilie 1881, și al Mariei Veisa; căsătorit întâi cu Aglae Strat și divorțat la cererea soției la 26 martie 1883, recăsătorit cu Libertate Sofia, fata lui C. A. Rosetti, divorțată de colonelul C. Pillat; recăsătorit la 8 ianuarie 1895 cu Ecaterina Pleniceanu, care muri în 1947; deputat, dar absent în ședința din 15 ianuarie 1875, jurist, autor de versuri române și franceze, licențiat în litere la Paris, pretinzând în 1865 a concura pentru catedra de literatura franceză de la Universitatea din Iași.

Ioan Ivanov (n. Iași, 24 iun. 1836 - m. 23 feb. 1903), fiul spătarului Evdochiu Ivanov și al unei Isăcești, văr primar prin mamă cu T. Burada, căsătorit cu Artemiza Plitos, supleant la Tribunalul din Iași în 1866, vicepreședinte al Senatului, producător, după V. Alecsandri, de „cântecele” Pareatcă sau asesorul Schiverniseală, Rugină Șmichirescu alegător, Von Kalikenberg concesionar, Eclisiarhul Colivărescu, Advocatul Cîrciocărescu, Stosachi, Moș Ion Zurba, cu aluzii la moravuri locale și evenimente politice: (...).