<
(...)
Totuși, dacă există astfel de europeni, mai există și altfel de europeni. Rasa neliniștiților, drojdie a necuratului, nu se stinge ușor, oricît și-ar da osteneala augurii s-o prevestească. Ea e cea care urmărește cu privirea trenul care trece și se întristează de dorul călătoriei pe care nu o va face, ea e cea care nu poate vedea în văzduh fără a simți un dor de zbor alcionic, ea e cea care, atunci când dispare un vas în zare, își smulge din suflet un suspin tremurat, doar el știa ce înseamnă să fii atît de departe. Așadar, una din aceste personaje nonconformiste și fără liniște a îndrăznit să scrie pentru prima dată cuvintele scandaloase, semn al unei evidente perversiuni, Nous aussi, nous sommes iberiques, a scris-o pe un colț de perete, cu teamă, ca unul care, neputînd încă să-și proclame dorința, nu mai suportă s-o ascundă. Fiindcă, după cum se poate citi, în limba franceză, s-ar putea considera că a fost în Franța, e cazul să spunem, Gîndeți fiecare ce vreți, ar fi putut fi la fel de bine să fie în Belgia sau în Luxemburg. Această declarație inaugurală s-a răspîndit cu iuțeală, a apărut pe fațadele marilor clădiri, pe frontoane, pe asfaltul străzilor, în vagoanele de metrou, pe poduri și viaducte, europenii fideli și conservatori protestau, Anarhiștii ăștia sînt nebuni, mereu e așa, se dă toată vina pe seama anarhiștilor.
Dar fraza a depășit hotarele, și după ce le-a depășit s-a constatat că apăruse și în alte țări, în germană Auch wir sind Iberisch, în engleză we are iberians too, în italiană Anche noi siamo iberici, și deodată a fost ca un praf de pușcă, ardea pretutindeni cu litere roșii, negre, verzi, galbene, violete, un foc ce părea de nestins, în olandeză și în flamandă Wij zijn ook Iberiers, în suedeză Vi ocksa ar iberiska, în finlandeză Me myoskin olemme iberialaisia, în norvegiană Vi ogsa er iberer, în daneză Ogsaa vi er iberiske, în grecește Eimaste iberoi ki emeis, în frigiană Ek Wv Binne Ibeariers, și mai departe, deși cu o timiditate evidentă, în poloneză My tez jestesmy iberyjczykami, în bulgară Nie sachto sme iberiytzi, în maghiară Mi is iberek vagyunk, în rusă Mi toje iberitsi, în română Și noi sîntem iberici, în slovacă Ai my sme ibercamia. Însă culmea, acmeea, cuvînt rar pe care nu-l vom folosi, a fost cînd pe zidurile Vaticanului, pe venerabilii pereți și coloanele bazilicii, pe soclul statuii Pieta a lui Michelangelo, pe cupolă, în enorme litere azurii pe caldarîmul Pieții Sfîntul Petru, exact aceeași frază a apărut în latină, nos quoque iberi summus, ca o sentință divină la pluralul majestății, un mane teckel fares (1), al noilor ere, iar papa, de la fereastra apartamentelor sale, înspăimîntat de-a binelea, făcea în spațiu semnul crucii, zadarnic, căci această cerneală e din cele tari, zece congregații la un loc n-ar dovedi-o, înarmate cu perii de sîrmă, leșie, piatră ponce și răzuitori, în plus cu ajutorul diluanților, vor avea aici de lucru pînă la următorul sinod.
Peste noapte, Europa s-a văzut acoperită cu asemenea inscripții. Ceea ce la început nu fusese pesemne decît o simplă și neputincioasă descărcare a unui visător, s-a răspîndit pînă a devenit strigăt, protest, manifestație pe stradă. Fenomenul a început prin a fi subestimat, exprimările sale au fost ținta batjocurilor. Dar nu după multă vreme autoritățile au început să se îngrijoreze în fața unui proces care de data aceasta nu putea fi atribuit unei manevre din exterior, fiind el însuși cîmp al acțiunilor subversive, și această împrejurare a scutit, cel puțin, truda de a cerceta ce exterior ar fi acela, identificat nominal. Devenise o modă să iasă contestatarii pe stradă cu inscripții pe rever, sau, și mai libertin, lipite pe piept și pe spate, pe picioare, pe toate părțile corpului și în toate acele limbi, pînă și în dialectele regionale, în diverse idiomuri, pînă la urmă și în esperanto, dar pe asta era greu s-o pricepi. O acțiune de contraofensivă decisă de guvernele europene s-a soldat cu organizarea unor dezbateri și mese rotunde la televiziune, cu participarea principală a celor care fugiseră din peninsulă cînd s-a produs ruptura și a devenit ireversibilă, nu cei car efuseseră acolo ca turiști și care, sărmanii, nu-și reveniseră încă din spaimă, ci acei provenind chiar de acolo, cei care, în pofida strînselor legături de tradiție și cultură, de proprietate și putere, întorseseră spatele bramburelii geologice și aleseseră stabilitatea fizică a continentului. Aceste persoane au trasat cadrul sumbru al realităților iberice, au dat povețe, cu multă caritate și în deplină cunoștință de cauză, pentru turbulenții care în mod imprudent erau gata să pună în pericol identitate europeană, și au încheiat intervenția în dezbaterecu o frază definitivă, privind direct în ochii telespectatorilor într-o atitudine de mare franchețe, Faceți ca mine, alegeți Europa.
Efectul nu a fost deosebit de eficace, decît poate în protestele împotriva discriminării căreia îi căzuseră victime adepții peninsulei, care, dacă independența și pluralismul democratic nu ar fi fost cuvinte goale, ar fi trebuit să fie prezenți la televizor pentru a-și expune rațiunile, dacă le aveau. Precauția e de înțeles. Înarmați cu rațiunile pe care controversa despre rațiune le creează întotdeauna, tinerii, pentru că mai ales ei declanșau acțiunile cele mai spectaculoase, și-ar fi putut fundamenta cu mai multă convingere protestul, atît la școală, cît și pe stradă, și în familie, să nu uităm. Rămîne discutabil dacă tinerii, echipați cu rațiuni, ar fi lăsat deoparte rațiunea directă, care care s-ar isprăvi prin efortul împăciuitor al inteligenței, spre deoasebire de ce a fost convingere de la începutul secolelor. Rămîne de discutat, dar nu merită, pentru că între timp s-a aruncat cu pietre în clădirile televiziunii, s-au spart magazinele care vindeau televizoare în ciuda disperării comercianților care se tînguiau, Da` nu-i vina mea, inocența lor relativă nu-i ajuta la nimic, detunau lămpile ca niște petarde, cutiile erau aruncat claie peste grămadă pe străzi, li se dădea foc, rămîneau doar scrum. Venea poliția, încărca armele, se răspîndeau insurgenții, și acest joc de-a v-ați ascunselea a durat opt zile, pînă în cea în care sîntem, cînd din Figuera da Foz au plecat, în urma unu cîine, trei bărbați și femeia unuia din ei, căci asta era fără să fi fost încă, sau care nefiind încă asta era, cine are vreo știință despre acordurile și întîlnirile inimilor va înțelege ambiguitatea. În timp ce ei călătoresc înspre nord, Joaquim Sassa a și spus, Dacă trecem prin Porto ne oprim pe la mine, milioane de tineri de pe întreg continentul au ieșit la aceeași oră pe stradă, înarmați nu cu rațiuni, ci cu bastoane, cu lanțuri de bicicletă, cu căngi, cu cuțite, cu răngi, cu foarfeci, de parcă ar fi înnebunit de furie, dar și de frustrare și durere anticipată care-i făcea pe comercianți să geamă, Da` nu-i vina noastră.
După ce s-au înseninat spiritele, cîteva zile și săptămîni mai tîrziu, vor veni psihologii și sociologii să demonstreze că, la urma urmelor, acei tineri nu vroiau să fie de fapt iberici, ceea ce făceau, profitînd de un pretext oferit de împrejurări, era să dea frîu liber visului de neînfrînat care, durînd atît cît durează viața, are în general în tinerețe întîia sa răbufnire, sentimentală sau violentă, neputînd fi într-un anume fel e în celălalt fel. Între timp s-au dat bătălii de câmp, sau pe stradă și în piață, ca să fim mai exacți, au fost răniți cu duiumul, vreo trei-patru morți, cu toate că autoritățileau încercat să camufleze tristele cazuri în confuzia și contradicția știrilor, niciodată n-au ajuns să afle cu siguranță mamele din august cîți fii le-au dispărut, datorită simplului motiv că n-au știut să se organizeze, întotdeauna sînt cîteva care rămîn pe dinafară, erau ocupate să-și jelească nenorocirea, sau să aibă grijă de fiul care le rămăsese, sau dedesubtul soțului să mai facă un fiu, de asta pierd mamele întotdeauna. Gaze lacrimogene, tunuri cu apă, bastoane de cauciuc, scuturi și viziere, țevi de conducte, sulițe ad-hoc din gardurile parcurilor, iată cîteva din armele folosite de o parte și de alta, anumite noutăți cu efecte mai dureros persuasive au început să fie testate au început să fie testate de diverși polițiști, războaiele sînt ca nenorocirile, nu vin niciodată singure, primul experimentează, al doilea perfecționează, al treilea e pentru că merită, fiind fiecare pe rînd, în funcție de unde începe numărătoarea, al treilea, al doilea, primul. (...)
(1) Numărat, cîntătirit, împărțit (ebr.) - cuvinte sibilice scrise cu litere de foc de o mînă nevăzută pe zidurile Babilonului, în timpul domniei lui Baltasar, prevestindu-i că zilele sînt numărate, că el cîntărește prea puțin în balanță, și că regatul îi va fi împărțit.
>
SURSA
Jose Saramago*, Pluta de piatră**, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 188-
NOTE M.T.
* Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu