(...) În această învălmășeală nemaivăzută, au fost soți care s-au pierdut de neveste, fii care s-au pierdut de părinți, dar rezultatul unor răzlețiri atît de dramatice, fapt pe care nimeni n-ar ști să le inventeze, ceea ce doar prin sine, demonstrează irezistibila veridicitate a relatării, rezultatul, spuneam, a fost că o astfel de familie, scindată, dar însuflețită de un dinamism egal în toate părțile sale, a ocupat locuri în hoteluri diferite, străduindu-se cu sîrg să-i strîngă sub un același acoperiș pe cei care, după cum spuneau, la urma urmelor, îl rîvneau, în general se instalau cu toții pînă la urmă în hotelul care avea mai multe stele pe firmă. Comisarii de poliție, coloneii de armată și de gardă cereau întăriri, mașini blindate și instrucșiuni de la Lisabona, guvernul, fără să știe unde să vină mai întîi în ajutor, comanda și contramanda, amenința și se ruga, se spunea că fuseseră deja demiși trei miniștri. (...)
În timpul zilelor pe care și le-au mai petrecut cei trei prieteni în Albufeira, poliția de intervenție, sprijinită de grupul de operațiuni speciale, a încercat să realizeze o evacuare vialentă a unui din hoteluri, dar reacția unită și concordantă a noiolor oaspeți și a proprietarilor, unii deciși să reziste pînă la ultima cameră, ceillați temători de harababura lăsată în mod obișnuit de salvatori, i-a făcut să suspende operațiunile, amînate pentru altă ocazie, cînd vremea și făgăduielile vor fi adormit vigilența. Cînd Pedro Orce, Joaquim Sassa și Jose Anaico și -au reluat drumul spre Lisabona deja existau în clădirile ocupate comisii de locatari alese în mod democratic, constituind ramuri specializate, mai precis, de igienă și întreținere, de gospodărie, de spălătorie, de petreceri și agrement, de animație culturală, de educație și formare civică, de gimnastică și sport, în fine, tot ceea ce este indispensabil armoniei și bunei funcționări a oricărei comunități. Pe arborii proprii și improvizați fluturau banderole și flamuri de toate culorile, totul servea acestui scop, steaguri ale unor țări străine, ale cluburilor sportive, ale diverselor asociații, sub egida simbolului patriei, arborat pe cel mai înalt catarg, se vedeau chiar și cuverturi spînzurînd la ferestre, într-o sănătoasă emulație decorativă.
Totuși, conjuncție de coordonare adversativă care întotdeauna anunță opoziția, restriciția sau diferența, și care, aplicată la caz, vine să ne amintească faptul că tocmai bunele lucruri pentru unii își au totuși-urile lor pentru alții, ocuparea hotelurilor în această manieră sălbatică a fost picătura de apă care a făcut să transbordeze neliniștea în care trăiau încă din primul ceas cei înstăriți și puternici. Mulți, de teamă să nu se afunde peninsula cu vieți și moșii, plecaseră oadată cu acea debandadă a turiștilor, ceea ce, desigur, nu înseamnă că ei au fost, respectivii, străini în propria lor țară, cu toate că există diverse grade de apartenență a fiecăruia la patria care e în mod natural și adminsitrativ a sa, după cum ne-a demonstrat cu prisosință istoria.
Acum, sub egida generală a insolențelor sociale, mai mult decît generală, universală, dacă facem abstracție de comportarea contradictorie a micului ziar din Neapole, avea loc o a doua emigrare, în masă, în asemenea măsură, încît devenise legal să te îndoiești că nu fusese pregătită cu meticulozitate încă de cînd, sub ochii tuturor, devenise evident că rănile a ceea ce pe atunci mai era Europa completă nu se puteau cicatriza nicicum, că structura fizică a peninsulei, cine și-ar fi putut închipui, se rupsese acolo unde era mai solidă. Marile conturi bancare au devenit peste noapte minime, mai era o reminiscență simbolică, în Portugalia vreo cinci sute de scuzi* amărîți, în Spania vreo cinci sute de pesetas** amărîte, sau ceva mai mult, rase astfel depunerile la ordin, cu un anume prejudiciu depozitele pe termen, și toate, aurăriile, argintăriile, pietrele prețioase, bijuteriile, operele de artă, titlurile, totul a fost purtat de puternicul suflu care a măturat peste mare, în cele treizeci și două de direcții ale rozei vînturilor, bunurile mobile ale fugarilor, în speranța că va fi restul recuperat într-o bună zi, timp, să fie, și răbdare. Desigur că schimbări atît de mari nu se puteau face în douăzeci și patru de ore, dar o săptămînă a fost suficientă pentru ca să se modifice, de sus în jos și de la stînga la dreapta, în mod radical, fizionomia socială a celor două țări iberice. Un observator care nu ar cunoaște faptele și motivele, care s-ar lăsa amăgit de aparența superficială, ar conchide portughezii și spaniolii sărăciseră brusc, de la un ceas la altul, cînd, la urma urmelor, scurt și surprinzător, tot ce se întîmplase fusese plecarea magnaților, cum dispar ei cum suferă statistica.
(...)
>
SURSA
Jose Saramago***, Pluta de piatră****, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 90-93.
NOTE M.T.
* Scud = Moneda națională portugheză anterioară introducerii Euro (1999).
** Peseta = Moneda națională spaniolă anterioară introducerii Euro
*** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez care a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1998. (http://www.romanialibera.ro/cultura/carte/a-murit-jos%C3%A9-saramago-190749)
**** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu