<
(...)
- Suferință banală, răspunse generalul uscat. Ai văzut c-au reușit să echilibreze bugetul*? Trăim o epocă de isterie, la fiecare a doua zi te trezești cu o criză europeană la micul dejun.
- Asta-i din cauza ziarelor. Ziarele franțuzești, care-s tipărite cu litere mult mai mici, sînt mult mai puțin excitante. Nu reușeam să mă înfierbînt cînd le citeam.
- Ziarele și radioul; afli tot înainte să se întîmple; și titlurile de două ori mai mari decît evenimentele în sine. Ai zice, judecînd după dimensiunile literelor, că lumea n-am ai fost niciodată pînă acum într-un impas. Lumea e în impas de cînd e lumea, numai că altă dată lumea nu făcea atîta tărăboi.
- Dar fără tărăboi ar fi reușit să echilibreze bugetul, dragule?
- Nu, asta-i maniera în care se rezolvă problemele. Dar nu e o manieră englezească.
- Știm noi ce-i englezesc și ce nu, tăticule?
Generalul își încreți fața bătută de vreme, și un zîmbet i se răspîndi printre zbîrcituri. Arătă către cocini:
- Astea-s englezești. Construite pînă la urmă, dar numai devreme decît e nevoie.
- Și maniera asta-ți place?
- Nu, dar modul isteric de a o remedia îmi place și mai puțin. Ai crede că niciodată pînă acum n-am mai fost în jenă financiară. Vai de mine, dar Edward al treilea** datora bani în întreaga Europă, Stuarții*** au fost întotdeauna faliți. Și după domnia lui Napoleon**** au urmat pentru noi cîțiva ani față de care ăștia de acum nu înseamnă nimic, și totuși nu ți se servea criza economică în fiecare zi la micul dejun.
- A nu ști înseamnă a trăi fericit.
- Mă rog, mie îmi displace amestecul ăsta de isterie și de bluf de care avem parte acum.
- Ai vrea să suprimi ”glasul trîmbiței Paradisului”?
- Radioul? ”Vechea rînduire se schimbă cedînd locul celei noi. Iar Domnul se face simțit pe multe căi, ca nu cumva o deprindere bună să strice lumea”, cită generalul. Îmi aduc aminte o predică a bătrînului Buttler la Harrow*****, bazată pe textul ăsta, unul dintre cele mai bune dealtfel. Eu nu sînt îngust la minte, Dinny, cel puțin așa nădăjduiesc. Numai că găsesc că se vorbește prea mult despre anumite lucruri. Se vorbește atîta, încît nu le mai poi simți.
- Eu cred în epoca pe care o trăim, tăticule. A lepădat veșmintele de prisos. Uită-te la fotografiile mai vechi din ”The Times”******. Toate miros a dogmatism și a rufărie de flanelă.
- În zilele mele nu se purta rufărie de flanelă, ripostă generalul.
- Dumneata știi mai bine, dragule.
- De fapt, Dinny, eu cred că generația mea a fost generația cu adevărat revoluționară. Ai văzut piesa aceea despre Browning*******? Ei uite, așa era, dar toate astea s-au isprăvit înainte de a pleca eu la Sandhurst********. Gîndeam ceea ce ne plăcea să gîndim și acționam să gîndim, dar nu vorbeam despre toate astea. Cei de acum vorbesc înainte de a gîndi și cînd e vorba de a acționa, fac în bună parte ceea ce făceam și noi, dacă măcar se hotărăsc să treacă la acțiune. De fapt, deosebirea esențială dintre epoca de azi și cea de acum cincizeci de ani rezidă în libertatea de exprimare; exprimarea e acum atît de liberă, încît secătuiește lucrurile de sevă.
- E o cugetare profundă, tăticule.
- Dar nu-i nouă; am citit-o de zeci de ori.
- Deci, Sir, nu considerați că războiul********* a avut o prea mare influență? Asta-i întrebarea care se pune mereu în interviuri.
- Războiul? Influența lui s-a spulberat de mult. pe lângă asta, oamenii din generația mea erau prea înrădăcinați. Generația următoare a fost smulsă din rădăcini și măturată...
- Nu și femeile.
- Nu, s-au dezmățat un pic, dar nu ele au contat. Iar pentru generația ta, războiul înseamnă doar o noțiune.
- Mă rog, îți mulțumesc, dragule. A fost foarte instructiv, dar se pornește măzărichea. (...)
>
SUA
John Galsworthy, Iubirile lui Dunny Cherrell*********, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 287-288.
NOTE M. T.
* Marea criză economică mondială din 1929-1933 a izbucnit prin crahul bursei din New York în „joia neagră” din 24 octombrie 1929. (http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-16050490-nota-merita-politica-economica-comparatie-intre-marea-depresiune-criza-actuala.htm)
** Edward Plantagenet (1312-1377) = Rege al Angliei ca Edward III (1327-1377). Pretenția lui tronul Franței a declanșat Războiul de 100 de ani (1337-1453). (http://www.royal.gov.uk/historyofthemonarchy/kingsandqueensofengland/theplantagenets/edwardiii.aspx)
*** Cei șase regi și regine din dinastia scoțiană a Stuarților au domnit și în Anglia în perioadele 1603-1649 și 1660-1714. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/TheStuarts.aspx)
**** Napoleon Bonaparte (1769-1821) a domnit ca împărat al Franței în perioadele 1804-1814 și martie-iunie 1815. Marea Britanie a dus un război, în cadrul unor coaliții europene succesive, împotriva Franței republicane și napoleoniene în perioadele 1793-1802, 1803-1814 și martie-iunie 1815. (https://historianerdicus.wordpress.com/2013/02/01/britain-in-the-wars-with-france-1793-1815/)
***** Harrow = Școală pentru băieți întemeiată de regina Elisabeta I Tudor în 1572. (http://www.harrowschool.org.uk/1502/overview/from-the-head-master/)
****** The Times = Cel mai vechi ziar din Anglia, fondat în 1785. (http://www.britishpapers.co.uk/quality/the-times/)
******* Robert Browning (1812-1889) = Poet reprezentativ al Angliei secolului XIX. (https://www.poets.org/poetsorg/poet/robert-browning)
******** Sandhurst = Oraș englez la 55 km de Londra în care se află Academia Militară Regală a Marii Britanii. Instituția modernă a fost întemeiată în 1947, prin unificarea Academiei Militare Regale, fondată în 1741 la Woolwich, cu Colegiul Militar Regal, fondat în 1800 la Camberley. (http://www.army.mod.uk/training_education/24487.aspx)
********* Primul Război Mondial (1914-1918).
********** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
Se afișează postările cu eticheta franțuzesc. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta franțuzesc. Afișați toate postările
marți, 15 decembrie 2015
duminică, 20 septembrie 2015
O casă englezească nobiliară tipică la începutul secolului XX (GALSWORTHY 1931)
<
(...)
Aceea esențială dezordine intimă, proprie fiecărei camere, care deosebește casele vechi englezești de orice varietate de casă de țară, era evidentă la Lippinghall Manor. Oamenii intrau în camere ca și cum aveau de gînd să rămînă timp îndelungat în ele, și în vreme ce se instalau acolo inhalau o atmosferă și se adaptau unui aranjament cu totul diferit de cele din orice altă încăpere; și nici n-aveau simțămîntul că trebuie să lase camera așa cum o găsiseră, dacă știau într-adevăr cum arătase inițial. Mobila antică, fină, ținea o indiferentă tovărășie mobilei de umplutură, cumpărată de utilitate sau confort. Portrete ale strămoșilor, întunecate sau îngălbenite, stăteau față în față cu peisaje olandeze sau franceze, mai gălbejite sau nai întunecate, ori, ici-colo, cu încîntătoare gravuri vechi și cu miniaturi nu lipsite de farmec.
În cel puțin două dintre odăi se aflau niște vechi și frumoase cămine, corupte de tendința de confort prin niște apărători de foc pe care puteai să te așezi. Șiruri de scări apăreau unde nu te așteptai, în întuneric. Învățai cu greutate așezarea dormitoarelor, și pe dată o și uitai. În dormitor puteai găsi un dulap antic, din lemn de castan, de o valoare neprețuită, și un pat cu baldachin dintr-o perioadă rafinată; în fața ferestrei o banchetă cu perne și cîteva stampe franțuzești. Dormitorul comunica de obicei cu o cămăruță mică, în care se afla un pat strîmt, și cu o baie care putea să aibă sau să nu aibă nevoie de o revizie, dar în care găseai săruri. Un membru al familie Mont fusese amiral; drept care, prin bizare colțuri de coridoare te pîndeau hărți vechi și ciudate, cu dragoni care șfichiuiau mările; un alt membru al familiei Mont, bunicul lui Sir Lawrence, al șaptelea baronet, fusese amator de curse de cai, și anatomia calului pur-sînge, precum și jockeii din perioada sa (1860-1883) puteau fi studiați pe pereți. Cel de-al șaselea baronet care, fiind om politic, trăise mai mult decît ceilalți, lăsase gravuri din perioada victoriană timpurie*, înfățișîndu-le pe soția și fiicele sale în crinoline**, și pe el cu favoriți, Exteriorul casei era în stil carolian***, temperat ici-colo de fragmente georgiene**** sau chiar victoriene, în locurile unde cel de-al șaselea baronet dăduse frîu liber înclinației sale de a moderniza. Dar singurul lucru cu adevărat modern era instalația de apă.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron. 1992, p. 58-59.
NOTE M.T:
* Regina Victoria a domnit în perioada 1837-1901.
** CRINOLÍNĂ, crinoline, s. f. Fustă lungă și foarte largă, în formă de clopot, susținută în interior de arcuri subțiri de oțel, la modă pe la mijloculsec. XIX; malacof. – Din fr. crinoline.
Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/crinolin%C4%83)*** Carolina de Brandenburg-Ansbach (1683 – 1737) a fost soția regelui George al II-lea al Marii Britanii (1727-1760).
**** Regii George I, II, III și IV au domnit în Marea Britanie în perioada 1714-1830.
(...)
Aceea esențială dezordine intimă, proprie fiecărei camere, care deosebește casele vechi englezești de orice varietate de casă de țară, era evidentă la Lippinghall Manor. Oamenii intrau în camere ca și cum aveau de gînd să rămînă timp îndelungat în ele, și în vreme ce se instalau acolo inhalau o atmosferă și se adaptau unui aranjament cu totul diferit de cele din orice altă încăpere; și nici n-aveau simțămîntul că trebuie să lase camera așa cum o găsiseră, dacă știau într-adevăr cum arătase inițial. Mobila antică, fină, ținea o indiferentă tovărășie mobilei de umplutură, cumpărată de utilitate sau confort. Portrete ale strămoșilor, întunecate sau îngălbenite, stăteau față în față cu peisaje olandeze sau franceze, mai gălbejite sau nai întunecate, ori, ici-colo, cu încîntătoare gravuri vechi și cu miniaturi nu lipsite de farmec.
În cel puțin două dintre odăi se aflau niște vechi și frumoase cămine, corupte de tendința de confort prin niște apărători de foc pe care puteai să te așezi. Șiruri de scări apăreau unde nu te așteptai, în întuneric. Învățai cu greutate așezarea dormitoarelor, și pe dată o și uitai. În dormitor puteai găsi un dulap antic, din lemn de castan, de o valoare neprețuită, și un pat cu baldachin dintr-o perioadă rafinată; în fața ferestrei o banchetă cu perne și cîteva stampe franțuzești. Dormitorul comunica de obicei cu o cămăruță mică, în care se afla un pat strîmt, și cu o baie care putea să aibă sau să nu aibă nevoie de o revizie, dar în care găseai săruri. Un membru al familie Mont fusese amiral; drept care, prin bizare colțuri de coridoare te pîndeau hărți vechi și ciudate, cu dragoni care șfichiuiau mările; un alt membru al familiei Mont, bunicul lui Sir Lawrence, al șaptelea baronet, fusese amator de curse de cai, și anatomia calului pur-sînge, precum și jockeii din perioada sa (1860-1883) puteau fi studiați pe pereți. Cel de-al șaselea baronet care, fiind om politic, trăise mai mult decît ceilalți, lăsase gravuri din perioada victoriană timpurie*, înfățișîndu-le pe soția și fiicele sale în crinoline**, și pe el cu favoriți, Exteriorul casei era în stil carolian***, temperat ici-colo de fragmente georgiene**** sau chiar victoriene, în locurile unde cel de-al șaselea baronet dăduse frîu liber înclinației sale de a moderniza. Dar singurul lucru cu adevărat modern era instalația de apă.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron. 1992, p. 58-59.
NOTE M.T:
* Regina Victoria a domnit în perioada 1837-1901.
** CRINOLÍNĂ, crinoline, s. f. Fustă lungă și foarte largă, în formă de clopot, susținută în interior de arcuri subțiri de oțel, la modă pe la mijloculsec. XIX; malacof. – Din fr. crinoline.
Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/crinolin%C4%83)*** Carolina de Brandenburg-Ansbach (1683 – 1737) a fost soția regelui George al II-lea al Marii Britanii (1727-1760).
**** Regii George I, II, III și IV au domnit în Marea Britanie în perioada 1714-1830.
joi, 21 august 2014
Consecințe sociale ale desprinderii geologice imaginare a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)
<
(...) În această învălmășeală nemaivăzută, au fost soți care s-au pierdut de neveste, fii care s-au pierdut de părinți, dar rezultatul unor răzlețiri atît de dramatice, fapt pe care nimeni n-ar ști să le inventeze, ceea ce doar prin sine, demonstrează irezistibila veridicitate a relatării, rezultatul, spuneam, a fost că o astfel de familie, scindată, dar însuflețită de un dinamism egal în toate părțile sale, a ocupat locuri în hoteluri diferite, străduindu-se cu sîrg să-i strîngă sub un același acoperiș pe cei care, după cum spuneau, la urma urmelor, îl rîvneau, în general se instalau cu toții pînă la urmă în hotelul care avea mai multe stele pe firmă. Comisarii de poliție, coloneii de armată și de gardă cereau întăriri, mașini blindate și instrucșiuni de la Lisabona, guvernul, fără să știe unde să vină mai întîi în ajutor, comanda și contramanda, amenința și se ruga, se spunea că fuseseră deja demiși trei miniștri. (...)
În timpul zilelor pe care și le-au mai petrecut cei trei prieteni în Albufeira, poliția de intervenție, sprijinită de grupul de operațiuni speciale, a încercat să realizeze o evacuare vialentă a unui din hoteluri, dar reacția unită și concordantă a noiolor oaspeți și a proprietarilor, unii deciși să reziste pînă la ultima cameră, ceillați temători de harababura lăsată în mod obișnuit de salvatori, i-a făcut să suspende operațiunile, amînate pentru altă ocazie, cînd vremea și făgăduielile vor fi adormit vigilența. Cînd Pedro Orce, Joaquim Sassa și Jose Anaico și -au reluat drumul spre Lisabona deja existau în clădirile ocupate comisii de locatari alese în mod democratic, constituind ramuri specializate, mai precis, de igienă și întreținere, de gospodărie, de spălătorie, de petreceri și agrement, de animație culturală, de educație și formare civică, de gimnastică și sport, în fine, tot ceea ce este indispensabil armoniei și bunei funcționări a oricărei comunități. Pe arborii proprii și improvizați fluturau banderole și flamuri de toate culorile, totul servea acestui scop, steaguri ale unor țări străine, ale cluburilor sportive, ale diverselor asociații, sub egida simbolului patriei, arborat pe cel mai înalt catarg, se vedeau chiar și cuverturi spînzurînd la ferestre, într-o sănătoasă emulație decorativă.
Totuși, conjuncție de coordonare adversativă care întotdeauna anunță opoziția, restriciția sau diferența, și care, aplicată la caz, vine să ne amintească faptul că tocmai bunele lucruri pentru unii își au totuși-urile lor pentru alții, ocuparea hotelurilor în această manieră sălbatică a fost picătura de apă care a făcut să transbordeze neliniștea în care trăiau încă din primul ceas cei înstăriți și puternici. Mulți, de teamă să nu se afunde peninsula cu vieți și moșii, plecaseră oadată cu acea debandadă a turiștilor, ceea ce, desigur, nu înseamnă că ei au fost, respectivii, străini în propria lor țară, cu toate că există diverse grade de apartenență a fiecăruia la patria care e în mod natural și adminsitrativ a sa, după cum ne-a demonstrat cu prisosință istoria.
Acum, sub egida generală a insolențelor sociale, mai mult decît generală, universală, dacă facem abstracție de comportarea contradictorie a micului ziar din Neapole, avea loc o a doua emigrare, în masă, în asemenea măsură, încît devenise legal să te îndoiești că nu fusese pregătită cu meticulozitate încă de cînd, sub ochii tuturor, devenise evident că rănile a ceea ce pe atunci mai era Europa completă nu se puteau cicatriza nicicum, că structura fizică a peninsulei, cine și-ar fi putut închipui, se rupsese acolo unde era mai solidă. Marile conturi bancare au devenit peste noapte minime, mai era o reminiscență simbolică, în Portugalia vreo cinci sute de scuzi* amărîți, în Spania vreo cinci sute de pesetas** amărîte, sau ceva mai mult, rase astfel depunerile la ordin, cu un anume prejudiciu depozitele pe termen, și toate, aurăriile, argintăriile, pietrele prețioase, bijuteriile, operele de artă, titlurile, totul a fost purtat de puternicul suflu care a măturat peste mare, în cele treizeci și două de direcții ale rozei vînturilor, bunurile mobile ale fugarilor, în speranța că va fi restul recuperat într-o bună zi, timp, să fie, și răbdare. Desigur că schimbări atît de mari nu se puteau face în douăzeci și patru de ore, dar o săptămînă a fost suficientă pentru ca să se modifice, de sus în jos și de la stînga la dreapta, în mod radical, fizionomia socială a celor două țări iberice. Un observator care nu ar cunoaște faptele și motivele, care s-ar lăsa amăgit de aparența superficială, ar conchide portughezii și spaniolii sărăciseră brusc, de la un ceas la altul, cînd, la urma urmelor, scurt și surprinzător, tot ce se întîmplase fusese plecarea magnaților, cum dispar ei cum suferă statistica.
(...)
>
SURSA
Jose Saramago***, Pluta de piatră****, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 90-93.
NOTE M.T.
* Scud = Moneda națională portugheză anterioară introducerii Euro (1999).
** Peseta = Moneda națională spaniolă anterioară introducerii Euro
*** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez care a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1998. (http://www.romanialibera.ro/cultura/carte/a-murit-jos%C3%A9-saramago-190749)
**** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)
(...) În această învălmășeală nemaivăzută, au fost soți care s-au pierdut de neveste, fii care s-au pierdut de părinți, dar rezultatul unor răzlețiri atît de dramatice, fapt pe care nimeni n-ar ști să le inventeze, ceea ce doar prin sine, demonstrează irezistibila veridicitate a relatării, rezultatul, spuneam, a fost că o astfel de familie, scindată, dar însuflețită de un dinamism egal în toate părțile sale, a ocupat locuri în hoteluri diferite, străduindu-se cu sîrg să-i strîngă sub un același acoperiș pe cei care, după cum spuneau, la urma urmelor, îl rîvneau, în general se instalau cu toții pînă la urmă în hotelul care avea mai multe stele pe firmă. Comisarii de poliție, coloneii de armată și de gardă cereau întăriri, mașini blindate și instrucșiuni de la Lisabona, guvernul, fără să știe unde să vină mai întîi în ajutor, comanda și contramanda, amenința și se ruga, se spunea că fuseseră deja demiși trei miniștri. (...)
În timpul zilelor pe care și le-au mai petrecut cei trei prieteni în Albufeira, poliția de intervenție, sprijinită de grupul de operațiuni speciale, a încercat să realizeze o evacuare vialentă a unui din hoteluri, dar reacția unită și concordantă a noiolor oaspeți și a proprietarilor, unii deciși să reziste pînă la ultima cameră, ceillați temători de harababura lăsată în mod obișnuit de salvatori, i-a făcut să suspende operațiunile, amînate pentru altă ocazie, cînd vremea și făgăduielile vor fi adormit vigilența. Cînd Pedro Orce, Joaquim Sassa și Jose Anaico și -au reluat drumul spre Lisabona deja existau în clădirile ocupate comisii de locatari alese în mod democratic, constituind ramuri specializate, mai precis, de igienă și întreținere, de gospodărie, de spălătorie, de petreceri și agrement, de animație culturală, de educație și formare civică, de gimnastică și sport, în fine, tot ceea ce este indispensabil armoniei și bunei funcționări a oricărei comunități. Pe arborii proprii și improvizați fluturau banderole și flamuri de toate culorile, totul servea acestui scop, steaguri ale unor țări străine, ale cluburilor sportive, ale diverselor asociații, sub egida simbolului patriei, arborat pe cel mai înalt catarg, se vedeau chiar și cuverturi spînzurînd la ferestre, într-o sănătoasă emulație decorativă.
Totuși, conjuncție de coordonare adversativă care întotdeauna anunță opoziția, restriciția sau diferența, și care, aplicată la caz, vine să ne amintească faptul că tocmai bunele lucruri pentru unii își au totuși-urile lor pentru alții, ocuparea hotelurilor în această manieră sălbatică a fost picătura de apă care a făcut să transbordeze neliniștea în care trăiau încă din primul ceas cei înstăriți și puternici. Mulți, de teamă să nu se afunde peninsula cu vieți și moșii, plecaseră oadată cu acea debandadă a turiștilor, ceea ce, desigur, nu înseamnă că ei au fost, respectivii, străini în propria lor țară, cu toate că există diverse grade de apartenență a fiecăruia la patria care e în mod natural și adminsitrativ a sa, după cum ne-a demonstrat cu prisosință istoria.
Acum, sub egida generală a insolențelor sociale, mai mult decît generală, universală, dacă facem abstracție de comportarea contradictorie a micului ziar din Neapole, avea loc o a doua emigrare, în masă, în asemenea măsură, încît devenise legal să te îndoiești că nu fusese pregătită cu meticulozitate încă de cînd, sub ochii tuturor, devenise evident că rănile a ceea ce pe atunci mai era Europa completă nu se puteau cicatriza nicicum, că structura fizică a peninsulei, cine și-ar fi putut închipui, se rupsese acolo unde era mai solidă. Marile conturi bancare au devenit peste noapte minime, mai era o reminiscență simbolică, în Portugalia vreo cinci sute de scuzi* amărîți, în Spania vreo cinci sute de pesetas** amărîte, sau ceva mai mult, rase astfel depunerile la ordin, cu un anume prejudiciu depozitele pe termen, și toate, aurăriile, argintăriile, pietrele prețioase, bijuteriile, operele de artă, titlurile, totul a fost purtat de puternicul suflu care a măturat peste mare, în cele treizeci și două de direcții ale rozei vînturilor, bunurile mobile ale fugarilor, în speranța că va fi restul recuperat într-o bună zi, timp, să fie, și răbdare. Desigur că schimbări atît de mari nu se puteau face în douăzeci și patru de ore, dar o săptămînă a fost suficientă pentru ca să se modifice, de sus în jos și de la stînga la dreapta, în mod radical, fizionomia socială a celor două țări iberice. Un observator care nu ar cunoaște faptele și motivele, care s-ar lăsa amăgit de aparența superficială, ar conchide portughezii și spaniolii sărăciseră brusc, de la un ceas la altul, cînd, la urma urmelor, scurt și surprinzător, tot ce se întîmplase fusese plecarea magnaților, cum dispar ei cum suferă statistica.
(...)
>
SURSA
Jose Saramago***, Pluta de piatră****, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 90-93.
NOTE M.T.
* Scud = Moneda națională portugheză anterioară introducerii Euro (1999).
** Peseta = Moneda națională spaniolă anterioară introducerii Euro
*** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez care a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1998. (http://www.romanialibera.ro/cultura/carte/a-murit-jos%C3%A9-saramago-190749)
**** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)