Ion Roșioru, Trei prozatori dobrogeni, „Tomis”, Constanța, 1994, februarie
În ciuda obstacolelor culturale pe care le implică tranziția către economia de piață, geografia literară a ținutului dintre Dunăre și mare se îmbogățește cu noi repere scriitoricești, realitate ce te îmbie să-l parafrazezi fără nici un fel de emfază pe cronicar cum că „nasc și în Dobrogea oameni”, editurile de la Pontul Euxin făcându-și și ele o datorie de onoare de a moși aceste veniri pe lume postdecembriste.
Spațiul dobrogean e prea încărcat de istorie și de mirajul stepei ca descifrarea lui să poată fi vreodată epuizată. Un plonjon cu un veac îl face Florica Stanciu cu romanul Umbre la fereastra cetății (Europolis, 1993). Acțiunea trepidantă, rocambolesc-picarescă, fie a celor trei militari veniți în misiune secretă, fie a lui Marcu Z., tânăr farmacist care își caută sora refugiată aici deoarece logodnicul ei omorâse un rival într-un duel, alternează cumpătat cu evocările socio-politice și îndeosebi etnografice, cartea delectând și instruind în egală măsură.
Farmacistul, devenit etnograf al Dobrogei, ca altădată Ion Ionescu de la Brad, își va afla sora și cumnatul stabiliți în Cogealac, sat nemțesc pe atunci, și se stabilește și el aici. Însă nu peste mult timp vor fi atacați de o bandă feroce de tâlhari, cum erau destule în acea Dobroge turcită, încurajați de stăpânirea care închidea foarte ușor ochii la fărădelegile răufăcătorilor aducători de peșcheșuri copioase. Farmacistului i se taie limba, stăpânii casei sunt masacrați, iar copiii lor luați în robie. De aici încolo, firul epic al acestei povești de groază se va înnoda de a celor trei militari, care, dându-se drept negustori pașnici, studiau Dobrogea pentru ca atunci când războiul, inevitabil, de neatârnare se va declanșa, armatele române să nu lupte pe un teren total necunoscut. Adevărați muschetari, Costea, Gore și Ion vor aneantiza banda fraților Itoff și, prin mai multe peripeții, îi vor repune în drepturi pe cei doi orfani și pe unchiul lor. O poveste de dragoste se întrevede între tânărul Gore și Maria, love-story cu happy-end, situată la antipodul celei dintre Așchime, fiul comandantului turc din Babadag. și nu mai puțin frumoasa cercheză Ghiulfem, sfârșită tragic, pe fondul unui îndelungat conflict etnic, în timpul unei serbări a cărei descriere constituie una dintre cele mai frumoase pagini ale cărții Floricăi Stanciu.
Situată la confluența organică dintre o temeinică documentație etnografică, folclorică, geografică și istorică și ficțiunea romanescă, cartea Floricăi Stanciu devine o mărturie de referință despre dârzenia românilor în fața vitregiilor istoriei de pe cât de întinsele pe atât de zbuciumatele meleaguri dobrogene.
*
Romanul Raport de gardă (Muntenia, 1993) al lui Nicolae Necula te face să te gândești la un proces de reabilitare a lui Charles Bovary, încarnat aici de chirurgul Mihai Strîmbeanu care, ca medic, se îndrăgostește și se căsătorește rapid cu o pacientă, Ileana, studentă în anul II la medicină. Narațiunea începe cu o operație în timpul căreia medicul descoperă sub bisturiu pe aceea de care se despărțise cu 10 ani în urmă și care, demnă urmașă a celebrei eroine flaubertiene, își făcuse de cap mai mult decât lamentabil. Nu și-a revenit bine din convalescență și Emma bucureșteană vrea să adauge la palmaresul cuceririlor ei erotice chiar pe fostul ei soț, medic exemplar din punct de vedere profesional și exercitându-și profesia într-un spital de provincie din zona Prahovei. Între timp, Mihai Strîmbeanu o cunoscuse și „compătimea” cu ea, în afara oricăror obligații, „doar ca mijloc de igienă fizică și afectivă”, pe asistenta șefă din secția sa, Silvia Veștea, văduva unui aviator mort nu de mult într-un stupid accident de zbor. Asistenta tocmai rămăsese însărcinată și, sfătuită de ai săi, se hotărăște să-și păstreze copilul, însă medicul nu va afla decât în finalul cărții acest detaliu care va atârna greu în hotărârea de a pune capăt provizoratului său erotic și tribulațiilor de o aceeași natură. Dincolo însă de această tramă romanescă individualizatoare, cartea de exact 300 de pagini e o amplă radiografie a ultimilor ani ai totalitarismului românesc, a ravagiilor de care acesta în stare în rețeaua sanitară românească și ea se poate constitui ca o piesă de rezistență la dosarul procesului pe care literatura nu va obosi niciodată să-l intenteze comunismului adus astfel cu forța într-o instanță morală. Citite acum, la patru ani de la Revoluție, faptele incriminate, cu umor mucalit ori cu mânie scrâșnită, par, totuși, pale și desuete, pentru că lumea a cunoscut o saturație „dezvăluiristică” datorită presei care și-a trăit și-și mai trăiește beția propriei libertăți de a scotoci și de a se exprima.
Așa cum ne avertizează autorul, medicii sunt și ei oameni, cu calități și defecte. Scriitorul nu „partizanează”, deși ar avea motive s-o facă în cazul protagonistului sau a lui Doru Scutelnicu. Se vorbește mult, se povestește mult despre ravagiile comunismului, ca într-un ritual de exorcizare, de eliberare de o obsesie prin confesare perpetuă. Cartea se termină într-o notă optimistă, cea a solidarității umane care se rostogolește coagulant dinspre Timișoara. Citind-o afli în ea un antidot împotriva nostalgiei roșii, cu atât mai mult cu cât frumoasele intenții ale Revoluției par să atârne suspendate undeva, la mijloc de drum.
*
Tangențe tematice cu romanul lui Nicolae Necula are și Amurguri (Ed. Muntenia, Constanța) al Cristinei Tamaș. Fundalul istoric și politic e același, eroii centrali adunându-se sub o aceeași zodie flaubertiană a „Educației sentimentale” și ilustrând adevărul repetat până la saturație că orice roman nu poate fi decât istoria unui eșec. Scriere cvasi-lineară, Amurguri pune pe tapet condiția femeii singure într-o lume în care aspirația spre libertatea interioară îi e strivită sub noianul a tot felul de conveniențe. Dramatismul unui destin feminin de excepție îl dă faptul că eroina, profesoară de franceză și ghid într-un hotel în timpul vacanțelor de vară, acceptă înotul împotriva curentului suspiciunilor celor mai diverse: familiale, colegiale, religioase, morale, politice. Reperele epice ale sorții Elvirei ar fi următoarele: s-a despărțit de soț, „un carierist pe care dosarul meu de fiică de preot îl încurca și (...) s-a recăsătorit cu o fată dintr-o familie de muncitori”, a cunoscut un pictor francez care venea în fiecare vară să petreacă 15 zile pe litoral, deci iubirea, cu toate că și el era căsătorit și aparținea altei religii (Bahai) se reduce la 150 de zile într-un deceniu, din ea rezultând un copil, ceea va atrage mânia preotului bunic, care va ierta totul căci micuțul va veni pe lume în noaptea de Paște. Cam în aceeași perioadă va fi răpus de o boală incurabilă Gerard, pictorul francez, și Elvira va merge la înmormântare fiind susținută moral și oarecum material de Jean, un ziarist, prieten al celui dispărut, devenit peu a peu, candidat la mâna Elvirei și disputându-și această dorință cu un medic român, tipul dur al bărbatului, care o cunoscuse când aceasta îl cunoscuse pe micul Vlad. Opțiunea Elvire pentru o lume sau alta e grea și anevoioasă, însă luciditatea de femeie încercată de viață o ajută să străbată întreg slalomul jalonat de iluzii și tentații care pot implica tot atâtea umilințe, și să opteze pentru a rămâne aici cu fruntea sus în fața minunatelor amurguri marine.
Cartea trăiește și prin inserțiile intertextuale de ordin cultural, prin notele de voiaj (călătoria lui Jean și a Elvirei la Saint Malo și Mont Saint Michel), ca și prin aceea că face, cronologic vorbind, și câțiva pași postdecembriști și reușește să ia, chiar dacă în registru parodic, pulsul jalnic al învățământului românesc. Secvența de „paradă a dascălilor” școlii în care lucrează Elvira dovedește că prozatoarea își poate condimenta scrisul și cu alte ingrediente, ceea ce este salutar și reconfortant și ne face să-i așteptăm sincer celelalte două romane aflate în curs de apariție la Porto Franco și la Cartea Românească.
