De la „NATO în moarte cerebrală” la „erbivori versus carnivori” (MARIUS TEJA)

Conceptul „autonomiei strategice a Europei” a fost formulat în „Strategia Globală a UE” din iunie 2016 și în Declarația Comună NATO-UE din iulie 2016, fiind insistent promovat de președintele francez Emmanuel Macron.

Dar, într-un interviu acordat cunoscutei reviste britanice „The Economist”, la 7 noiembrie 2019, în contextul primului mandat Trump, Macron își șoca aliații europeni cu avertismentul „What we are currently experiencing is the brain death of NATO”.

Imediat după câștigarea alegerilor prezidențiale din 5 noiembrie 2024 de către Trump, la summitul Comunității Politice Europene de la Budapesta din 7 noiembrie 2024, același Macron exprima foarte plastic consecința acestei victorii pentru UE: „Le monde est fait d'herbivores et de carnivores, si on décide de rester des herbivores, les carnivores gagneront".

Iată că prima convorbire telefonică oficială din 12 februarie 2025 dintre Trump și Satana KGB, i-a dat ocazia concretă lui Macron să preia inițiativa și să convoace într-o ședință informală, la 17 februarie 2025, la Paris, pe tema Ucrainei, șefi de guvern din alte șapte țări europene (Germania, Marea Britanie, Olanda, Spania, Italia, Polonia, Danemarca), președintele Comisiei Europene, președintele Consiliului European și secretarul general NATO.

După ședință, Mark Rutte, secretarul general NATO, concluziona: „Europa este pregătită și dispusă să facă un pas înainte. Să conducă în furnizarea de garanții de securitate pentru Ucraina. Gata și dispusă să investească mult mai mult în securitatea noastră. Detaliile vor trebui să fie stabilite, dar angajamentul este clar”.

 

 

„Societatea Națiunilor - fragilitatea unui vis frumos” (DRAGOMIR 2019)

prof. Laurențiu Dragomir, Societatea Națiunilor - fragilitatea unui vis frumos, 

Școala Gimnazială Breasta

   

În urma Marelui Război avea să se aștearnă pacea, dar, ca aceasta să dureze, învingătorii vor impune lumii o formulă de organizare a acesteia care va determina o nouă arhitectură a granițelor și va necesita crearea unor instituții politice și politico - militare care să asigure securitatea.

Dezastrul adus de Marele Război va impulsiona efortul în tendinţa asumată de toate spiritele responsabile ale vremii de a se exclude posibilitatea repetării unei asemenea catastrofe. Prăbuşirea sistemului echilibrului european, a Concertului Marilor puteri, care, de la Congresul de la Viena din 1815, au asigurat stabilitatea continentului timp de aproximativ un secol, noile provocări marcate de revoluția rusă şi pericolul propagării extremismului de stânga, vor determina necesitatea construirii unui nou sistem de securitate internaţională care să înlocuiască, ca o posibilă soluţie, anarhia din domeniul relaţiilor interstatale cu o organizare instituţională, menită a oferi garanţia unei noi stabilităţi în urma încheierii Marii Conflagrații.

Propunerea unui astfel de sistem de securitate va veni din partea preşedintelui american Woodrow Wilson. Chiar înainte ca războiul să fi luat sfârșit, acesta anunţa la 27 august 1916, intenţia SUA de a propune lumii o formulă de securitate prin care „toate națiunile universului trebuie să instituie un fel de Ligă pentru a face ca dreptul să prevaleze împotriva oricăror agresiuni egoiste, pentru a evita ca o alianţă să se ridice contra alteia”[1]. În acest sens el propunea asocierea tuturor națiunilor, fără nicio discriminare, recunoașterea și impunerea dreptului internațional „deasupra tuturor intereselor particulare”, instituirea unei forțe colective, care „să nu mai fie în serviciul ambițiilor politice sau al egoismelor în conflict, ci al ordinii și păcii universale”[2]. Mai mult decât atât, la 8 ianuarie 1918, în sesiunea comună a Congresului Statelor Unite ale Americii, Președintele Woodrow Wilson a prezentat Cele paisprezece puncte prin care acesta a încercat să stabilească un proiect viabil pentru restabilirea și menținerea păcii în Europa după încheierea Primului Război Mondial mai degrabă prin securitate colectivă decât prin sistemul de alianțe[3] pe care se bazaseră diplomații Lumii Vechi.

Instrumentul destinat realizării şi menţinerii securității colective a fost, în opinia fondatorilor acestei concepţii, Societatea Naţiunilor, văzută ca „un apostol și arbitru al păcii”[4]. Aceasta a funcţionat pe baza unui Pact negociat de Puterile Aliate şi Asociate la Paris şi adoptat de Conferinţa de Pace de la 28 aprilie 1919, cu recomandarea de a fi reprodus ca preambul al sistemului tratatelor de pace de la Versailles.

Imediat după încheierea războiului au apărut o serie de contradicții asupra arhitecturii de securitate între principalii actori care au fundamentat Societatea Naţiunilor ceea ce a făcut ca aceasta să întâmpine dificultăţi în a-şi îndeplini rolul pentru care fusese creată.

Era foarte greu de realizat o înţelegere între idealismul preşedintelui Wilson şi apetitul naţiunilor învingătoare, astfel că tratatul de pace se va elabora într-o atmosferă de gelozie şi suspiciune reciprocă. Războiul a fost câştigat dar era mult mai dificil de statornicit pacea.^[5] Idealismului lui Wilson i se va opune clar realismul chiar cinismul lui Clemenceau căruia de fapt nu-i lipsea idealismul, dar principala sa preocupare era să obţină garanţii pentru securitatea Franţei, în timp ce Wilson voia să instaureze pacea universală.^[6]

Prin activitatea sa care a durat formal până în aprilie 1946, dar a încetat, practic, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Societatea Naţiunilor nu și-a dovedit capacitatea de a influenţa substanţial desfăşurarea evenimentelor internaţionale şi de a deveni un instrument adecvat apărării păcii şi securităţii internaţionale.

Societatea Naţiunilor nu a putut preveni sau împiedica conflictele şi crizele grave ce au caracterizat viaţa internaţională în anii 30-40 ai secolului al XX-lea rămânând „un vis generos al spiritelor himerice, pe care însă eternele conflicte de interese și pasiuni îl va împiedica a se înfăptui vreodată aevea.”[7]

Eşecul Societății Națiunilor în privinţa securităţii internaţionale şi eliminarea pericolului de război s-a prefigurat încă de la constituirea ei acest lucru fiind evidențiat de direcţia luată de reglementările noului sistem de organizare.

Ideile fundamentale ale concepţiei wilsoniene porneau de la reglementarea universalistă a păcii şi războiului cu includerea tuturor statelor învingătoare sau învinse, a egalităţii statelor, însă Marile puteri europene vor ignora acest lucru și vor avea în vedere în primul rând asigurarea securităţii proprii, prin pedepsirea şi slăbirea statelor învinse, a Germaniei în principal și în al doilea rând izolarea Rusiei Sovietice pentru a stopa expansiunea comunismului spre Europa de vest.

Împărţirea continentului în state învingătoare şi învinse și tendinţele de hegemonie au creat intense divergenţe făcând aproape imposibilă păstrarea păcii şi securităţii. De fapt, continentul s-a divizat în trei tabere opuse: anglo - franceză interesată în menţinerea Germaniei în stare de inferioritate şi a Rusiei Sovietice în stare de izolare; germană – interesată în revizuirea tratatelor de pace, considerate „punice”; sovietică - interesată în distrugerea „cordonului sanitar” impus de anglo - francezi şi penetrarea bolşevismului spre centrul şi apusul Europei.

Unul din factorii care au arătat în mod evident că Societatea Naţiunilor şi iniţiativele sale în domeniul securităţii colective nu au şansa de a se impune în arhitectura de securitate a Europei a fost contradicţiile anglo-franceze în legătură cu poziția față de statele învinse. Franţa a fost categoric ostilă admiterii statului german în rândul statelor membre ale Societății Națiunilor şi susţinea că acest lucru va fi posibil numai după ce acesta îşi va fi îndeplinit toate obligaţiile asumate prin tratatul de pace. SUA şi Marea Britanie doreau o integrare mai rapidă deoarece percepeau Franţa ca unică putere continentală în stare să-şi impună hegemonia în Europa şi astfel echilibrau raportul de forţe. Din această cauză, Marea Britanie a dus, la Geneva, o politică inversă celei franceze în domeniul dezarmării; a militat pentru revizuirea clauzei Pactului Sovietic cu privire la menţinerea integrităţii teritoriale, ceea ce Franţa nu accepta. Ea a angajat tratative cu Roma şi Berlinul impunând Franţei diferite sacrificii în favoarea Germaniei şi a ţărilor revizioniste.

Rusia nu a fost admisă la Conferinţa de pace şi nu a semnat tratatele care au pus bazele noii ordini internaţionale. Din această cauză, statul sovietic nu a recunoscut aceste tratate şi această nouă ordine, implicit Societatea Naţiunilor. Pe de altă parte, puterile învingătoare au sprijinit forţele politice şi militare antisovietice în războiul civil şi au intervenit cu forţe militare împotriva Rusiei, fără să poată reuşi lichidarea regimului bolşevic. Au recurs apoi la blocada economică, politică şi diplomatică împotriva Rusiei şi la sprijinirea consolidării puterii statelor vecine acesteia[8].

Desconsiderarea intereselor statelor învinse a fost una dintre cele mai grave decizii luate ținând cont de faptul că Germania şi Rusia împreună însemnau mai mult de jumătate din populaţia Europei şi deţineau un important potenţial de putere.

O lovitură serioasă dată prestigiului Societății Națiunilor a fost retragerea Statelor Unite care au refuzat să gireze acest sistem al cărui arhitect fusese.

Lipsită de participarea Statelor Unite în urma refuzului Senatului american de a ratifica Tratatul de la Versailles, de cea a Rusiei sovietice care nu fusese invitată, ca şi de sprijinul învinşilor, Societatea Naţiunilor nu era altceva decât clubul limitat al câtorva ţări învingătoare, fără o autoritate morală deosebită. „Pacea fără victorie” pe care, pentru un moment, o dorise Wilson, ca şi reconcilierea grabnică a adversarilor de ieri ar fi fost probabil singura ieşire care să îngăduie Europei să-şi menţină poziţia în lume. Psihologic, era un lucru imposibil.[9]

Pacea izvorâtă astfel nu a fost decât rezultatul unui consens european, o pauză, dificilă, între două războaie de lungă durată, două manifestări eruptive ale unei crize globale.

În aprilie 1946, Societatea Naţiunilor a fost dizolvată în mod oficial, odată cu naşterea Organizației Naţiunilor Unite însă practic această și-a încetat activitatea odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Organizația Naţiunilor Unite a fost modelată pe baza Societăţii Naţiunilor, însă având la dispoziţie o susţinere internaţională mai puternică şi o infrastructură extinsă, care să-i permită noii organizaţii să evite repetarea eşecurilor Societăţii Naţiunilor.

 

Bibliografie

Antoniu, Bogdan, Dinu, Mihai-Rudolf, Istoria relaţiilor internaţionale în secolele XIX - XX, Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Proiectul pentru Învăţământul Rural, 2005

Bărbulescu, Petre, România la Societatea Naţiunilor : (1929-1939) : Momente și semnificații, Editura Politică, Bucureşti, 1975

Bontea, Oleg, Istoricul apariţiei Ligii Naţiunilor şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, în „Administrarea Publică”, nr. 3, 2012, p. 86 - 87

Carpentier, Jean, Lebrun, Francois, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997

Ciachir, Nicolae, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998

Gusti, Dimitrie, Problema Societății Națiunilor, în „Cele trei Crișuri. Anale culturale”, Oradea, anul X, Nr. 1 - 2, ian. - feb. 1929, p. 4 - 5

Iacobescu, Mihai, România şi Societatea Naţiunilor. 1919-1929, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988

Kissinger, Henry, Diplomația, Editura BIC ALL, București, 2007

Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul „Lumii Europene“ (1900-1915), vol. I, Editura All, Bucureşti, 1998

Taylor, Alan John Percivale, Originile celui de-al doilea război mondial, Editura Polirom, Iaşi, 1999

---

[1] Mihai Iacobescu, România și Societatea Națiunilor. 1919 - 1929, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988, p. 32

[2] Ibidem.

[3] Henry Kissinger, Diplomația, Editura BIC ALL, București, 2007, p. 26

[4] Mihai Iacobescu, op. cit., p. 35.

[5] Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 493

[6] Jean Carpentier, Francois Lebrun, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 365

[7] Dimitrie Gusti, Problema Societății Națiunilor, în „Cele trei Crișuri. Anale culturale”, Oradea, anul X, Nr. 1 - 2, ian. - feb. 1929, p. 4

[8] Bogdan Antoniu, Mihai-Rudolf Dinu, Istoria relaţiilor internaţionale în secolele XIX - XX, Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Proiectul pentru Învăţământul Rural, 2005, p. 92

[9] Jean Carpentier, Francois Lebrun, op.cit., p. 368

Istoricul Ligii Națiunilor (TUDORACHE 2019)

 Maria Tudorache, Istoricul Ligii Națiunilor, Școala Gimnazială Bucovăț (Grup Facebook „Profesorii de Istorie și Educație Socială”, 19 mai 2019)

Conceptul unei comunități pașnice a națiunilor datează încă din 1795, când, în eseul Perpetual Peace: A Philosophical Sketch scris de Immanuel Kant, filosoful a subliniat crearea unei societăți a națiunilor care să controleze conflictele și să promoveze pacea între state. În acesta, Kant susținea crearea unei comunități globale pașnice, nu în sensul să existe un guvern mondial, dar în speranța că fiecare stat s-ar declara stat liber care să-și respecte cetățenii și să-și întâmpine vizitatorii străini ca pe semeni. O uniune a statelor libere va promova o societate mondială pașnică datorită acestei raționalizări, prin urmare poate exista o pace perpetuă legată de comunitatea internațională.

Precursoarea Societății Națiunilor, Uniunea Interparlamentară (UIP), a fost formată de către activiștii pentru pace William Randal Cremen și Frederic Passy ​​în 1889. Organizația activa la nivel internațional cu o treime din membrii parlamentului, în cele 24 de state care aveau parlamente și erau membre UIP până în 1914. Obiectivele sale au fost de a încuraja guvernele să își soluționeze diferendele internaționale prin mijloace pașnice și de arbitraj iar conferințele anuale au fost organizate pentru a ajuta guvernele să îmbunătățească procesul de arbitraj internațional. Organizarea UIP a constat într-un consiliu condus de un președinte care va fi ulterior preluată în organizarea Societății.

        Liga Națiunilor a constituit prima încercare de a făuri o organizație de state cu vocație de universalitate și cu caracter general și permanent. Aceasta a existat pe o perioadă relativ scurtă, limitându-se între Primul și al Doilea Război Mondial.

        Liga Națiunilor și-a stabilit bazele la Geneva, în Elveția. Această alegere a fost una firească, deoarece Elveția era o țară neutră și nu luptase în Primul Război Mondial. Limbile vorbite  erau franceza, spaniola și engleza.

 În vreme ce Primul Război Mondial era în plină desfășurare, mai multe guverne și grupuri începuse inițierea unor planuri de a schimba modul în care relațiile internaționale se desfășurau cu scopul de a preveni repetarea războiului. Președintele Statelor Unite Woodrow Wilson și consilierul său, colonelul Edward M. House, au promovat cu entuziasm ideea unei Societăți ca un mijloc de a evita orice repetare a vărsării de sânge văzute în Primul Război Mondial, iar înființarea unei Societăți a fost un punct principal al celor paisprezece puncte pentru pace. Mai exact, punctul final stipula că „se va forma o asociație generală de națiuni în vederea creării de garanții mutuale de independență politică și de integritate teritorială a statelor mari și mici.
         Liga Națiunilor a fost o organizație internaționala fondată în urma  Conferinței de Pace din 25 ianuarie 1919. Acordul Ligii Națiunilor a fost întocmit de o comisie specială si Liga a fost înființată prin Prima parte a Tratatului de la Versailles semnat la 28 iunie 1919. Este vorba de tratatele semnate la Versailles cu Germania, la Saint-Germain cu Austria, la Neuilly cu Bulgaria, la Trianon cu Ungaria, la Sevres cu Turcia. Inițial, înțelegerea a fost semnată de 44 de state (dintre care 31 de state care au luat parte la Primul Război Mondial de partea Triplei Alianțe). În ciuda eforturilor lui Wilson de a înființa și promova Liga, Statele Unite ale Americii nu au ratificat înțelegerea și au refuzat să se alăture Ligii Națiunilor datorită opoziției Senatului american. Scopurile Ligii Națiunilor au fost dezarmarea, prevenirea războiului printr-o securitate colectiva, rezolvarea disputelor dintre națiuni prin negociere, diplomația si îmbunătățirea prosperității mondiale. Filozofia diplomatică a Ligii a reprezentat un schimb fundamental al direcției urmate timp de 100 de ani.

Puteau a deveni membre ale Ligii statele semnatare ale tratatelor de pace, statele invitate să adere la Pact și orice stat dominion sau colonie cu deplină autoguvernare admise pa baza aprobării Adunării Ligii, dacă ofereau garanții că vor respecta obligațiile internaționale și regulamentele Ligii privind forțele armate și armamentele. Calitatea de membru înceta prin retragerea voluntară, prin excluderea pentru încălcarea pactului și prin neacceptarea amendamentelor la pact, cu un  preaviz de doi ani. Au fost membre ale Ligii circa 60 de state de pe toate continentele, însă acest număr de membri nu a putut realiza universalitatea acestei organizații.

Prin activitatea sa care a durat formal până în aprilie 1946, dar a încetat, practic, odată ci izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Liga Națiunilor nu a dovedit capacitatea de a influența substanțial desfășurarea evenimentelor internaționale și de a deveni un instrument adecvat apărării păcii și securității internaționale.

Liga Națiunilor nu a putut preveni sau împiedica conflictele și crizele grave ce au caracterizat viața internațională în anii 1930-1940 ai secolului al XX-lea.

Astfel, în cazul agresiunii japoneze împotriva Chinei, în 1931 și 1937, Liga Națiunilor nu a luat nici o măsură împotriva agresorului. Liga nu a reacționat față de violările tratatului de pace de la Versailles de către Germania, în 1936 și în 1938, și intervenția Germaniei și Italiei în războiul civil spaniol. Dezmembrarea și anexarea Cehoslovaciei de către Germania (1938-1939 ) și Anschluss-ul impus de aceasta Austriei (1939) au marcat pierderea definitivă a autorității și prestigiului Ligii Națiunilor.

În perioada 1937-1938 situația politică a Europei se afla într-o criză și într-un impas destul de mare, acestea fiind provocate de contradicțiile și disputele dintre statele totalitar-revizioniste cu cele democratice, dar și de crizele politice interne care au condus la o ,,absență externă” a statului respectiv. Franța se confrunta cu o gravă criză politică, în trei ani schimbase patru guverne, foarte mulți demnitari de stat, și lucrul cel mai important este că aceștia se aflau într-o permanentă divergență de idei. Situația în cauză a făcu ca prestigiul extern al Franței să scadă enorm, și în unele cazuri nici să nu fie luată în seamă. Anglia, de departe cea mai activă dintre democrații, era statul care căta alianțe și colaborări cu toată lumea, dar era, practic, blocată din moment ce nu avea partener comun  de acțiune (Spania era în război civil, Franța era paralizată politic, iar U.R.S.S., pentru moment, era exclusă din calcul). Cele două state cu regim totalitar (Italia și Germania) aveau relații de cooperare și prietenie din ce în ce mai bune, lucru evidențiat de viitoarele alianțe și înțelegeri. U.R.S.S., prin regimul comunist și prin practicile extreme ale lui Stalin, reușea să atragă antipatia tuturor statelor, practic, fiind exclusă de la vreo alianță.

Punctele slabe ale Ligii au fost următoarele:

1. Țara al cărei președinte, Woodrow Wilson a visat la ideea Ligii -- America -- a refuzat să se alăture datorită opoziției Senatului. W. Wilson a primit premiul Nobel pentru pace pentru eforturile sale de a promova Liga. Cum era cea mai puternică națiune din lume, aceasta a fost o lovitură serioasă pentru prestigiul Ligii. Totuși refuzul Americii de a adera la Ligă se potrivea cu dorința sa de a promova o politică de izolare față de întreaga lume.

2. Germaniei ni i s-a permis să se alăture Ligii în 1919. Pentru că ea a început războiul în conformitate cu Tratatul de la Versailles, una din pedepse era refuzul de a fi membru al comunității internaționale și, prin urmare, ea nu a fost invitată să adere. A fost o lovitură grea pentru Germania, dar însemna, de asemenea, că Liga nu putea folosi orice forță a Germaniei pentru a-și susține campania împotriva națiunilor agresoare.

3. Nici Rusiei nu i s-a permis să se alăture în 1917, din cauza faptului că avea un guvern comunist care genera teamă în Europa de Vest, iar în 1918, familia regală -- Romanov -- a fost ucisă. Unei astfel de țări nu i se putea permite să facă parte din Ligă.

      Prin urmare, trei dintre cele mai puternice națiuni din lume n-au jucat nici un rol în sprijinirea Ligii. Cei mai puternici membri ai ei erau Marea Britanie și Franța -- ambele având de suferit pe plan financiar și militar în timpul războiului -- și niciuna nu era prea entuziasmată să se implice în disputele care nu priveau Europa de Vest.  

Liga Națiunilor nu a reușit îndeplinirea obiectivului pentru care a fost creată, asigurarea păcii în lume. Nici măcar în materie de prevenire nu a avut mai mult succes. Politicile de dezarmare au fost modeste. Ea însă a revoluționat felul în care au fost privite relațiile internaționale. Pentru prima dată în istorie s-a încercat impunerea unor reguli din afară, care să fie respectate de către state. În domeniul dreptului internațional, drepturilor omului, al culturii și al îmbunătății condițiilor de trai, au existat progrese reale. 

BIBLIOGRAFIE 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Societatea_Na%C8%9Biunilor

https://www.rfi.ro/politica-100424-pagina-de-istorie-liga-natiunilor-mare-speranta-esec

https://ro.historylapse.org/liga-natiunilor

România la Olimpiada de vară de la Munchen din 1972 („Litoral” 1972)

<
- 170 de sportivi, aceasta este cifra celor ce ne vor reprezenta la marea întrecere olimpică de la Munchen. Prin numărul membrilor delegației țării noastre, România va fi una dintre țările cu o participare mare. Pe  primele locuri în acest clasament neoficial se situează Republica Federală Germania (țară organizatoare), Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii, Republica Democrată Germană, Japonia, Franța.
- Față de a 19 a ediție, România prezintă cu 70 de sportivi mai mulți. La Munchen vom concura la atletism, box, canotaj, caiac-canoe, gimnastică, handbal, haltere, înot, sărituri, lupte (libere și clasice), pentatlon modern, polo, scrimă, tir, volei. Cele mai numeroase delegații pe discipline sportive vor fi cele de la canotaj și caiac-canoe, volei, lupte și handbal.
(...)
>

SURSA
***, Breviar olimpic, „Litoral”, Constanța, august 1972.

„Panzer I” (WIKIPEDIA 2018)

 Panzer, Wikipedia, 15.07.2018

Panzer I a fost un tanc ușor fabricat de Germania în anii 1930. Numele reprezintă prescurtarea denumirii Panzerkampfwagen I (vehicul blindat de luptă I), abreviată PzKpfw I. Denumirea tancului în inventarul armatei germane SdKfz (vehicul cu scop special 101).

Proiectarea lui Panzer I a început în 1932, iar producția în 1934. Tancul trebuia folosit pentru instrucție, cu scopul de a implementa în Wehrmacht conceptul utilizării formațiunilor blindate în războiul modern. Cu toate acestea, Panzer I a fost folosit în Războiul Civil Spaniol, în campaniile din Polonia, Franța, URSS și Africa de Nord, precum și-n Al Doilea Război Chino-Japonez. Experiențele utilizării lui Panzer I în timpul Războiului Civil Spaniol au contribuit la elaborarea planurilor de invadare a Poloniei în 1939 și Franței în 1940 de către corpurile blindate germane. Din 1941, șasiul lui Panzer I a fost folosit pentru construirea vânătorilor de tancuri și a tunurilor de asalt. De-a lungul utilizării sale, au existat tentative de a îmbunătăți  acest model, inclusiv în cadrul țărilor străine care au avut în dotare Panzer I, pentru a prelungi durata de exploatare. Tancul a fost folosit de armata spaniolă până în 1954.

Performanța lui Panzer I în luptă era limitată de blindajul subțire și de armamentul ușor care consta în două mitraliere. Fiindcă vehiculul a fost proiectat pentru instrucție Panzer I nu era la fel de capabil precum celelalte tancuri ușoare, precum modelul sovietic T 26. Deși vulnerabil în luptă, acest model reprezenta o mare parte din numărul tancurilor germane, fiind folosit în toate campaniile importante ale Wehrmachtului dintre septembrie 1993 și iunie 1941. Acest tanc ușor mic și vulnerabil a fost depășit ca importanță de către tancurile germane mai cunoscute ca Panzer IV, Panther sau Tiger. Cu toate acestea, contribuția tancului Panzer I în primele victorii ale Germaniei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost semnificativă.

Legiferarea înmatriculării auto în Franța în 1901 (URSULEANU 1981)

<
(...)
Nu mai puțin zgomotoasă a fost reacția la decizia guvernului francez, în anul 1901, de a se înmatricula toate autovehiculele. La început de secol, pe șosele Franței, păcăneau deja suficiente mașini pentru ca autoritatea statală să nu le mai lase de capul lor, ci să le supună controlului și ordinii. Lumea automobiliștilor a reacționat vehement, apărînd dreptul șoferului de a nu da seama nimănui de faptele sale rutiere.Purtătorii de cuvînt ai opoziției devin baronul de Zuylen și de marchizul de de Dion, care clamează în presă: "Vreți să ne înregistrați? Ei bine, nu! Respectați autonomia automobiliștilor!"
Disputa a durat aproape un deceniu, cu sclipitoare dueluri de argumente ale părților, terminîndu-se cu victoria guvernului.Cu tot corul de proteste înălțat. dinspre miile de volane, sistemul înmatriculărilor a fost adoptat definitiv în 1909.
(...)
>

Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981.

 ***, Un sit arheologic excepțional, un "mic Pompei", descoperit în sud-estul Franței, Telegraf, Constanța, 2 august 2017

Originea socială muncitorească a soldaților britanici în Primul Război Mondial (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
Ransome nu putea preciza momentul în care simțise primul simptom al acestei boli. Se întîmplase într-o seară, în Flandra*, puțin timp după aniversarea vîrstei de douăzeci de ani, și cu două zile înainte de a fi rănit a doua oară. (...) Ședea pe pămînt, rezemîndu-se cu spinarea de peretele unei case lovite de bombardamentul din ajun. Asculta, fără să-și dea seama, huruitul îndepărtat și exploziile proiectilelor germane, care spulberau sistematic satele însiruite printre dealurile de dincolo de Boschaepe. Se îndopase cu brînză și cu bere flamandă și stătea relaxat, gîndindu-se cu plăcere că mai avea o noapte de răgaz înainte de a trebui să se întoarcă în prima linie. Războiul nu-l mai înflăcăra de mult. Avea oroare de acest măcel întunecat și înspăimîntător.
Se gîndea la satul Nolham, liniștit și plin de grădini, se întreba ce-o fi făcînd părinții lui la ora aceea și de ce treabă avea să se apuce el după încheierea războiului. Seva înapoia acasă și se va ocupa de una dintre ferme, va studia cîțiva ani la Oxford**, ori va cutreiera Canada sau Africa de Sud*** în căutarea unei lumi noi, în care să-și făurească altă viață, eliberîndu-se de toate constrîngerile de acasă. Un sunet vesel și ascuțit de fluier îl trezi din visări. Întoarse capul și văzu coborînd strada, dinspre Ypres, douăsprezece companii din Regimentul Midland, care veneau să întărească liniile belgiene. Unitățile acestea se aflau în localitate de vreo zece zile, poate chiar mai mult. În tot acest timp le văzuse de mai multe ori, fără să-i atragă în mod deosebit atenția. De data aceasta avu impresia că le vede cu alți ochi. Nu erau oameni, ci maimuțe, un întreg regiment de maimuțe, lipsit însă de umorul grotesc al maimuțelor.
Se apropiară de el, mărșăluind, apoi îl depășiră. Nici unul din acești oameni nu era mai înalt de cinci picioare****. Grotești, îndîrjiți, bravi, dar în același timp rahitici și deformați. Defilau prin fața lui, rînduri-rînduri, legănindu-și ritmic brațele în sunetele fluierului. Simți atunci pentru ei o milă profundă. I se părea că vede prin uniformele lor jerpelite, prin pielea aspră a trupurilor pipernicite, prost hrănite, scofîlcite de ani întregi de trudă, în mine și fabrici, pînă în inima lor și chiar dincolo de ea, pînă în măruntaiele timpului. Abia cum pricepea de ce regimentul acesta era alcătuit din numai din pitici, născuți din fumul și murdăria uzinelor, în umezeala și întunecimea minelor, în foamete, mizerie, greve, lăcomie omenească și în ipocrizia neagră a secolului al XIX lea. Pe nici unul dintre ei nu-l ajunse norocul, după cum nu-i ajutase nici pe părinții lui, urcînd din generație în generație, și așa ieșiseră din pîntecele timpului, regimente întregi de oameni schilozi, degenerați, nenorociți. Cum nu era pe deplin conștient, i se părea că numărul lor crește, că vin milioane de oameni, nu numai din Midland, ci și din Franța, din Germania, din America, din Italia, din întreaga lume occidentală, o mare de oameni în plină mișcare.
(...) Peste alte două luni, fusese decorat pentru fapta lui vitejească, dar nimeni nu știuse că Ransome pornise la atac nu din eroism și convingere, ci pentru că sperase să fie ucis, să nu mai îndure rușinea de a fi om, de a mi constitui a miliarda parte din ceea ce constituia „occidentul civilizat”.
În cursul convalescenței, depresiunea nervoasă continuase să-l supere. Cînd tatăl său venise spre  a-i propune să-l mute la o unitate ferită de primejdii, la care avea dreptul după ce fusese rănit de două ori și decorat cu „Victoria Cross”*****, uimise pe toată lumea primind. Se săturase de măcelul acesta orb.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roma al Indiei moderne, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 111-113.

NOTE M. T.
* Flandra = Regiunea de vest a Belgiei, cu litoral la Marea Nordului. Teatru de război în Primul Război Mondial (1914-1918) ca parte a Frontului de Vest, unde armata germană înfrunta aliații anglo-franco-belgieni.
** Oxford = Cea ma veche universitate engleză, existentă în secolul XI. (https://www.ox.ac.uk/about/organisation/history?wssl=1)
*** Dominioanele Canada și Africa de Sud = Conferința Imperiului Britanic din 1926 descria Marea Britanie și dominioanele sale ca „comunități autonome în cadrul Imperiului Britanic, cu statut egal, în nici un fel subordonate una alteia în orice asopect al politicii interne și externe, dar unite printr-un angajament comun față de Coroană și asociate în mod liber în Comunitatea Britanică de Națiuni”. (http://www.britannica.com/topic/dominion-British-Commonwealth)
**** PICIÓR, picioare, s. n. (...)  8. Veche unitate de măsură, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită și astăzi în unele țări. (...) – Lat. petiolus. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/picior)
***** Victoria Cross = Cea mai înaltă decorație militară britanică, introdusă în 1856 de regina Victoria. (http://www.nationalarchives.gov.uk/help-with-your-research/research-guides/victoria-cross-registers-1856-1944/)

Ambasadorul britanic versus ambasadorul francez într-un ducat german imaginar din secolul XIX (THACKERAY)

<
(...) Viața publică din Pumpernickel era foarte agitată, și partidele, pline de înverșunare. Exista facțiunea Strumpff și partidul Lederiung, prima sprijinită de trimisul nostru, iar cealaltă de însărcinatul cu afaceri al Franței, domnul Macabau. Adevărul era că era deajuns ca ministrul nostru* să se declare de partea doamnei Strumpff, care era în mod neîndoielnic cea mai bună cîntăreață, dintre cele două doamne, avînd un mai mare registru vocal ca madame Liederlung, rivala ei, era de ajuns, zic, ca ministrul nostru să-și exprime vreo părere, ca el să fie numaidecît contrazis de diplomatul francez.
(...)
Noi aveam de partea noastră oe ministrul de interne, pe maestrul de călărie al curții, pe secretarul particular al ducelui și pe preceptorul prințului moștenitor; în timp ce din partidul francez făcea parte ministrul de externe, soția comandantului șef care servise sub Napoleon** și mareșalul curții cu soția lui, care era cît se poate de încîntată să se țină la pas cu moda din Paris și care își primea încîntătoarele toalete și pălăriile prin curierul domnului Macabau. Secretarul cancelariei acestuia era micul Grignac, un tînăr mai afurisit decît Satana și care umpluse toate albumele din localitate cu caricatura lui Taperworm.
Cele două facțiuni își aveau cartierul lor general și la table d'hôte*** la „Pariser Hauf”, celălalt hotel a orașului: și cu toate că, bineînțeles, numiții gentlemeni**** erau obligați să fie curtenitori în public, ei se înțepau totuși cu epigrame mai tăioase ca ascuțișul o văzusem în Devonshire*****, care-și loveau pînă la sînge fluierul piciorului, fără să-și arate însă niciodată durerea pe vreo fibră a mușchilor. Niciodată Taperworm sau Macabau nu trimeteau vreo depeșă guvernelor respective fără ca ea să cuprindă cel mai sălbatice atacuri la adresa rivalului. De pildă, dinspre partea noastră, noi am fi scris: „Interesele Marii Britanii în această localitate și în întreaga Germanie sînt serios periclitate atîta vreme cît va fi menținut în post actualul trimis francez; omul acesta e un personaj atît de infam, încît n-are să se dea în lături de la nici un fel de minciună și n-are să șovăie în fața nici unei crime pentru a-și atinge scopurile. El otrăvește atmosfera curții ațîțînd spiritele împotriva trimisului englez, prezintă politica Marii Britanii în cea mai odioasă și mai revoltătoare lumină și este, din nefericire, susținut de un ministru a cărui ignoranță și lipsuri sînt tot atît de notorii pe cît de fatală este influența lui!” Dinspre partea lor, cei din tabăra adversă ar spune: „Domnul de Taperworm continuă sistemul de stupidă aroganță insulară și de josnică minciună împotriva celei mai mari națiuni a lumii. Ieri, el a fost auzit exprimîndu-se cu multă ușurință despre alteța sa regală doamna ducesă de Berry******; într-o altă ocazie el a insultat pe eroicul duce d`Angouleme******* și a îndrăznit să insinueze că alteța sa regală ducele d`Orleans******** conspiră împotriva augustului tron al crinilor*********. Aurul lui este cu dărnicie risipit în toate părțile în care stupidele sale amenințări dau greș. prin aceste mijloace a izbutit să cîștige mai multe personalități de la curtea de-aici, și, în fine Pumpernickel nu va cunoaște liniștea, Germania  nu va ști ce-i pacea, nici Franța respectul, sau Europa mulțumirea, pînă ce această năpîrcă veninoasă nu va fi strivită sub călcîi”: și așa mai departe. Cînd una din părți trimitea vreo depeșă deosebit de picantă, puteai fi sigur că multe amănunte din cuprinsul ei se strecurau și în cealaltă.


(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor******, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 303-30 .

NOTE M. T.
* În epocă ambasadorul avea și denumirea de ministru.
** După victoriile împotriva Rusiei și Austriei în 1805 și Prusiei în 1806, împăratul Napoleon I a desființat Sfântul Imperiu Romano-German, format din 360 de state din 962, și a creat Confederația Rhinului (1806-1813) din 35 de state, al cărei „protector” s-a proclamat. (http://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/civitas-cibiniensis-ccxxxii-6286.html)
*** la table d'hôte (fr.) = masă rezervată
***** GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentleman)
***** Devonshire = District în sud-vestul Angliei.(http://genuki.cs.ncl.ac.uk/DEV/)
****** Marie-Caroline de Bourbon-Sicilie (1798-1870) = Din 1816 soția ducelui de Berry, nepotul regelui francez Ludovic XVIII (1814-1815-1815-1825). (http://www.britannica.com/biography/Marie-Caroline-de-Bourbon-Sicile-duchesse-de-Berry)
******* Louis Antoine Bourbon (1775 Versailles - 1844 Italia) = Fiul cel mare și moștenitor al regelui francez Carol X Bourbon (1824-1830). (http://www.britannica.com/biography/Louis-Antoine-de-Bourbon-duc-dAngouleme)
******** Ludovic- Filip d`Orleans (1773 Paris -1850 Marea Britanie) = Membru al ramurii Orleans a casei regale franceze Bourbon. Rege al Franței în perioada 1830-1848. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/8955/33/) (http://cultural.bzi.ro/anii-de-exil-a-lui-ludovic-filip-al-frantei-18677) 
********* Floarea de crin a fost simbolul regalității franceze din Evul Mediu până în 1830. (http://www.heraldica.org/topics/fdl.htm)

Aventurierii britanici în orașele Europei în secolul XIX (THACKERAY 1848)

<
(...)
De fapt, putem spune că prietenii noștri erau dintre cei dintîi din mănunchiul acela de îndrăzneți aventurieri britanici care au invadat mai pe urmă continentul și au făcut tot felul de pungășii în toate capitalele Europei. Dar în acele fericite zile ale anilor 1817 și 1818, respectul pentru solvabilitatea și demnitatea englezilor era cît se poate de mare*. Pe atunci ei nu învățaseră, cum am mai spus, să se certe la tocmeală cu stăruința care-i caracterizează în momentul de față. Marile orașe ale Europei nu-și deschiseseră încă porțile întreprinzătorilor noștri escroci. Și pe cînd cu greu mai găsești astăzi vreun oraș din Franța sau din Italia în care să nu dai cu ochii de-un nobil concetățean de-al nostru, având aerul acela de fericită fanfaronadă și de obrăznicie pe care-l purtăm peste tot, trăgîndu-i pe sfoară pe patronii de hoteluri, încasînd cecuri fictive de la bancherii prea încrezători, jefuindu-i pe birjari de trăsurile lor, pe bijutieri de giuvaericale, pe călătorii neprevăzători cu banii lor la mesele de joc și pînă și bibliotecile publice de cărțile lor, cu treizeci de ani înainte nu-ți trebuia decît să fii lord englez, călătorind în trăsura ta particulară, și găseai credit oriunde aveai chef să-l cauți iar gentlemanii în loc de-a băga mîna în buzunarul altora erau cei buzunăriți.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bâlciul deșertăciunilor**, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 22-23.

NOTĂ M. T.
* Era perioada imediat următoare înfrâgerii definitive a Franței republicane și imperiale (Waterloo, 18 iunie 1815), după mai mult de două decenii de războaie (1792-1815), în care Marea Britanie a fost inițiatoarea a șapte coaliții europene antifranceze.
** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de Wiliam Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Admiratori britanici ai împăratului francez Napoleon I (THACKERAY 1848)

<
(...)
În timpul acestei întrevederi, Pitt Crawley dădu o lovitură de maestru care dovedi că, dacă nu și-ar fi distrus cariera diplomatică printr-o delăsare timpurie, ar fi putut atinge un rang înalt în profesiunea lui. Cînd contesa văduvă de Southdown începu să-l împroaște cu noroi pe parvenitul de corsican*, după cum era moda vremii, și să demonstreze că era un monstru pătat de toate crimele care se pot imagina, un poltron și un tiran care nu merita să mai trăiască, unul a cărui cădere a fost prezisă etc, Pitt Crawley a luat numaidecît apărarea acestui om al destinului. El descrise în calitatea lui de prim-consul**, așa cum îl văzuse la Paris, cînd se încheiase Pacea de la Amiens*** și cînd el, Pitt Crawley, avusese onoarea de-a face cunoștință cu marele și bunul domn Fox****, un om de stat care, oricît de mult s-ar deosebi de el, îi era cu neputință să nu-l admire din tot sufletul, un om de stat care avusese întotdeauna cea mai înaltă părere despre împăratul Napoleoni. Și el vorbi în termeni plini de-o violentă indignare despre neleala purtare a aliaților față de monarhul detronat*****, care, după ce s- a pus în mod generos la discreția lor, a fost supus unei josnice și crude exilări, în timp ce o gloată de papistași bogați tiraniza Franța în locul său******.
Această îndreptățită oroare față de superstiția papală îl ridica pe Pitt Crawley în opinia lady*******-ei Southdown, în timp ce admirația lui pentru Fox și Napoleon îl ridica peste măsură de mult în ochii domnișoarei Crawley. Prietenia ei pentru acest defunct om de stat britanic a fost pomenită chiar la începutul acestei povestiri, cînd am făcut cunoștință cu tînărul Pitt. Ca o adevărată liberală ce era, domnișoara Crawley făcuse opoziție tot timpul războiului, și deși sîntem absolut siguri că prăbușirea împăratului n-a zdruncinat-o prea mult pe bătrîna doamnă - și nici îngrozitorul tratament la care fusese supus nu tindea să-i scurteze viața sau somnul ei cel de toate zilele - vorbele lui Pitt îi merseseră drept la inimă cînd îi ridică în slava cerului pe cei doi idoli ai ei;
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor********, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, p. 351-352.

NOTE M. T.
* Împăratul Napoleon Bonaparte s-a născut în insula Corsica, într-o familie burgheză. (https://istoriastazi.wordpress.com/2012/09/08/napoleon-bonaparte-pe-scurt-2/)
** Prin lovitura de stat din 7 noiembrie 1799, generalul N. Bonaparte înlocuiește regimul Directoratului cu un triumvirat consular. N. B. păstrează titlul de Prim-Consul al Republicii franceze până la proclamarea Imperiului în 1804.. (http://adrianavilsan.blogspot.ro/2012/06/consulat-si-primul-imperiu-napoleon.html)
*** Amiens = Localitate în N Franței. La 25 martie 1802, la Amiens s-a semnat pacea între Marea Britanie și Franța, încheindu-se ostilitățile începute în 1793. Deoarece prevederile documentului nu au fost puse în aplicare, războiul va fi reluat în 1803, încheindu-se prin prima bdicare a împăratului Napoleon în 1814. (http://cultural.bzi.ro/pacea-de-la-amiens-si-reluarea-razboiului-franco-britanic-21196)
**** Charles Fox (1749-1806) = Politician liberal (whig) britanic. Ministru de externe în 1782, 1783 și 1786. (https://www.gov.uk/government/history/past-foreign-secretaries/charles-fox)
***** Armatele celei de a șasea coaliții antifranceze au ocupat Parisul în martie 1814, forțându-l pe împăratul Napoleon să abdice la 11 aprilie 1814 și să se exileze în insula mediteraneană Elba. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/acum-200-ani-napoleon-e-exilat-insula-elba)
****** După abdicarea lui Napoleon, dinastia regală procatolică Bourbon a revenit pe tronul Franței prin Ludovic XVIII (1814-1815; 1815-1824), fratele lui Ludovic XVI, cel executat de republicani în 1793. (http://cultural.bzi.ro/exilul-lui-ludovic-al-xviii-lea-al-frantei-20837)
******* lady (eng.) = Termen de respect pentru o femeie, corespunzător bărbătescului gentleman sau lord. (http://www.csmonitor.com/2007/0202/p18s02-hfes.html)
******** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Proclamația lui Napoleon I înainte de bătălia de la Waterloo (THACKERAY 1848)

<
(...)
De nenumărate ori în cursul dimineții, Isidor al domnului Jos făcu naveta între locuința din oraș a acestuia și porțile hotelurilor și ale reședințelor din jurul parcului, unde locuiau englezii și acolo, amestecîndu-se cu ceilalți valeți, curieri și lachei, culegea toate veștile cîte circulau și se întorceau apoi cu buletine pentru informarea stăpînului său. Aproape toți domnii aceștia erau, în sinea lor, de partea împăratului, și-și aveau părerile lor în legătură cu grabnicul sfîrșit al campaniei. Proclamația dată de împărat la Avesnes* fusese răspîndită peste tot și din belșug în orașul Bruxelles. „Soldați! grăia aceasta. Sărbătorim astăzi aniversarea luptelor de la Marengo** și Friedland***, unde au fost în două rînduri hotărîte destinele Europei. Atunci, ca și după Austerlitz*****, și ca și după Wagram******, am dat dovadă de prea multă generozitate. Am crezut în jurămintele și promisiunile principilor cărora le-am îngăduit să-și păstreze tronurile. Să mergem încă o dată și să-i înfrîngem. Noi și ei n-am rămas oare aceiași oameni? Soldați! Aceiași prusaci, care sînt atît de aroganți astăzi, au fost trei contra unul împotriva noastră la Jena******* și șase contra unul la Montmirail********. Aceia dintre voi care au fost prizonieri în Anglia pot povesti camarazilor lor ce chinuri îngrozitoare au avut de îndurat acolo pe bordul pontoanelor-închisori. Nebuni! O clipă de noroc i-a orbit, dacă intră în Franța, își vor găsi acolo mormîntul!” Partizanii francezilor, însă, profetizau o exterminare mult mai grabnică a dușmanilor împăratului decît proclamația respectivă și căzuseră cu toții de acord că prusacii și britanicii n-au să se mai întoarcă decît ca prizonieri în ariergarda armatei cuceritoare. Toate părerile acestea care se vînturaseră în cursul zilei îi fuseseră duse la cunoștință și începuseră să opereze asupra sentinelelor domnului Sedley. I se spunea că ducele de Wellington********* plecase pentru a încerca să-și adune armata a cărui avangardă fusese complet zdrobită cu o noapte înainte.
- Zdrobită, pe naiba! exclamă Jos, al cărui curaj era încă neclintit la dejun. Ducele s-a dus să-l bată pe împărat, așa cum i-a bătut mai înainte pe generalii lui**********.
- Documentele ducelui sînt arse, efectele i-au fost mutate, iar cartierul lui general este pregătit acum pentru ducele de Dalmația, răspunse informatorul lui Jos. Știu asta de la propriul lui maître d`hotel***********. Oamenii ducelui de Richemont nu mai prididesc cu împachetatul. Excelența-sa a și luat-o din loc, iar ducesa așteaptă numai să-și vadă împachetată și argintăria și pleacă să se întîlnească cu regele Franței************ la Ostanda*************.
- Regele Franței e la Gand**************, băiete! replică Jos, arătîndu-se neîncrezător.
- A fugit azi-noapte la Bruges și se îmbarcă astăzi de la Ostanda. Ducele de Berry************** a fost făcut prizonier. Iar cei care doresc să-și scape pielea ar face mai bine să plece numaidecît, căci mîine are să dea drumul la diguri***************... și cine o să mai poată fugi cînd toată țara are să fie sub apă?
- Baliverne, domnule, noi sîntem trei contra unu, domnule, împotriva oricărei forțe pe care o poate aduce Boney**************** pe cîmpul de bătaie! obiectă domnul Sedley. Austriecii și rușii sînt în marș. El trebuie și are să fie zdrobit! zise Jos, bătînd cu pumnul în masă.
- Prusacii au fost trei contra unul și la Jena, iar el le-a luat armata și regatul într-o săptămînă. Ei au fost șase contra unu la Montmirail, iar el i-a ca pe o turmă de oi. E drept că armata austriacă vine încoace, dar cu împărăteasa și cu regele Romei*****************  în frunte; iar Rusia, vai! rușii au să dea înapoi. Iar englezii n-or să afle nici un fel de milă, avîndu-se în vedere cruzimea lor față de vitejii noștri noștri soldați pe bordul îngrozitoarelor lor pontoane-închisori, Priviți, stă scris negru pe alb. Asta e proclamația majestății-sale, împărat și rege! zise dîndu-și acum pe față simpatia lui față de Napoleon;
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor******************, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 315-316.

NOTE M. T.
* Avesnes = Comună în NV Franței, în apropierea graniței cu Belgia și a Canalului Mânecii. Pe aici a trecut, la 14 iunie 1815, Napoleon în marș spre Waterloo, localitate belgiană la sud de Bruxelles. (http://www.lavoixdunord.fr/region/hestrud-il-y-a-200-ans-napoleon-passait-par-l-avesnois-ia12b45200n2868788)
** Marengo = Localitate în regiunea Piemont din NV Italiei. La 14 iunie 1800, generalul Bonaparte, prim-Consul al Republicii franceze, a învins decisiv o armată austriacă a celei de a doua coaliții antifranceze. (http://www.historyofwar.org/articles/battles_marengo.html)
*** Friedland = Localitate în regatul Prusiei, respectiv Rusia de azi. La 14 iunie 1807, împăratul Napoleon a învins decisiv o armată rusă a celei de a patra coaliții antifranceze. (http://militaryhistory.about.com/od/napoleonicwars/p/battle-of-friedland.htm)
**** Austerlitz = Localitate în Cehia. La 2 decembrie 1805, Napoleon I îi învinge aici pe țarul Rusiei și împăratul Austriei. Ca urmare, Austria va încheia pacea, ducând la destrămarea celei de a treia coaliții antifranceze. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/austerlitz-b-t-lia-celor-doi-mp-ra-i)
***** Wagram =  Localitate în Austria, lângă Viena. La 5-6 iulie 1809, Napoleon învinge decisiv armata austriacă, fapt ce duce la destrămarea  celei de a cincea coaliții antifranceze. (http://www.britannica.com/event/Battle-of-Wagram)
****** Jena = Localitate în Germania. La 14 octombrie 1806, Napoleon I învinge o armată prusacă din cea de a patra coaliție antifranceză. (http://www.historynet.com/battle-of-jena-napoleons-double-knock-out-punch.htm)
******* Montmirail = Localitate în NE Franței. La 11 februarie 1814, Napoleon I a învins o armată ruso-prusiană a celei de a șase coaliții antifranceze. (http://www.napoleonguide.com/battle_montmirail.htm)
******** Arthur Wellesley (1769-1852) = Mareșal, duce și prim-ministru britanic. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/omul-care-l-nvins-napoleon)
********* În perioada 1809-1814, Wellesley a comandat forțele britanice, spaniole și portugheze care au eliberat Peninsula Iberică de sub ocupația franceză. (http://www.peninsularwar.org/penwar_e.htm)
********** maître d`hotel (fr.) = majordom
*********** Ludovic Bourbon (1755-1824) = Rege al Franței cu numele de Ludovic XVIII (1814-1815;1815-1824) (http://cultural.bzi.ro/exilul-lui-ludovic-al-xviii-lea-al-frantei-20837)
************ Oostende/Ostende = Port medieval belgian la Marea Nordului, în provincia Flandra. (https://www.virtualtourist.com/travel/Europe/Belgium/Provincie_West_Vlaanderen/Oostende-350535/TravelGuide-Oostende.html)
************ Gent/Gand = Oraș medieval în Belgia, în provincia Flandra. (http://www.mihaijurca.ro/impresii-din-gent-belgia-oras-medieval-situat-pe-drumul-dintre-bruxelles-si-bruges)
************* Charles Ferdinand D Artois (1778-1820) = Ducele de Berry, fiul cel mic al regelui francez Carol X (1824-1830) (http://www.geni.com/people/Charles-Ferdinand-d-Artois/6000000002188429639)
************** PÓLDER, poldere, s. n. Nume dat în Olanda unei porțiuni joase de uscat smulsă mării sau unui lac maritim prin îndiguire și drenare. – Din germ.Polder. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/polder) (http://www.diaconescuradu.com/olanda-de-la-o-mare-la-alta)
*************** Boney = Poreclă dată de caricaturistul englez J. Gillray lui Napoleon Bonaparte în 1802. (http://blog.britishmuseum.org/2015/02/13/the-many-faces-of-napoleon-little-boney-or-napoleon-le-grand/)
**************** Napoleon Francois Bonaparte (1811 Paris - 1832 Viena) = Fiul Mariei Luiza de Austria și a lui Napoleon I, care i-a dat titlul de „regele Romei” și a abdicat în favoarea sa la 11 aprilie 1814. Nu a domnit efectiv și a locuit apoi cu mama sa, la bunicul său, împăratul Austriei, care i-a dat titlul de duce de Reichstadt. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/7967/33/)
***************** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)