Magna Charta Libertatum în Anglia în 1215 (JEROME 1889)

(....) În preajma noastră erau puține lucruri care ne-ar fi putut aduce aminte de secolul al nouăsprezecelea; și în timp ce ne uitam la razele soarelui de dimineață, care învăluia fluviul*, nu ne era greu să ne închipuim că secolele care ne despărțeau de acea dimineață de neuitat de iunie 1215 (1) au dispărut și  că noi, feciori de yeomeni (2) englezi, îmbrăcați în haine toarse în casă și încinși cu pumnale, așteptăm acolo pentru a fi martori la scrierea acelei mărețe pagini a istoriei, al cărei înțeles avea să fie tălmăcit oamenilor simpli peste vreo patru sute și ceva de ani de unul Oliver Cromwell**, care o studiase temeinic.
(...) Regele John*** a dormit în palatul Duncroft****, iar în ajun, o zi întreagă, orășelul Staines***** a răsunat de zăngănitul armelor, de tropotul cailor pe pietrele aspre, de comenzile căpitanilor, de înjurăturile fioroase și de glumele grosolane ale arcașilor bărboși, ale halebardierilor și ale lăncierilor străini vorbind limbi ciudate.
(...)
În jurul focului din piață s-au adunat tot mai multe oști ale baronului. (...) Iar în cîmpiile dimprejur licăresc slabele lumini ale taberelor mai îndepărtate: aici sînt strînși oameni credincioși cine știe cărui stăpînitor de pămînturi, iar dincolo, în afara orașului, ca niște haite de lupi la pîndă, mișună lefegiii francezi ai trădătorului John.
(...)
Încă de la revărsatul zorilor, pe prima din cele două insule, ceva mai sus de locul unde ne aflăm noi acum, e zarvă și se aud nenumărați muncitori care robotesc. Se ridică steagul adus aici cu o seară în urmă; tîmplarii bat în cuie șirurile de bănci, în timp ce ucenicii din Londra sînt de față, îmbrăcați în mătăsuri și veșminte de aur și argint.
(...)
Și astfel, în răstimpuri, pe drum se înșiruie grupuri și cete de oameni înarmați pînă-n dinți, cu căști și platoșe care scînteiază sub razele prelungi și joase ale soarelui de dimineață, pînă cînd, cît poți cuprinde cu ochiul, drumul e înțesat de oțel strălucitor și armăsari nestruniți.  Călăreți, care strigă într-una, galopează de la un grup la altul, fel de fel de stegulețe fîlfîie leneș sub calda boare de vînt, iar din vreme în vreme, freamătul se întețește: șirurile de oameni se dau într-o parte și alta a drumului, iar vreun baron mai de seamă, călare pe calul său de luptă și înconjurat de scutieri, trece în față, ca să-și ocupe locul în fața iobagilor și a vasalilor săi.
În față, pe costișa dealului Cooper, s-au adunat sătenii cu chipuri nedumerite și orășenii curioși, care au venit în fugă de la Staines. Nu e nimeni care să știe despre ce anume e vorba, dar fiecare tălmăcește în felul lui marele eveniment la care au venit să ia parte. Unii spun că toată lumea va avea de cîștigat de pe urma zilei acesteia, dar moșnegii clatină din cap ca unii care au mai auzit astfel de povești.
Toatã Tamisa, pînă hăt la Staines, e presărată cu bărci și lotci pescărești - dintr-acelea care astăzi nu se mai bucură de trecere, fiind folosite. numai de oamenii cu mai puțină dare de mînă. Peste pragurile înalte, unde în anii de mai tîrziu se va ridica ecluza Bell, ele au fost împinse sau trase de vîslașii lor vînjoi, iar acum se înghesuie lîngă bărcile mari, pregătite să-l ducă pe regele John spre locul unde Magna Charta****** așteaptă să fie iscălită.
E vremea amiezii, iar noi toți cei ce sîntem de față am așteptat cu răbdare multe, multe ceasuri.  S-a răspîndit zvonul că John cel șugubăț ar fi scăpat iar din mîna baronului, fugind din palatul Duncroft cu lefegiii după el, și că în curînd o să se apuce de cu totul alte îndeletniciri decît să semneze Charta pentru libertatea poporului său.
Dar nu! De data asta l-au prins ca într-un clește; în zadar s-a zbătut și a căutat să fugă.
În fundul zării, pe drum, s-a stîrnit un nouraș de praf care se apropie și crește tot mai mult. Zgomotul copitelor de cai sporește, iar ici, colo, printre șirurile de ostași aliniați, înaintează o cavalcadă măreață de lorzi și cavaleri îmbrăcați în costume pitorești. In față, în spate și pe flancuri călăresc yomenii baronilor, avîndu-l în mijlocul lor pe regele John. Acesta se îndreaptă spre bărcile care-l așteaptă, iar marii baroni se desprind din coloane ca să-l întîmpine. El rîde, le zîmbește și le spune cuvinte mieroase, de parcă ar fi la o serbare dată în cinstea lui și la care a fost invitat. Dar în clipa cînd se pregătește să descalece, el aruncă o privire grăbită lefegiilor francezi, aliniați în ariergardă, apoi una șirurilor neîndurătoare de oameni și baroni care-l încercuiesc.
E prea tîrziu? O lovitură necruțătoare dată călărețului care-l însoțește, un strigăt lansat trupelor franceze, o șarjă deznădăjduită împotriva oamenilor nepregătiți din fața lui... și acești baroni răzvrătiți ar putea să se căiască de ziua cînd au încercat să-i zădărnicească planurile! O mînă mai îndrăzneață ar fi putut răsturna situația chiar în clipa aceea. Dacă ar fi fost Richard******* acolo, cupa libertății ar fi fost îndepărtată de la buzele Angliei, care i-ar fi simțit gustul abia peste o sută de ani!
Dar regele John își pierde cumpătul în fața chipurilor aspre ale luptătorilor englezi. Brațul lui alunecă pe frîu, regele descalecă și se urcă în prima barcă. Baronii, cu mîinile lor îmbrăcate în zale, îl urmează de îndată, strîngînd cu nădejde teaca paloșului; se dă semnalul de plecare. Greoaie, bărcile cu punți sclipitoare părăsesc țărmul din preajma lui Runnymede. Ele înaintează agale, în contra curentului repede, pînă cînd, cu un zgomot surd, lovesc țărmul marii insule care de aici înainte va purta numele de insula Magna Charta. Regele John a pășit pe țărm, iar noi așteptăm. în mijlocul unei tăceri de mormînt pînă cînd un chiot străpunge văzduhul și atunici știm că a fost așezată piayra de temelie a libertății engleze.
(...)

(1) La Runnymede********, la 15 iunie 1215, regele John a fost silit de baronii săi să semneze Magna Charta (prima constituție engleză, care limita puterea regală, mai ales în interesul marilor  baroni feudali).
(2) Mic proprietar de pămînt.

(...)

Sursa
J. K. Jerome, Trei într-o barcă, trad. L. Levițchi, ed. Tineretului, București, 1966, pp. 187-192.

Note M. T.
* Tamisa = Fluviu navigabil pe cea mai parte din lungimea sa de 346 km și care străbate S Angliei de la V la E, pentru se vărsa printr-un estuar în Marea Nordului, după ce traversează Londra. (ro.wikipedia.org)
** Oliver Cromwell (1599-1658) = Fiu de proprietar rural și deputat. Deputat din 1628. Comandant în armata Parlamentului în Războiul Civil (1642-1649) împotriva regelui absolutist Charles I Stuart al Angliei, Scoției și Irlandei. Lord Protector al Commonweathului Angliei, Scoției și Irlandei (1653-1658). (istoriiregasite.wordpress.com)
*** John Plantagenet (1166 - 1216) = Fiu al lui Henric II, rege al Angliei și duce al Normandiei (1154-1189), și frate mai mic al lui Richard I Inimă de Leu, rege al Angliei și duce al Normandiei (1189-1199). Rege al Angliei (1199-1216) și duce al Normandiei (1199-1204). Poreclit "fără de țară" pentru că nu primise feudă de la tatăl său. (www.historia.ro)
**** Duncroft Hall = Clădire în Staines.
***** Staines-upon-Thames (Staines pe Tamisa) = Oraș în comitatul Surrey, regiunea Sud-Est. (eng.wikipwdia.ro)
****** charta (latină) = Document medieval prin care autoritățile recunoșteau privilegiile unor categorii sociale. (dexonline.ro)
******* ecluza Bell = A fost construită prima dată în 1817-1818 și reconstruită după diverse avarii în cursul secolului. A preluat numele lui Charles Bell, primul tehnician care a manevrat-o. (eng.wikipedia.org)
******* Richard Plantagenet (1157 - 1199) = A fost unul dintre conducătorii Cruciadei III (1189-1192), declanșată ca urmare a recuceririi Ierusalimului de către musulmani în 1187. La întoarcere, a fost capturat de împăratul Germaniei și eliberat în 1194 în schimbul unei răscumpărări. A petrecut puțin timp în Anglia, fiind implicat în nesfârșite lupte pentru teritorii în Franța, în cursul cărora a și murit. (istoriiregasite.wordpress.com)
******** Runnymede = Oraș în comitatul Surrey, regiunea Sud-Est. (www.runnymede.gov.uk)

Insula Magna Charta de pe fluviul englezesc Tamisa (JEROME 1889)

< (...) Ne-am abătut și pe insula Magna Charta, ca să aruncăm o privire asupra pietrei care se află într-o căsuță de acolo și despre care se spune că pe ea ar fost semnată Marea Chartă* - cu toate că eu însumi mă feresc să afirm dacă a fost semnată sau nu acolo, ori, după cum spun unii, pe celălalt mal, la "Runningmede".În sinea mea, totuși, sînt ispitit să dau crezare versiunii cum că s-ar fi semnat pe insulă. Dacă aș fi fost unul din baronii vremii aceleia, aș fi stăruit pe lîngă tovarășii mei ca regele John să fie adus pe insulă, unde un mușteriu atît de flușturatic ca el. ar fi avut mai puțină libertate de acțiune. (...) >

Sursa
J. K. Jerome, Trei într-o barcă, ed. Tineretului, București, 1966, pp. 193-194.

Notă M. T.
* La 15 iunie 1215, la Runnymede,baronii englezi l-au obligat pe regele Ioan "fără de țară" Plantagenet (1199-1216) să semneze Magna Charta Libertatum, document în latină prin care acesta recunoștea "libertățile" supușilor săi. Începutul procesului istoric de democratizare a Angliei. (www.historia.ro)

Legiferarea înmatriculării auto în Franța în 1901 (URSULEANU 1981)

<
(...)
Nu mai puțin zgomotoasă a fost reacția la decizia guvernului francez, în anul 1901, de a se înmatricula toate autovehiculele. La început de secol, pe șosele Franței, păcăneau deja suficiente mașini pentru ca autoritatea statală să nu le mai lase de capul lor, ci să le supună controlului și ordinii. Lumea automobiliștilor a reacționat vehement, apărînd dreptul șoferului de a nu da seama nimănui de faptele sale rutiere.Purtătorii de cuvînt ai opoziției devin baronul de Zuylen și de marchizul de de Dion, care clamează în presă: "Vreți să ne înregistrați? Ei bine, nu! Respectați autonomia automobiliștilor!"
Disputa a durat aproape un deceniu, cu sclipitoare dueluri de argumente ale părților, terminîndu-se cu victoria guvernului.Cu tot corul de proteste înălțat. dinspre miile de volane, sistemul înmatriculărilor a fost adoptat definitiv în 1909.
(...)
>

Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981.

O veche familie nobilă din Anglia secolului XIX (THACKERAY 1862)

<
(...)
 Am avut pînă acum, o dată sau de două ori, ocazia să menționez un nobil conte și cu siguranță că nici un cititor serios nu va consimți ca domnia sa să treacă prin prezenta istorie, alături de mulțimea personajelor de rînd, fără ca noi să nu zăbovim asupra persoanei sale. Dacă numele de Burke sau Debrett vă sînt cît de cît familiare, atunci știți și că vechea familie Ringwood este de mult cunoscută pentru întinsele sale domenii și pentru fidelitatea față de coroana britanică.
În frămîntările care, din nefericire, au tulburat acest regat după detronarea ultimei case domnitoare, a fost implicată și familia Ringwood, alături de multe alte familii, dar la urcarea pe tron a Majestății Sale George al III lea (1), acestor divergențeli s-a pus capăt în chip fericit, iar monarhul nici c-a avut vreun supus mai loial și mai devotat decît sir John Ringwood, baronet de Wingate și Whipham Market. Prin influența lui, sir  John a trimis trei membri în Parlament, iar în vremurile periculoase și supărătoare ale războiului din America (2), această influență a fost exercitată neîntrerupt și atît de cordial în favoarea ordinii și coroanei, încît Majestatea sa a socotit nimerit să-l avanseze pe sir John la demnitatea de baron Ringwood. Fratele lui sir John, sir Francis Ringwood din Appleshaw, care a urmat magistratura, a fost și el investit cu titlul de baron la Curtea de Finanțe a Majestății sale. Primul baron, mort în 1786, l-a avut ca succesor pe cel mai mare dintre cei doi fii ai săi, John, al doilea baron și primul conte de Ringwood. Fratele domniei sale, onorabilul colonel Philip Ringwood a pierit pe cîmpul de luptă, acoperit de glorie, în fruntea regimentului său și pentru apărarea țării, în bătălia de la Busaco (3), 1810, lăsînd două fete, Louisa și Maria, care de atunci locuiau cu contele, unchiul lor.
Contele de Ringwood n-a avut decît un fiu, Charles, viconte de Cinqbars, care, din nefericire, s-a prăpădit în cel de-al douăzeci și doilea an al vieții, de tuberculoză. Așa că descendenții lui sir Francis Ringwood au devenit moștenitorii marilor moșii ale contelui, de la Wingate și Whipham Market, dar nu și ale titlurilor de noblețe conferite contelui și tatălui său.
Împreună cu lordul Ringwood locuiau cele două nepoate ale sale, fiicele răposatului său frate, colonelul Philip Ringwood, mort răposatului său frate, colonelul Philip Ringwood, mort în războiul din Spania*. Dintre ele, cea mai tînără, Louisa, era favorita lordului: și chiar dacă cele două tinere erau fiecare în posesia unei averi proprii considerabile, se spunea că unchiul lor avea să se îngrijească în continuare de ele, mai ales că nu era în relații prea bune cu vărul său, sir John din Shaw, care se alăturase partidului Whig, în vreme ce lordul era șeful partidului Tory (4).
Dintre cele două nepoate, cea mai mare, Maria, mai niciodată în favorurile unchiului ei, s-a măritat, în 1824, cu Talbot Twysden, Esq. (5), împuternicitul cu impozitele la „Powder and Pomatum Office”. Dar cea mai mică, Louisa, a atras asupra sa furia lordului prin fuga ei cu George Brand Firmin, Esq., doctor în medicină, un tînăr gentleman de la universitatea Cambridge, care veghease la căpătîiul lodului Cinqbars cînd acesta a murit la Neapole și adusese apoi corpul defunctului acasă, la castelul Wingate.
(...)

* Război național împotriva francezilor (1808-1814).
>

SURSA
William Thackeray, Peripețiile lui Philip..., ed. Univers / colecția Clasicii literaturii universale, Constanța, 1986, p. 50-52.

NOTE M.T.
(1) George III Hanovra (1738-1820) = Rege al Marii Britanii în perioada 1760-1820. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheHanoverians/GeorgeIII.aspx)
(2) Războiul de Independență al celor 13 colonii britanice din America de Nord a avut loc în perioada 1774-1783. (http://www.myrevolutionarywar.com/)
(3) In batalia de la Busaco, Portugalia, forțele britanice si portugheze, conduse de generalul britanic Wellington au înfrânt forțele franceze superioare conduse de mareșalul A. Massena. (http://www.britishbattles.com/peninsula/peninsula-busaco.htm)
(4) Whig a fost precursorul partidului liberal, iar Tory al celui conservator. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/641802/Whig-and-Tory)
(5) Esquire = Titlu acordat unui gentleman britanic (http://dictionary.reference.com/browse/esquire).

Necrologul contelui Ringwood in Anglia secolului XIX (THACKERAY 1862)

<
Primul și singurul conte de Ringwood se supuse soartei hărăzite atît lorzilor cît și oamenilor de rînd. Grăbindu-se spre magnifica lui reședință din Whipham Market, unde-și propusese să invite lume aleasă cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, Excelența sa părăsi Londra abia întremat după un atac de gută, boală a cărui victimă fusese timp de cîțiva ani. Pesemne că boal îi atinsese și stomacul și îl biruise fără veste. La Turreys Regum, la vreo cincizeci de kilometri de reședința lui somptuoasă, unde obișnuia să se ospăteze în călătoriile lui regești spre casă, încpură să-l chinuie dureri îngrozitoare, cărora însoțitorii lui nu le acordară atenția cuvenită, căci de cîte ori această maladie dureroasă nu-i dădea pace, răcnea din răsputeri, iar limbajul și comportarea îi erau deosebit de violente. Refuză cu furie să trimită după doctor la Turreys și insistă să-și continue călătoria spre casă. Se număra printre acei oameni de modă veche, care n-ar fi călătorit în ruptul capului pe calea ferată (deși averea i-ar fi sporit considerabil dacă ar fi lăsat să treacă o cale ferată pe proprietatea lui); caii lui erau întotdeauna pregătiți la Popper`s Tavern, un cătun singuratic, l aapropae treizeci de kilometri de casa lui princiară. Ajungînd la Popper`s, nu făcu nici un semn, nu rosti nici un cuvînt, fapt care-i alarmă pe servitori. Cînd aprinseră lămpile trăsurii și se uitară înăuntru, în cupeu, văzură că lordul, proprietar al atîtor mii de pogoane de pămînt și, după cum vorbea lumea, al unor imense bogății, murise. Călătoria de la Turreys fusese ultimul drum dintr-o viață prosperă și, dacă nu admirată, cel puțin notorie și plină de strălucire.
„Răposatul John George, conte și baron Ringwood și viconte Cinqbars, și-a făcut intrarea în societate în perioada critică de dinaintea Revoluției franceze* și și-a început cariera ca prieten și tovarăș al Prințului de Wales**. Cînd Majestatea sa s-a retras din partidul Whig***, lordul Ringwood a aderat la partidul Tory**** și a primit, ca răsplată a fidelității sale, titlul de conte. Dar cu ocazia investirii lordului Steyne cu titlul de marchiz, lordul Ringwood s-a certat o vreme cu prietenul și stăpînul lui, socotind că i se desconsideraseră serviciile, dat fiind că nu i se conferise acel titlu. În diverse ocazii, votă împotriva guvernului, obligîndu-i pe candidații propuși de el în Camera Comunelor***** să voteze pentru partidul Whig. Nu s-a mai împăcat cu Majestatea sa, răposatul George al IV******, despre care obișnuia să vorbească cu asprime. Totuși Reforma Sistemului Electoral******* îl trecu defintiv de partea partidului Tory, al cărui mmebru a și rămas, fiind un suporter, dacă nu elocvent, cel puțin vehement al acetui partid. Se spunea despre el că era un moșier liberal, atîta timp cît arendașii lui nu i se împotriveau. Unicul lui fiu a murit prematur, iar Excelența sa nu a fost, pare-se, în relații bune cu ruda și succesorul său, sir John Ringwood, baronet de Appleshaw. Titlul de baron există în această familie veche de pe vremea domniei regelui George I********, cînd sir John Ringwood a fost înnobilat, iar sir Francis, fratele lui, intendent la vistieria statului, a fost avansat la rangul de baronet de către primul nostru suveran din casa de Hanovra.”
Așa suna articolul pe care l-am citit împreună cu soția mea în dimineața din ajunul Crăciunului, în vreme ce copiii noștri împodobeau candelabrele și oglinzile cu vîsc, pentru apropiata sărbătoare.

(...)
>

SURSA
William Thackeray, Peripețíile lui Philip..., ed. Univers / colecția Clasicii literaturii universale, București, 1986, p. 312-313.

NOTE M.T.
* 1789
** Printul mostenitor - viitorul George IV.
*** Liberal.
**** Conservator.
***** Camera inferioara a Parlamentului britanic.
****** George IV (1820-1830).
******* Reforma electorala din 1832 promovata de partidul Whig a anulat privilegiile localitatilor rurale medievale cu o populatie mica si a acordat drepturi noilor orase industriale cu o populatie mare. (http://www.crispedia.ro/Reforma_electorala_din_1832_din_Anglia)
******** George I (1714-1727). Ducatul protestant Hanovra era unul din cele 360 de state ale Sfantului Imperiu Roman de Natiune Germana (962-1806). (http://optdolari.blogspot.com/2011/03/politica-angliei-in-perioada-domniei.html)

O fantezie despre rolul aristocrației britanice în literatură (MAUGHAM 1930)

În 1930 scriitorul englez William Somerset Maugham (1874-1965) a publicat romanul Cakes and Ale. Cartea este scrisă la persoana întâi, personajul principal fiind tot un scriitor. În tinerețea sa acesta frecventa casa din Londra a unui scriitor mai în vârstă și mai cunoscut, unde întâlnea diverse personaje din societatea engleză. Cu această ocazie autorul  își permite o fantezie având ca subiect un viitor rol al străvechii aristocrații britanice în literatură.

<Din cînd în cînd, cîte o persoană cu titluri de noblețe mai aducea un pic de strălucire; dar asta se întîmpla doar rareori, căci pe vremea aceea, aristocrația încă nu cocheta cu viața boemă și dacă vreo persoană de rang înalt cultiva totuși societatea artiștilor, de obicei o făcea doar pentru că vreun divorț răsunător sau vreo mică încurcătură la o partidă de cărți îi îngreunase viața la nivelul său social.

Însă toate acestea noi le-am schimbat. Unul din cele mai mari speranțe pe care le-a adus  lumii învățămîntul obligatoriu îl reprezintă răspîndirea obiceiului scrisului în rîndurile nobilimii de curte sau de țară. În secolul al optsprezecelea, scriitorul multilateral Horace Walpole* a publicat un Catalog al autorilor regali și nobili; în zilele noastre, o asemenea lucrare ar căpăta dimensiunile unei enciclopedii. Un titlu, chiar și de curtoazie fiind, poate face un autor faimos din aproape orice persoană și se poate afirma fără riscul de a greși prea mult că nu există un pașaport mai bun pentru lumea literelor decît rangul aristocratic.

Într-adevăr, de multe ori m-am tot gîndit că acum, cînd se vede bine că  peste puțină vreme și în mod absolut inevitabil vom desființa Camera Lorzilor**, ar fi un plan minunat să limităm prin lege accesul la cariera literară numai la membrii acestei instituții, precum și la soțiile și copiii lor. Ar fi o admirabilă și grațioasă compensație pe care ar putea-o oferi englezii lorzilor pentru renunțarea la privilegiile lor ereditare. Ar fi de asemenea și un mijloc de susținere pentru aceia – mult prea mulți la număr – al căror devotament față de cauza majorității (manifestată prin întreținerea dansatoarelor de la revistă, frecventarea curselor de cai ori a cazinourilor) i-a sărăcit; pe de altă parte ar oferi o ocupațiune agreabilă și lorzilor care, datorită procesului selecției naturale, au devenit cu timpul inapți să mai facă altceva decît să guverneze Imperiul Britanic***. Însă, din păcate, trăim într-o epocă a specializării și dacă planul meu s-ar adopta cumva, e limpede că n-ar putea aduce decît o glorie și mai mare literaturii engleze, în cazul cînd genurile acesteia ar fi repartizate diferitelor cinuri ale boierimii.

De exemplu, aș sugera ca speciile mai modeste ale literaturii să fie practicate de către rangurile inferioare ale arhondologiei și ca baronii și viconții să se consacre exclusiv gazetăriei și dramaturgiei. Romanele ar putea rămîne privilegiul exclusiv al conților. Ei și-au mai dovedit deja aptitudinile pentru această artă dificilă și numărul lor este atît de mare, încît cu siguranță că ar putea face față solicitărilor publicului. În schimb, marchizilor li s-ar putea lăsa în grijă, fără nici o primejdie, producerea acelei părți a literaturii cunoscută (deși n-am înțeles niciodată de ce) sub numele de belles lettres. Poate că n-ar fi chiar atît de rentabil din punct de vedere pecuniar, însă chestia are o distincție pe deplin corespunzătoare deținătorilor acestui titlu cu aură romantică.

Încununarea literaturii o reprezintă poezia. Este țelul ei șikpunctul ei terminus. Este activitatea cea mai sublimă a minții omenești. Este însăși întruchiparea frumuseții. Prozatorul nu poate face decît săse dea la o parte cînd trece poetul: acesta ne face pe cei mai buni dintre noi să arătăm doar ca o bucată de brânză. Așadar este evident că așternerea pe hîrtie a poeziei ar trebui lăsată pe seama ducilor și mi-ar fface plăcere să văd că drepturile lor sînt ocrotite prin cele mai aspre pedepse și osînde, căci este de neîngăduit ca cea mai nobilă dintre toate artele să fie practicată decît cei mai nobili dintre oameni. Da întrucît și aici specializarea trebui să–și spună cuvîntul, prevăd că ducii (ca și succesorii lui Alexandru cel Mare)**** vor împărți între ei imperiul poeziei, fiecare mulțumindu-se cu acel aspect pentru care l-au pregătit și l-au dus la competență influența eredității și înclinațiile firești: de pildă, eu i-aș vedea pe ducii de Manchester***** scriind poezii didactice și moralizatoare, pe ducii de Westminster compunînd mișcătoare ode închinate Datoriei și Responsabilităților Imperiului: în schimb, îmi închipui că ducii de Devonshire****** a scrie mai degrabă lirică de dragoste și elegii în maniera lui Properțiu*******, în vreme ce ar fi aproape cu neputință să eviți ca ducii de Marlborough******** să cînte cu glasuri subțiri și pe tonuri idilice fericirea domestică, încorporare obligatorie și mulțumirea cu traiul de azi pe mîine.

Dar dacă veți spune că planurile acestea sînt prea grandioase și chiar înspăimîntătoare, amintindu-mi totodată că muza nu pășește întotdeauna țanțoș și maiestuos, ci uneori mai face și piruete sau mișcări fanteziste; dacă, pomenindu-mi de înțeleptul care zicea că nu-i pasă cine a da națiunii legile atâta vreme cît i-a scris cîntecele, dacă mă veți întreba (socotind pe bună dreptate că nu le-ar prea sta bine ducilor s-o facă) cine o să mai smulgă strunelor  lirei acele acorduri după care tînjește din cînd în cînd sufletul nestatornic și cu atîtea și atîtea fațete ale omului – ei bine, eu vă voi răspunde (după părerea mea e la mintea cocoșului): ducesele. Recunosc într-adevăr că a trecut cînd țăranii îndrăgostiți din provincia Romagna********* le cîntau mîndrelor lor versurile lui Torquato Tasso***********, iar doamna Humphry Ward************* murmură asupra leagănului tînărului Arnold (1) corurile din Oedip la Colonos. Epoca noastră cere lucruri mai moderne. Așadar sugerez ca ducesele cu înclinații mai domestice să ne scrie imnurile religioase și versurile pentru copii; cele mai poznașe și fîșnețe, înclinate să împletească frunzele de viță cu căpșunile, să scrie textele comediile muzicale, versurile pentru revistele umoristice, și motto-urile pentru felicitările de Crăciun și răvașele de plăcinte. Așa și-ar păstra ele în inimile publicului britanic locul pe care pînă acum l-au deținut doar datorită condiției lor elevate.

NOTĂ W. S. M.

(1) Romanciera făcea parte din familia poetului victorian Matthew Arnold (1822-1888).>

SURSA

W. Somerset Maugham, Plăcerile vieții, traducere de Andrei Bantaș, editura Univers, București, 1990, pp. 140-142

NOTE M.T.

*Horace Wapole (1717-1797) – istoric de artă, scriitor și deputat al partidului Whig, fiu al premierului Sir Robert Walpole

**Camera Lorzilor este camera superioară a Parlamentului britanic și are și rol de instanță juridică supremă. A fost înființată în secolul XIV și este formată din 26 de clerici care-și păstrează locul cît timp au funcția ecleziatică și 692 nobli, care își păstrează locul pe viață. Puterile Camerei Lorzilor au fost reduse începînd din secolul XIX.

***Imperiul Britanic – numele ce reprezintă ansamblul format de Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și fostelor sale dominioane, colonii și teritorii de pe planetă, începînd in timpul domniei reginei Elisabeta I Tudor (1558-1603)

****În 323 î. H. Alexandru cel Mare a murit fără a numi un succesor pentru a conduce uriașul teritoriu cucerit în 13 ani în Europa și Asia și luptele între generalii săi (diadohi) au dus la împărțirea imperiului în state elenistice

*****Duce de Manchester – titlul creat în 1719 pentru Charles de Montagu, al patrulea Earl de Manchester, descendent din Drogo de Montaigu, vasal al ducelui normand Wilhelm , care a cucerit Anglia  în 1066

******Duce de Devonshire – titlu creat în 1694 pentru un membru al familiei Cavendish, care avea ascendență nobiliară până în secolul XIV

*******Sextus Aurelius Propertius Carus (47 î. H. – 15 î. H.) – poet elegiac latin, influențat de poeții alexandrini Calimah și Filetas

********Duce de Marlborough – comandantul militar John Churchill a primit titlul în 1702 de la regina Ana ca urmare a victoriilor obținute împotriva francezilor în Războiul de Succesiune la tronul Spaniei (1701-1714)

*********Romagna – regiune istorică din nordul Italiei, parte a regiunii administrative Emilia-Romagna

***********Torquato Tasso (1544-1595) – unul din cei mai reprezentativi poeți ai Renașterii din Italia

************(1) / p.93: Mary Augusta Arnold (1851-1920), căsătorită cu Humphry Ward, autoare de romane destul de populare în pragul secolului nostru, a surprins prin romanul Robert Elsmere – atac împotriva evanghelismului

Interviu cu consulul Rusiei la Constanța în 2007 („Tomis” 2007)

„(...)
-În 1947, acum exact 60 de ani, a fost înființat actualul Consulat General al Rusiei la Constanța. (Acesta fusese precedat, în Dobrogea, de viceconsulatul imperial rus din Tulcea, în 1864.) Se va întâmpla ceva anul acesta în cinstea cestei prime cifre rotunde?
- De fapt, baza juridică a înființării Consulatului General a fost acordul bilateral din mai 1946, iar deschiderea Consulatului a avut loc un an mai târziu, în aprilie 1947. deși data reprezintă, într-adevăr, un eveniment foarte important în realizarea practică a cooperării româno-ruse, nu am planificat, anul acesta, manifestări deosebite în acest sens.
-Pe 15 octombrie 1878, baronul D. F. Stuart, numit ministru rezident al Rusiei la București cu o zi înainte, a înmânat scrisorile sale de acreditare M. S. Regelui Carol I. Rusia a fost astfel prima mare putere care a recunoscut oficial independența României. În 2008 se vor împlini 130 de ani (a doua cifră rotundă) de la stabilirea relațiilor diplomatice dintre Rusia și România. Ce va pregăti cu această ocazie Consulatul General al Federației Ruse la Constanța?
- Vă mulțumesc pentru întrebare. Această dată are un sens profund și semnificație politică importantă pentru relațiile actuale dintre România și Rusia. În acei ani soldații și politicienii români și ruși au luptat în comun pentru eliberarea Balcanilor, inclusiv pentru independența și întărirea sistemului de stat al României. Tot ce am obținut în cei 130 de ani merită o atenție sporită și o cercetare atentă: trebuie să tragem o concluzie serioasă asupra istoriei noastre comune și glorioase pentru a consolida în mod eficient viitorul relațiilor româno-ruse.
(...).”

M. ROȘIORU, „Tomis”, Constanța, iunie 2007