Ambasadorul britanic versus ambasadorul francez într-un ducat german imaginar din secolul XIX (THACKERAY)

<
(...) Viața publică din Pumpernickel era foarte agitată, și partidele, pline de înverșunare. Exista facțiunea Strumpff și partidul Lederiung, prima sprijinită de trimisul nostru, iar cealaltă de însărcinatul cu afaceri al Franței, domnul Macabau. Adevărul era că era deajuns ca ministrul nostru* să se declare de partea doamnei Strumpff, care era în mod neîndoielnic cea mai bună cîntăreață, dintre cele două doamne, avînd un mai mare registru vocal ca madame Liederlung, rivala ei, era de ajuns, zic, ca ministrul nostru să-și exprime vreo părere, ca el să fie numaidecît contrazis de diplomatul francez.
(...)
Noi aveam de partea noastră oe ministrul de interne, pe maestrul de călărie al curții, pe secretarul particular al ducelui și pe preceptorul prințului moștenitor; în timp ce din partidul francez făcea parte ministrul de externe, soția comandantului șef care servise sub Napoleon** și mareșalul curții cu soția lui, care era cît se poate de încîntată să se țină la pas cu moda din Paris și care își primea încîntătoarele toalete și pălăriile prin curierul domnului Macabau. Secretarul cancelariei acestuia era micul Grignac, un tînăr mai afurisit decît Satana și care umpluse toate albumele din localitate cu caricatura lui Taperworm.
Cele două facțiuni își aveau cartierul lor general și la table d'hôte*** la „Pariser Hauf”, celălalt hotel a orașului: și cu toate că, bineînțeles, numiții gentlemeni**** erau obligați să fie curtenitori în public, ei se înțepau totuși cu epigrame mai tăioase ca ascuțișul o văzusem în Devonshire*****, care-și loveau pînă la sînge fluierul piciorului, fără să-și arate însă niciodată durerea pe vreo fibră a mușchilor. Niciodată Taperworm sau Macabau nu trimeteau vreo depeșă guvernelor respective fără ca ea să cuprindă cel mai sălbatice atacuri la adresa rivalului. De pildă, dinspre partea noastră, noi am fi scris: „Interesele Marii Britanii în această localitate și în întreaga Germanie sînt serios periclitate atîta vreme cît va fi menținut în post actualul trimis francez; omul acesta e un personaj atît de infam, încît n-are să se dea în lături de la nici un fel de minciună și n-are să șovăie în fața nici unei crime pentru a-și atinge scopurile. El otrăvește atmosfera curții ațîțînd spiritele împotriva trimisului englez, prezintă politica Marii Britanii în cea mai odioasă și mai revoltătoare lumină și este, din nefericire, susținut de un ministru a cărui ignoranță și lipsuri sînt tot atît de notorii pe cît de fatală este influența lui!” Dinspre partea lor, cei din tabăra adversă ar spune: „Domnul de Taperworm continuă sistemul de stupidă aroganță insulară și de josnică minciună împotriva celei mai mari națiuni a lumii. Ieri, el a fost auzit exprimîndu-se cu multă ușurință despre alteța sa regală doamna ducesă de Berry******; într-o altă ocazie el a insultat pe eroicul duce d`Angouleme******* și a îndrăznit să insinueze că alteța sa regală ducele d`Orleans******** conspiră împotriva augustului tron al crinilor*********. Aurul lui este cu dărnicie risipit în toate părțile în care stupidele sale amenințări dau greș. prin aceste mijloace a izbutit să cîștige mai multe personalități de la curtea de-aici, și, în fine Pumpernickel nu va cunoaște liniștea, Germania  nu va ști ce-i pacea, nici Franța respectul, sau Europa mulțumirea, pînă ce această năpîrcă veninoasă nu va fi strivită sub călcîi”: și așa mai departe. Cînd una din părți trimitea vreo depeșă deosebit de picantă, puteai fi sigur că multe amănunte din cuprinsul ei se strecurau și în cealaltă.


(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor******, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 303-30 .

NOTE M. T.
* În epocă ambasadorul avea și denumirea de ministru.
** După victoriile împotriva Rusiei și Austriei în 1805 și Prusiei în 1806, împăratul Napoleon I a desființat Sfântul Imperiu Romano-German, format din 360 de state din 962, și a creat Confederația Rhinului (1806-1813) din 35 de state, al cărei „protector” s-a proclamat. (http://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/civitas-cibiniensis-ccxxxii-6286.html)
*** la table d'hôte (fr.) = masă rezervată
***** GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentleman)
***** Devonshire = District în sud-vestul Angliei.(http://genuki.cs.ncl.ac.uk/DEV/)
****** Marie-Caroline de Bourbon-Sicilie (1798-1870) = Din 1816 soția ducelui de Berry, nepotul regelui francez Ludovic XVIII (1814-1815-1815-1825). (http://www.britannica.com/biography/Marie-Caroline-de-Bourbon-Sicile-duchesse-de-Berry)
******* Louis Antoine Bourbon (1775 Versailles - 1844 Italia) = Fiul cel mare și moștenitor al regelui francez Carol X Bourbon (1824-1830). (http://www.britannica.com/biography/Louis-Antoine-de-Bourbon-duc-dAngouleme)
******** Ludovic- Filip d`Orleans (1773 Paris -1850 Marea Britanie) = Membru al ramurii Orleans a casei regale franceze Bourbon. Rege al Franței în perioada 1830-1848. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/8955/33/) (http://cultural.bzi.ro/anii-de-exil-a-lui-ludovic-filip-al-frantei-18677) 
********* Floarea de crin a fost simbolul regalității franceze din Evul Mediu până în 1830. (http://www.heraldica.org/topics/fdl.htm)

Francezii despre ducele de Wellington (THACKERAY 1848)

<
(...) Așa cum și francezii spun despre ducele de Wellington*, care n-a suferit vreodată vreo înfrîngere, că numai o uluitoare serie de împrejurări fericite l-au pus în situația de a merge, neclintit, din victorie în victorie; și așa cum francezii susțin că ducele a trișat la Waterloo** și numai astfel a fost în stare să cîștige ultima și marea levată***, tot așa și prin cercurile sus-puse din Anglia se dădea a înțelege  că trebuie să fie ceva necurat la mijloc de vreme  ce colonelul Crawley e atît de norocos la joc.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor****, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, p. 19.

NOTE M. T.
* Arthur Wellesley (1769-1852) = Mareșal, primul duce de Wellington și prim-ministru britanic. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/omul-care-l-nvins-napoleon)
** Waterloo = Localitate în Belgia, unde, la 18 iunie 1815, ducele de Wellington, împreună cu prințul prusac Blucher l-au învins definitiv pe împăratul Napoleon I. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/momentele-cheie-care-au-determinat-infrangerea-lui-napoleon-waterloo)
*** LEVÁTĂ, levate, s. f. 1. (...) 2. (La jocul de cărți) Totalitatea cărților pe care unul dintre jucători le poate ridica de pe masă pe baza unei cărți mai mari sau a unui atu. – După fr. levée. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/levat%C4%83)
**** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

A VII a coaliție antifranceză în 1815 (THACKERAY 1848)

<
(...)
În timpul acesta, Napoleon, adăpostit îndărătul unui șir de fortărețe de frontieră, punea la cale atacul care trebuia să transforme pe toți oamenii ăștia cumsecade în niște ființe sălbatice și însetate de sînge și să le ia viața la atîția dintre ei.
Fiecare avea un sentiment de încredere atît de desăvîrșit în conducător (căci credința neclintită pe care ducele de Wellington* o inspira întregii națiuni engleze era tot atît de intensă ca și cel mai frenetic entuziasm cu care Franța îl privise o vreme pe Napoleon**), țara era într-o atît de perfectă și metodică stare de apărare, iar în caz de nevoie ajutorul era atît de aproape și putea fi atît de covîrșitor, încît spaima era un sentiment necunoscut, iar călătorii noștri, dintre care doi erau foarte timizi din fire, se simțeau cu totul liniștiți, ca și restul mulțimii de turiști englezi. Faimosul regiment, cu o parte din ofițerii căruia am făcut cunoștință, fu transportat pe vase să pornească în marș spre Bruxelles.
(...)
- Atacă-ne, Boney***! striga el. (...) Aliații vor fi la Paris în două luni, ți-o spun eu, cînd am să te invit la masă la Palais Royal, pe cinstea mea! Sînt trei sute de mii de ruși, ți-o spun eu, care intră tocmai acum în Franța prin Maiența**** și peste Rhin... trei sute de mii, comandați de Wittgenstein***** și de Barclay de Tolly******, draga mea! Tu nu te pricepi la chestii din astea militare, iubito! Eu însă da, și-ți garantez că nu există infanterie în toată Franța care să se măsoare cu infanteria rusească și nici vreun general de-al lui Boney vrednic să-i dezlege cureaua încălțămintelor lui Wittgenstein. Vin apoi austriecii; ei au cinci sute de mii de oameni, cum mă vezi și cum te văd, și în zece zile vor trece granița și ei sub comanda lui Schwarzenberg******* și a prințului Carol********. Vin apoi prusacii, sub comanda viteazului prinț mareșal*********. Arată-mi mie un singur comandant de cavalerie ca el. acuma, după ce s-a terminat cu Murat**********.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor***********, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 283-284.

NOTE M. T.
* Arthur Wellesley (1769 Dublin/Irlanda - 1852 Walmer/Marea Britanie) = Mareșal, de două ori prim-ministru și primul duce de Wellington. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/omul-care-l-nvins-napoleon)
** Invazia Rusiei în 1812 de către împăratul Napoleon I s-a soldat cu eșec, care a condus la înfrângerea totală și abdicarea sa în aprilie 1814, urmate de exilu în insula mediteraneană Elba. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/detaliul-care-l-ar-fi-putut-salva-napoleon-n-rusia)
*** „Micul Boney” a fost titlul unei caricaturi a lui Napoleon Bonaparte, realizată în 1802 de englezul J. Gillray. (http://blog.britishmuseum.org/2015/02/13/the-many-faces-of-napoleon-little-boney-or-napoleon-le-grand/)
**** Maiența este un oraș german situat în apropierea graniței cu Franța. (https://dexonline.ro/definitie/Maien%C8%9Ba)
***** Peter K. Wittgenstein (1769-1843) = General rus, originar dintr-o familie aristocratică prusiană, participant la războaiele antinapoleoniene. (http://www.napoleon.org/en/reading_room/biographies/files/481495.asp)
****** Mihai Barclay de Tolly (1757-1818) = Prinț rus născut într-o familie germanofonă din țările baltice, de origine scoțiană. participant la războaiele antinapoleoniene. (http://www.napoleon.org/en/reading_room/biographies/files/barclay_tolly.asp)
******* Karl von Schwarzenberg (1771-1820) = Prinț austriac. Feldmareșal și comandant șef al armatelor aliate care l-au înfrânt pe Napoleon în 1814. (http://www.napoleon.org/en/reading_room/biographies/files/481503.asp)
******** Carol de Habsburg (1771-1847) = Arhiduce de Austria, frate mai mic al împăratului. Cel mai important comandant austriac al epocii și participant la războaiele împotriva Franței republicane și imperiale. (http://www.napoleon.org/en/reading_room/biographies/files/473993.asp)
********* Gebhardt von Blucher (1742-1819) = Mareșal și prinț. Cel mai mportant comandant prusian al epocii. (http://www.napoleon.org/en/reading_room/biographies/files/bluecher.asp)
********** Joachim Murat (1767-1815) = Mareșal al lui Napoleon, care spunea despre el că era „cel mai bun ofițer de cavalerie din lume”. Participant la războaiele Franței republicane și imperiale. (http://www.napoleon.org/en/reading_room/biographies/files/murat.asp)
*********** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Britanicii în Belgia în secolul XIX (THACKERAY 1848)

<
(...) Timpurile au schimbat acum Ostanda*; printre britanicii care mișună acolo, foarte puțini sînt cei care arată ca lorzii sau care se poartă ca membrii aristocrației noastre de sînge. Ei sînt în cea mai mare parte prost îmbrăcați, au rufăria murdară, sînt amatori de biliard și de brandy**, de țigări și de mîncăruri proaste.
Dar e de datoria noastră să spunem că era o regulă ca fiecare englez din armata ducelui de Wellington*** să-și plătească ceea ce consuma. Amintirea unei asemenea comportări face cinste, cu siguranță, unei națiuni de negustori. Era o binecuvântare pentru o țară comercială ca Belgia, să fie străbătută de-o armată de mușterii de felul acesta și să aibă de hrănit asemenea luptători solvabili. Iar țara pe care ei veniseră s-o apere nu era de loc milităroasă. În decursul unei îndelungate perioade istorice ei au lăsat altor popoare onoarea de-a se încăiera pe pămîntul lor. Cînd autorul de față s-a dus să cerceteze, cu ochi vulturești, cîmpul de luptă de la Waterloo****, l-am întrebat pe conducătorul diligenței, un bătrîn majestuos și cu înfățișare de veteran, dacă a fost și el la război. „Pas si bete*****” - răspuns și simțire pe care nici un francez nu le-ar putea exprima - i-a fost replica. Dar, pe de altă parte, surugiul poștalionului cu care călătoream era un viconte******, fiu al vreunui general imperial falit*******, care primi cîțiva penny******** casă aibă de bere pe drum. morala este, fără îndoială, destul de bună.
Țara asta liniștită, acoperită cu șesuri înfloritoare, nu putuse fi niciodată mai bogată și mai îmbelșugată ca la începutul verii anului 1815, cînd cîmpiile ei verzi și orașele ei pașnice se însuflețiseră de mulțimea uniformelor roșii, cînd pe largile ei chaussees********* roiau strălucitoare echipaje englezești, cînd uriașele ei vase ce navigau pe canale, plutind printre pășuni bogate și bătrîne, sătucuri fermecătoare și ciudate sau pe lîngă castele străvechi pitite printre arbori uriași, erau supraîncărcate de turiști englezi cu stare și cînd soldatul care bea la hanul din sat nu numai că bea, dar își plătea consumația, iar Donald Scoțianul, instalat într-o casă țărănească flamandă, legăna copăița copilului, în timp ce Jean și Jeanette erau plecați la strîns fînul. Întrucît pictorii sînt înclinați tocmai acum spre subiecte războinice, eu le sugerez subiectul acesta, pe care-l găsesc foarte potrivit pentru penel, cînd ai de gînd să ilustrezi principiul unui cinstit război englezesc.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor**********, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, p. 282.

NOTE
* Oraș pe litoralul belgian al Mării Nordului, în provincia Flandra. (https://dexonline.ro/definitie/Ostanda)
** Brandy (engl.) este prescurtarea de la brandywine, derivat din olandezul brandewijn, care se traduce în românește prin „vinars”. (http://www.britannica.com/topic/brandy)
*** Arthur Wellesley (1769 Dublin/Irlanda - 1852 Marea Britanie) = Mareșal, de două ori prim-ministru și primul duce de Wellington. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/omul-care-l-nvins-napoleon)
**** Waterloo = Localitate în Belgia, situată la 18 km sud de Bruxelles. La 18 iunie 1815, ducele englez Wellington și prințul prusian Blucher l-au învins aici pe împăratul francez Napoleon I. Ca urmare, Napoleon a abdicat pentru a doua oară, fiind exilat în insula atlantică britanică Sf. Elena, unde a și murit în 1821. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/b-t-lia-waterloo)
***** pas si bete (fr.) = nu atât de prost (https://translate.google.ro/#fr/ro/pas%20si%20b%C3%AAte)
****** VICÓNTE, viconți, s. m. Titlu de noblețe ereditar, inferior contelui și superior baronului; persoană care poartă acest titlu. – Din fr. vicomte. Sursa: DEX '09 (2009) 
******* Foștii ofițeri ai armatei împăratului Napoleon, neagreații de dinastia regală Bourbon, revenită pe tronul Franței după exilarea lui Napoleon.
******** Penny, pl. pence, reprezintă a o suta parte dintr-o liră sterlină britanică.
********* chaussees (fr.) = șosea (https://translate.google.ro/#fr/ro/chauss%C3%A9e)
********** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Căderea bursei din Londra la întoarcerea din Elba a lui Napoleon în 1815 (THACKERAY 1848)

<
- (...) Și atunci te întreb, Will Dobbin, s-ar fi putut aștepta cineva vreodată la înapoierea pungașului ăstuia de corsican* de pe Elba**? Și după ce suveranii aliați au fost aici anul trecut, iar noi le-am dat ospățul acela în City*** domnule, și după ce am văzut Templul Concordiei, și focurile de artificii, și podul chinezesc din Saint James****, ce om cu judecată își putea oare închipui că pacea nu era pe deplin încheiată, după ce-am înălțat și-un Te Deum***** pentru ea, domnule? Te întreb, William, puteam oare bănui că împăratul Austriei nu-i decît un trădător afurisit, un trădător, și nimic mai mult? Eu nu îndulcesc cuvintele... un taler cu două fețe, un trădător infernal și-un intrigant care nu urmărea decît să-și aducă ginerele înapoi******. Și eu îți spun că evadarea lui Boney****** de pe Elba a fost o coțcărie afurisită, o adevărată conspirație, domnule, în care erau interesate jumătate din puterile Europei, ca să scadă acțiunile și să ne ruineze țara. De aceea am ajuns eu aici, William. De aceea a apărut numele meu în Gazette*******. Și de ce, domnule? Pentru că am avut încredere în împăratul Rusiei și în prințul regent********. Și acum privește! Uită-te la hîrtiile mele. Privește cum erau valorile la 1 martie, la cît era cotat francul francez cînd am făcut investițiile mele. Și la cît e cotat acuma. A fost o înțelegere secretă, domnule, altminteri n-ar fi evadat niciodată ticălosul ăsta. Unde era comisarul englez de l-a lăsat să plece? Ar trebui să fie împușcat, domnule, adus în fața unei curți marțiale și împușcat pe legea mea!
- Avem să-l alungăm noi pe Boney, domnule, spuse Dobbin, puțin cam neliniștit de furia bătrînului ale cărui vine de pe frunte începeau să se umfle și care izbea hîrtiile cu pumnul încleștat. Avem să-l alungăm, domnule. Ducele********* a și ajuns în Belgia, iar noi așteptăm în fiecare zi ordinul de plecare.
- Să nu-l cruțați! Să vă întoarceți cu capul ticălosului, domnule! Împușcați-l pe mișel! urla Sedley. M-aș înrola și eu, dar nu sînt decît un moșneag distrus, adus la sapă de lemn de pungașul ăsta blestemat și de o șleahtă de hoțomani din țara asta, care m-au escrocat și pe care eu i-am procopsit, domnule, și care se lăfăiesc acuma în trăsurile lor..., adăugă el cu glasul răgușit.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor**********, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 204-205.

NOTE M. T.
* Napoleon Bonaparte s-a născut în insula mediteraneană Corsica în 1769, la un an după ce regele francez Ludovic XV a cumpărat-o de la republica italiană Genova, aflată în decădere. (http://www.biblacad.ro/UPC-Napoleon.html)
** După ocuparea Parisului în martie 1814 de către cea de a șasea coaliție europeană antifranceză, împăratul francez Napoleon I a abdicat și a fost exilat de învingători în insula mediteraneană Elba. În martie 1815 a debarcat prin surprindere pe litoralul mediteranean al Franței și a intrat în Paris după un rapid marș triumfal. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/acum-200-ani-napoleon-e-exilat-insula-elba)
*** Vechiul cartier central City era deja în epocă centrul financiar al Londrei și al Marii Britanii. (http://www.cityoflondon.gov.uk/about-the-city/about-us/Pages/default.aspx)
**** Parcul Saint James este cel mai vechi parcurile regale ale Londrei. (https://www.royalparks.org.uk/parks/st-jamess-park/about-st-jamess-park)
***** TEDÉUM, tedeumuri, s. n. 1. (În forma Te Deum) Imn în limba latină, în formă de psalm, de preamărire a lui Dumnezeu. 2. Scurt serviciu religios (oficiat într-o împrejurare solemnă). [Scris și: Te Deum] – Din lat. Te Deum [laudamus]. Sursa: DEX '09 (2009)
****** Împăratul Napoleon I s-a căsătorit în 1810, la apogeul puterii sale, cu Marie Louise de Austria, fiica împăratului Austriei. (http://www.thepeerage.com/p10134.htm#i101331)
******* Boney era porecla englezească a lui Napoleon Bonaparte. (http://blog.britishmuseum.org/2015/02/13/the-many-faces-of-napoleon-little-boney-or-napoleon-le-grand/)
******** The Gazette a fost fondat în 1665 la Londra ca ziar oficial și avea o secțiune pentru anunțarea insolvențelor și falimentelor. (https://www.thegazette.co.uk/history)
********* Ca urmare a bolii grave a tatălui său, regele George III de Hanovra (1760-1820), prințul de Wales (prinț moștenitor) a devenit regent până la moartea părintelui său, când a devenit rege sub numele de George IV (1820-1830).
********** Ducele de Wellington. Împreună cu prințul prusian Blucher vor reuși să-l învingă decisiv pe împăratul Napoleon I la Waterloo, în Belgia, la 18 iunie 1815. Napoleon a abdicat a doua oară și a fost exilat pe insula britanică Sf. Elena din Atlantic, până la moartea sa în 1821. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/golgota-lui-napoleon-infrangerea-waterloo)
*********** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Elita politică a Marii Britanii din secolul XIX văzută de provinciali (C. BRONTE 1849)

În 1849, scriitoarea engleză Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley. Acțiunea se petrece în anii 1811-1812, în regiunea nordică industrializată Yorkshire. Marea Britanie se găsea în timpul lungului război cu Franța republicană  și apoi imperială napoleoniană (17193-1815), precum și în plină transformare social-economică generată de revoluția industrială inițiată în secolul XVIII. Personajele romanului discută și despre personalitățile politice ale regatului.

<
(...)
Pe urmă Jessy trecu în revistă guvernul aflat în funcție și făcu considerații asupra păcatelor lui. Vorbea despre lordul Castlereagh și despre domnul Perceval (1) în termenii cei mai familiari. Și fiecăruia dintre ei îi acordă niște laude ce s-ar fi potrivit pe de-o parte lui Moloh și pe de cealaltă lui Belzebut. Spuse despre război că nu e decît un asasinat în masă, iar despre lordul Wellington că e „un măcelar năimit”.
Caroline o asculta din ce în ce mai lămurită. Jessy avea fără îndoială în firea ei un dram de geniu al umorului; era nespus de hazliu s-o auzi cum repetă fulgerele și tunetele tatălui exprimîndu-se în vioiul dialect din nord; o mai aprinsă inimă de iacobin nici nu bătuse vreodată cu spiritul ei răzvrătit sub o rochiță și un șal de muselină. (...)
Caroline o dojeni cînd o auzi vorbind urît despre lordul Wellington; dar ascultă cu desfătare o următoare tiradă împotriva prințului regent. (...) De nenumărate ori auzise la micul dejun al tatălui ei vorbindu-se pe seama grăsanului „Adonis de cincizeci de ani”, iar acum reproducea comentariile făcute de domnul Yorke pe această temă - întocmai cum porneau de pe buzele sale de om din Yorkshire.
(...)
>

<
-Nu ți-am mai spus de atîtea ori cine era aproape tot așa de mărunt, la fel de palid, la fel de chinuit ca și tine, și totuși puternic ca un uriaș și viteaz ca un leu?
-Amiralul Horatio?
-Amiralul Horatio, viconte de Nelson și duce de Bronti; cu inimă mare ca de titan; viteaz și curajos cît toată lumea și vremurile cavalerismului; conducătorul puterii Angliei; comandant al forțelor Angliei; comandantul al forțelor ei de pe întinsul mărilor; aruncător al fulgerelor ei pe deasupra valurilor.
-Un om mare; dar eu nu sînt războinic, Shirley; (...)
>

<
(...)
-În mod sigur se aseamănă foarte mult; nici măcar chipurile nu prea li se deosebesc - o pereche de oameni ca niște șoimi - și amîndoi sînt impasibili, dintr-o bucată, hotărîți. Însă eroul meu e cel mai remarcabil dintre ei; mintea lui are limpezimea mărilor adînci, răbdarea lui e asemeni stîncilor mării, iar forța lui poate sta alături de puterea talazurilor.
-Asta-i fanfaronadă și emfază!
-Aș avea curaj să spun că poate fi zgronțuros ca gura fierestrăului și morocănos ca un corb înfometat.
(...)
-A fost bine spus, unchiule. „Vorbește, fato!” sună cu adevărat tragic. Anglia a urlat sălbatic împotriva acestui om, unchiule; dar într-o bună zi are să vuiască de bucurie în cinstea lui. Nu s-a  temut de urlete și n-are să se bucure de vuiete.
-Am spus că-i nebună... și chiar este.
-Țara asta a noastră are să-și schimbe și să-și  schimbe mereu atitudinea față de el; el n-are să se schimbe niciodată în felul în care își face datoria față de ea. Stai, nu te mai înfuria unchiule; am să-ți spun cum îl cheamă.
(...)
-Ascultă! Arthur Wellesley, Lord Wellington.
(...)
>

(1) Spencer Perceval (1762-1812), om politic englez, prim-ministru în timpul războaielor cu Napoleon.

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clio Impex, București, 1993, p. 84-85

Act semnat de regele Richard al III-lea, licitat

Business 24 28 martie 2013 

Geniul fără autoportret și-ar fi ascuns chipul în Cina cea de Taină. Noua teorie despre Da Vinci

ȘTIRILE PROTV, București, 17 august 2012

Originile normande ale unor familii nobiliare engleze decăzute (HARDY 1891)

<
- (…) De fapt ți-am spus sir John din pricina unor descoperiri pe care le-am făcut de curînd, pe cînd cercetam genealogiile familiilor de pe meleagurile astea ca să întocmesc o nouă istorie a comitatului. Sînt pastorul Tringham din Stagfoot Lane, specialist în antichități. Dar ia spune-mi, Durbeyfield, nu știai că ești urmaș direct din vechea familie a cavalerilor d’Urberville, ce se trag din Sir Pagan d’Urberville, renumitul cavaler care, așa cum reiese din arhivele mănăstirii Battle, a venit din Normandia cu Wilhelm Cuceritorul (1)?

-Zău dacă am auzit vreodată de una ca asta, părinte.

-Și totuși așa e… Ia ridică puțin bărbia să-ți văd mai bine profilul… Da, da… nasul… și bărbia familiei d’Urberville … puțin degenerate, ce-i drept. Străbunul dumitale, sir John, a fost unul dintre cei 12 cavaleri care au luptat alături de seniorul normand d’Estremavilla la cucerirea comitatului Glamorganshire. Ramuri ale familiei dumitale au avut castele răspândite prin mai toată regiunea. Numele lor sînt consemnate în codicele tezaurului de pe vremea regelui Ștefan (2). Unul dintre strămoșii dumitale din timpul regelui Ioan (3), de bogat ce era, a dăruit cavalerilor Ospitalieri (4) un întreg domeniu, ca să nu-ți mai spun că în timpul domniei lui Eduard al II lea (5) strămoșul dumitale Briand a fost chemat la Westminter să ia parte la marele consiliu. Ați decăzut puțin în timpul lui Oliver Cromwell (1), dar fără urmări serioase, iar sub domnia lui Carol al II lea (2) ați fost făcuți cavaleri ai ordinului „Stejarul Regal” ca răsplată că l-ați slujit cu credință pe rege... Da, da, au existat generații întregi de sir John în familia dumitale și dacă titlul de cavaler s-ar moșteni, așa cum se moștenește cel de baronet, cînd bărbații erau cavaleri din tată în fiu, dumneata ai fi acum sir John.

-Nu mai spune!

-Da, da! Cu alte cuvinte, încheie plin de convingere pastorul, bătându-se cu cravașa peste picior, aproape că-n toată Anglia nu mai există familie ca a dumitale.

-Să fiu al naibii dacă-mi vine să dau crezare urechilor... spuse Durbeyfield. Și eu care-n totți anii ăștia am umblat de colo-colo, de parcă aș fi  fost cel mai prăpădit om din toată parohia... Și de cînd le știi pe toate astea, părinte Tringham?

Pastorul îi spuse că, după cîte știa el, lumea cam uitase de lucrurile astea și oamenii de prin partea locului abia dacă-și aminteau de ele. El însuși – povestea pastorul – își începu cercetările în primăvara trecută. Într-o zi, pe vremea cînd studia evoluția familiei d’Urberville, trecuse pe lîngă precupeț și observase că pe trăsurica lui era scris numele de Durbeyfield. Asta îl hotărî pe pastor să facă cercetări în legătură cu tatăl și bunicul acestuia. După un timp nu mai avu nici o îndoială… totul era limpede.

-La început, spuse pastorul, eram hotărît să nu te necăjesc cu asemenea vești care nu-ți folosesc la nimic, dar pornirile sînt uneori mai puternice decît judecata, și pe urmă m-am gîndit că poate știi ceva.

-Drept să-ți spun, mi-a ajuns mie la urechi de cîteva ori că înainte de a se fi statornicit la Blackmoor, neamurile mele ar fi cunoscut și zile mai bune. Dar nu m-am sinchisit. Mi-am zis că pesemne avusesem odată doi cai în loc de unul, cît avem acum. E-adevărat că am acasă o lingură veche de argint și o pecete de-aia veche, dar Doamne iartă-mă ce poți face cu o lingură și o pecete? Și cînd te gândești că tot timpul eu și nobilii ăștia d’Urberville eram de-același neam. De fapt auzisem eu că străbunicul avea o taină și că nu-i plăcea să spună de unde se trage. Dar, dacă-i vorba pe-așa, ia zi, părinte, unde se află sălașul nostru acum? Adică unde locuim noi, familia d’Urberville?

-Nicăieri. Ca familie seniorială, familia d’Urberville s-a stins.

-Asta-i rău!

-Deh! … S-a stins adică ceea ce mincinoasele cronici de familie numesc linia bărbătească… adică s-a degenerate, s-a pierdut.

-Bine, dar atunci unde suntem îngropați?

-La Kingsbere-sub-Greenhill. Acolo vă odihniți,așezați rînduri, rînduri. Acolo… sub arcade, în cavouri, sub baldachinele de marmură de Purbeck, pe care sînt săpate emblemele familiei.

-Dar castelele și domeniile neamurilor mele unde sînt?

-Nu mai aveți nici castele, nici domenii.

-Aaa! Și nici pămînturi?

-Nici. Cu toate că odinioară nu vă puteați plînge, ba dimpotrivă. După cum ți-am mai spus, familia dumitale avea multe ramuri. Aveați în acest comitat o reședință la Kingsbere, alta la Shelton, o alta la Millpond, una la Lullstead, și încă una la Wellbridge.

-Și toate astea n-or să mai fie niciodată ale noastre?

-Asta n-aș putea să-ți spun!

-Și dumneata ce zici să fac, domnule pastor? îl întrebă Durbeyfiled după un timp.

--Păi, nimic! Nimic decît să te împaci cu gîndul că „și cei mai puternici se prăbușesc”. De altfel ce ți-am povestit eu poate fi de folos doar istoricilor și genealogilor locali – și asta încă nu cine știe ce – că doar mai există printre sătenii noștri din comitat destule familii aproape tot atît de strălucite ca a dumitale.

NOTE TRADUCĂTOR

(1)Wilhelm I Cuceritorul (1027-1087) – duce de Normandia și rege al Angliei între 1066-1087. În 1066 cu ajutorul unor oști de normanzi și francezi, el a cucerit Anglia, sfărîmînd cu cruzime rezistența populației locale.

(2)Ștefan de Blois = Rege al Angliei între 1135 și 1145.

(3)Ioan  fără de Țară (1167-1216) = Rege al Angliei între 1199 și 1216.

(4)Ordin religios cu caracter militar, ai cărui membri se numeau de fapt „Cavaleri ai Sf. Ioan din Ierusalim” și erau cunoscuți sub numele de „Ospitalieri”, ordinul fiind înființat într-un spital din Ierusalim (anul 1048).

(5)Rege al Angliei între 1307 și 1327.

(1)Oliver Cromwell (1599-1658) – fruntaș al revoluției burgheze din Anglia seciolului XVII, conducătorul independenților – partidul burgheziei commercial-industriale mijlocii și al nobilimii mijlocii îmburghezite.

(2)Rege al Angliei între 1660 și 1685.

(...)
>

SURSA

Thomas Hardy, Tess d’Urberville*, trad. E. Cincea & C. Ralea, editurile Universul & Calistrat Hogaș, București, 1992, pp. 6-8.

NOTĂ M. T.
* Cristina Stancu, Tess d’Urberville sau tortura prejudecăţilor, 9 septembrie 2013 (http://www.bookblog.ro/recenzie/tess-durberville-sau-tortura-prejudecatilor/)

O fantezie despre rolul aristocrației britanice în literatură (MAUGHAM 1930)

În 1930 scriitorul englez William Somerset Maugham (1874-1965) a publicat romanul Cakes and Ale. Cartea este scrisă la persoana întâi, personajul principal fiind tot un scriitor. În tinerețea sa acesta frecventa casa din Londra a unui scriitor mai în vârstă și mai cunoscut, unde întâlnea diverse personaje din societatea engleză. Cu această ocazie autorul  își permite o fantezie având ca subiect un viitor rol al străvechii aristocrații britanice în literatură.

<Din cînd în cînd, cîte o persoană cu titluri de noblețe mai aducea un pic de strălucire; dar asta se întîmpla doar rareori, căci pe vremea aceea, aristocrația încă nu cocheta cu viața boemă și dacă vreo persoană de rang înalt cultiva totuși societatea artiștilor, de obicei o făcea doar pentru că vreun divorț răsunător sau vreo mică încurcătură la o partidă de cărți îi îngreunase viața la nivelul său social.

Însă toate acestea noi le-am schimbat. Unul din cele mai mari speranțe pe care le-a adus  lumii învățămîntul obligatoriu îl reprezintă răspîndirea obiceiului scrisului în rîndurile nobilimii de curte sau de țară. În secolul al optsprezecelea, scriitorul multilateral Horace Walpole* a publicat un Catalog al autorilor regali și nobili; în zilele noastre, o asemenea lucrare ar căpăta dimensiunile unei enciclopedii. Un titlu, chiar și de curtoazie fiind, poate face un autor faimos din aproape orice persoană și se poate afirma fără riscul de a greși prea mult că nu există un pașaport mai bun pentru lumea literelor decît rangul aristocratic.

Într-adevăr, de multe ori m-am tot gîndit că acum, cînd se vede bine că  peste puțină vreme și în mod absolut inevitabil vom desființa Camera Lorzilor**, ar fi un plan minunat să limităm prin lege accesul la cariera literară numai la membrii acestei instituții, precum și la soțiile și copiii lor. Ar fi o admirabilă și grațioasă compensație pe care ar putea-o oferi englezii lorzilor pentru renunțarea la privilegiile lor ereditare. Ar fi de asemenea și un mijloc de susținere pentru aceia – mult prea mulți la număr – al căror devotament față de cauza majorității (manifestată prin întreținerea dansatoarelor de la revistă, frecventarea curselor de cai ori a cazinourilor) i-a sărăcit; pe de altă parte ar oferi o ocupațiune agreabilă și lorzilor care, datorită procesului selecției naturale, au devenit cu timpul inapți să mai facă altceva decît să guverneze Imperiul Britanic***. Însă, din păcate, trăim într-o epocă a specializării și dacă planul meu s-ar adopta cumva, e limpede că n-ar putea aduce decît o glorie și mai mare literaturii engleze, în cazul cînd genurile acesteia ar fi repartizate diferitelor cinuri ale boierimii.

De exemplu, aș sugera ca speciile mai modeste ale literaturii să fie practicate de către rangurile inferioare ale arhondologiei și ca baronii și viconții să se consacre exclusiv gazetăriei și dramaturgiei. Romanele ar putea rămîne privilegiul exclusiv al conților. Ei și-au mai dovedit deja aptitudinile pentru această artă dificilă și numărul lor este atît de mare, încît cu siguranță că ar putea face față solicitărilor publicului. În schimb, marchizilor li s-ar putea lăsa în grijă, fără nici o primejdie, producerea acelei părți a literaturii cunoscută (deși n-am înțeles niciodată de ce) sub numele de belles lettres. Poate că n-ar fi chiar atît de rentabil din punct de vedere pecuniar, însă chestia are o distincție pe deplin corespunzătoare deținătorilor acestui titlu cu aură romantică.

Încununarea literaturii o reprezintă poezia. Este țelul ei șikpunctul ei terminus. Este activitatea cea mai sublimă a minții omenești. Este însăși întruchiparea frumuseții. Prozatorul nu poate face decît săse dea la o parte cînd trece poetul: acesta ne face pe cei mai buni dintre noi să arătăm doar ca o bucată de brânză. Așadar este evident că așternerea pe hîrtie a poeziei ar trebui lăsată pe seama ducilor și mi-ar fface plăcere să văd că drepturile lor sînt ocrotite prin cele mai aspre pedepse și osînde, căci este de neîngăduit ca cea mai nobilă dintre toate artele să fie practicată decît cei mai nobili dintre oameni. Da întrucît și aici specializarea trebui să–și spună cuvîntul, prevăd că ducii (ca și succesorii lui Alexandru cel Mare)**** vor împărți între ei imperiul poeziei, fiecare mulțumindu-se cu acel aspect pentru care l-au pregătit și l-au dus la competență influența eredității și înclinațiile firești: de pildă, eu i-aș vedea pe ducii de Manchester***** scriind poezii didactice și moralizatoare, pe ducii de Westminster compunînd mișcătoare ode închinate Datoriei și Responsabilităților Imperiului: în schimb, îmi închipui că ducii de Devonshire****** a scrie mai degrabă lirică de dragoste și elegii în maniera lui Properțiu*******, în vreme ce ar fi aproape cu neputință să eviți ca ducii de Marlborough******** să cînte cu glasuri subțiri și pe tonuri idilice fericirea domestică, încorporare obligatorie și mulțumirea cu traiul de azi pe mîine.

Dar dacă veți spune că planurile acestea sînt prea grandioase și chiar înspăimîntătoare, amintindu-mi totodată că muza nu pășește întotdeauna țanțoș și maiestuos, ci uneori mai face și piruete sau mișcări fanteziste; dacă, pomenindu-mi de înțeleptul care zicea că nu-i pasă cine a da națiunii legile atâta vreme cît i-a scris cîntecele, dacă mă veți întreba (socotind pe bună dreptate că nu le-ar prea sta bine ducilor s-o facă) cine o să mai smulgă strunelor  lirei acele acorduri după care tînjește din cînd în cînd sufletul nestatornic și cu atîtea și atîtea fațete ale omului – ei bine, eu vă voi răspunde (după părerea mea e la mintea cocoșului): ducesele. Recunosc într-adevăr că a trecut cînd țăranii îndrăgostiți din provincia Romagna********* le cîntau mîndrelor lor versurile lui Torquato Tasso***********, iar doamna Humphry Ward************* murmură asupra leagănului tînărului Arnold (1) corurile din Oedip la Colonos. Epoca noastră cere lucruri mai moderne. Așadar sugerez ca ducesele cu înclinații mai domestice să ne scrie imnurile religioase și versurile pentru copii; cele mai poznașe și fîșnețe, înclinate să împletească frunzele de viță cu căpșunile, să scrie textele comediile muzicale, versurile pentru revistele umoristice, și motto-urile pentru felicitările de Crăciun și răvașele de plăcinte. Așa și-ar păstra ele în inimile publicului britanic locul pe care pînă acum l-au deținut doar datorită condiției lor elevate.

NOTĂ W. S. M.

(1) Romanciera făcea parte din familia poetului victorian Matthew Arnold (1822-1888).>

SURSA

W. Somerset Maugham, Plăcerile vieții, traducere de Andrei Bantaș, editura Univers, București, 1990, pp. 140-142

NOTE M.T.

*Horace Wapole (1717-1797) – istoric de artă, scriitor și deputat al partidului Whig, fiu al premierului Sir Robert Walpole

**Camera Lorzilor este camera superioară a Parlamentului britanic și are și rol de instanță juridică supremă. A fost înființată în secolul XIV și este formată din 26 de clerici care-și păstrează locul cît timp au funcția ecleziatică și 692 nobli, care își păstrează locul pe viață. Puterile Camerei Lorzilor au fost reduse începînd din secolul XIX.

***Imperiul Britanic – numele ce reprezintă ansamblul format de Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și fostelor sale dominioane, colonii și teritorii de pe planetă, începînd in timpul domniei reginei Elisabeta I Tudor (1558-1603)

****În 323 î. H. Alexandru cel Mare a murit fără a numi un succesor pentru a conduce uriașul teritoriu cucerit în 13 ani în Europa și Asia și luptele între generalii săi (diadohi) au dus la împărțirea imperiului în state elenistice

*****Duce de Manchester – titlul creat în 1719 pentru Charles de Montagu, al patrulea Earl de Manchester, descendent din Drogo de Montaigu, vasal al ducelui normand Wilhelm , care a cucerit Anglia  în 1066

******Duce de Devonshire – titlu creat în 1694 pentru un membru al familiei Cavendish, care avea ascendență nobiliară până în secolul XIV

*******Sextus Aurelius Propertius Carus (47 î. H. – 15 î. H.) – poet elegiac latin, influențat de poeții alexandrini Calimah și Filetas

********Duce de Marlborough – comandantul militar John Churchill a primit titlul în 1702 de la regina Ana ca urmare a victoriilor obținute împotriva francezilor în Războiul de Succesiune la tronul Spaniei (1701-1714)

*********Romagna – regiune istorică din nordul Italiei, parte a regiunii administrative Emilia-Romagna

***********Torquato Tasso (1544-1595) – unul din cei mai reprezentativi poeți ai Renașterii din Italia

************(1) / p.93: Mary Augusta Arnold (1851-1920), căsătorită cu Humphry Ward, autoare de romane destul de populare în pragul secolului nostru, a surprins prin romanul Robert Elsmere – atac împotriva evanghelismului

Două izvoare istorice despre așezarea hunilor în Panonia în secolul V

 „(...)

Attila distrugea și răspândea teroarea peste tot pe unde ajungea, nu numai din vre-o plăcere sadică, dar și din calcul politic.. Aceasta era calea cea mai sigură ca să primească tributuri de la toți vecinii, să aibă robi destui și să-și mărească imensa lui avere obținută prin jafuri, cu foarte bogate cadouri oferite de cei înspăimântați. În ceea ce privește pe românii din Dacia, de sigur că și ei au plătit foarte scump vecinătatea  imediată a hunilor, a căror putere imperială trecea peste teritoriul lor. În poemul Nibelungilor, în cântecul al 22 lea - după cum arată A. D. Xenopol - la curtea lui Atiila se găsea ducele vlachilor, care se numea Ramunc, venit cu șapte sute de oameni. Este foarte probabil că pe acest duce îl chema altfel; dar el va fi spus acolo că este român, iar mai târziu istoricii germani cari au scris despre curtea lui Attila i-au germanizat numindu-l Ramunc. Această confuzie a fost posibilă pentru că poporul peste care domnea elnu era cunoscut sub numele de român, ci de valah. De aici s-ar mai putea deduce că populația românească din Dacia avea deja un început de organizare atunci când au sosit hunii în Panonia, dacă exista un duce român; numai nu putem ști din care parte a Daciei era. Și apoi probabil că nu era singurul; un teritoriu atât de întins ca cel al Daciei trebuie să fi fost împărțit între mai multe formațiuni statale în raport de delimitările naturale oferite de teren.

Încă o dovadă despre o astfel de organizare o găsim în cronica lui Anonymus, notarul regelui Bela al 3 lea al Ungariei. Acesta scrie că Arpad, regele ungurilor, a cerut lui Menumorut, ducele ținutului românesc de la nord de Mureș să-i predea lui țara pentru că Attila stăpânise odată acest teritoriu, iar el, fiind strănepotul regelui hun, are drept asupra lui. Menumorut a răspuns că nu-l poate preda, pentru că Attila îl preluase cu puterea de la ducele care stăpânea țara atunci și care era strămoșul lui.

Prin urmare, avem din două isvoare cu totul diferite, informații despre existența unor organizații statale românești la venirea hunilor în Panonia.

(...)”