Furturi auto în SUA în 1978 (URSULEANU 1981)

<
(...) Numai în 1978, hoții din Statele Unite ale Americii au izbutit să deschidă peste 1 milion de broaște auto, furînd tot atîtea limuzine, ca să nu mai pomenim de alte cîteva milioane care n-au fost "decît" devalizate. Acest important succes al răufăcătorilor a costat statul american suma de 4 miliarde de dolari: 3 miliarde plătite păgubașilor de cåtre societățile de asigurări și 1 .miliard reprezentînd cheltuieli de anchetă și urmărire judiciară.
Riposta inventatorilor a fost energică. În toamna anului trecut, au început să iasă de pe banda de montaj primele automobile americane avînd în portiere broaște... electronice. Scumpe, dar asta e situația!
Pentru a pătrunde într-un asemenea automobil, șoferul trebuie să manevreze un cadran exterior, cu cifru.  Primele 5 cifre deschid ușa din partea volanului. A șasea desferecă toate celelalte portiere. A șaptea dă acces la portbagaj.(...)
>

Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col.Cartea de vacanță, București, 1981, pp. 353-354.

Automobil versus cowboy in SUA in 1900 (URSULENU 1981)

<
(...)
Spun 81 de ani, pentru ca se implinesc exact optzeci si unu de ani de cind, in 1900, mai multe state ale Confederatiei americane au bagat de seama ca automobilul le sperie peste masura caii si vitele. Cowboy-ii au protestat amenintind ca, daca soferii continua sa-si faca mendrele printre cirezile si hergheliile lor, or sa puna mina pe pistoale si... cine stie ce mai iese de aici.
Chestiunea dobitoacelor a ajuns pe masa legislativului si patrupedele au obtinut prima victorie impotriva dusmanului lor comun pe patru roti. S-au votat legi care pretindeau fiecarui automobilist sa publice un anunt la ziar cu minimum 8 zile inaintea calatoriei, precizindu-si itinerarul. Acum, caii, boii si vacile primeau un preaviz care le ingaduia sa se puna la adapost de amenintarea invadatorilor soselei.
Din pacate,  automobilistii s-au inmultit nemasurat, ziarele au devenit cu totul insuficiente pentru cuprinderea tuturor preavizelor si masinile au cistigat - intr- un recurs imaginar - disputa lor judiciara cu lumea necuvintatoarelor, capatind dreptul de a le calca fara jena ori de cite ori le prindeau pe panglicile de asfalt ale calatoriilor.
(...)
>

Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roti, ed. Sport - Turism/ col. Cartea de vacanta, Bucuresti, 1981, p. 260.

Corporație multinațională versus Scoția independentă imaginată în 1973 (SINCLAIR 1973)

<
(...)
- Asta a fost la început, domnule Mockingham*. Așadar, acum să vă formulăm totul pe îndelete: dispunem de baza economică, sîntem stăpîni pe mijloacele de difuzare a știrilor și am căpătat o majoritate enormă în Consiliul de Administrație al Federației**, înlăturînd fiindcă veni vorba, pe domnii MacPake și Lindsay, în răstimpul care s-a scurs de la ultima noastră întîlnire. Singurul lucru de care mai aveam nevoie era... guvernul scoțian. Dar, vorbind în general, îl avem acum și pe el, cu permisiunea dumneavoastră și încă a unuia sau doi.
- Intenționați... vreți să-mi spuneți... că încercați să puneți mîna pe toată țara?
(...)
- E de necrezut, am spus eu după cîteva clipe. E ca un complot gigantic pus la cale de mafia.
- Nu e vorba de o crimă pe o scară gigantică. Noi nu sîntem mafia.
- Deosebirea nu-i nici măcar cît un vîrf de ac, am răspuns eu.
- (...) Trustul nostru multinațional a făcut asemenea lucruri de ani de zile.
- Da, și numai în țările în curs de dezvoltare.  Asta făcea parte din lupta dumneavoastră de după război de-a vă infiltra în Africa, în Asia, și așa mai departe. Dar pînă acum nu v-ați călcat în picioare prietenii.
- Noi nu reprezentăm guvernul Statelor Unite, nici Serviciul Central de Securitate. Nu cred că ei ar fi de acord cu acțiunea noastră. Noi sîntem doar o societate mare ce achiziționează bunuri pentru activul nostru, și care oferă sprijin, așa am făcut întotdeauna. În cazul în care dumneavoastră credeți că așa ceva e o imposibilitate, îmi voi îngădui să vă citesc un fragment din revista săptămînală „Economist”***. Citez: Soldurile anuale ale Trustului General Motors**** au atins acum o cifră mai mare decît venitul național net al oricărui stat din lume, cu excepția a douăsprezece state numai. O simplă statistică, nu-i așa domnule Mockingham? Ei bine, noi, cei din Corporația Bondi nu sîntem chiar atît de tari, dar am parcurs o bună distanță din drumul nostru.
- Și Scoția e ultimul bun achiziționat pentru activul dumneavoastră. E o achiziție mai mare decît ați evaluat-o la început, cu siguranță.
(...)
- Achiziționăm în mare, gîndind în mare, interveni Carlyle cu mîndrie.
- Undeva, cumva, e un soi de clișeu Dale-Carnegie (1), am atacat eu scurt.
- E un adevăr evident, urmă de Laski. Poftim, domnule Mockingham, am să dau cărțile pe față. (...) Nouă... mi-e dragă Scoția și scoțienii. (...) Veți beneficia  din situația de față, da, și dumneavoastră și Scoția veți beneficia.
- (...) Și asta vine din bunătatea inimii dumneavoastră corporatiste, presupun?
- Fără îndoială că și noi vom beneficia, spuse de Laski volubil și abil. Pentru în noi, în America, a fost o situație destul de ambiguă după ce dumneavoastră ați intrat în Piața Comună europeană, dar acum vom deveni și noi membri ex-office*****, ca să zic așa.
- Nu prea merge, am răspuns eu. O societate care nu urmărește decît profitul, așa cum evident este Corporația Bondi, trebuie să aibă niște scopuri destul de palpabile ca să preia asupră-și o țară falimentară și politicește instabil, cum e Scoția.
- (...) De ce oare, ca să citez doar unul dintre ele, să ne batem capul cu niște fleacuri de principate, pentru acordarea drepturilor de acostare în porturi, cînd putem avea un stat în plin avînt, pe măsura nevoilor noastre? Într-un viitor foarte apropiat, Scoția are să fie o foarte comodă rampă de lansare pentru o mulțime din tranzacțiile noastre financiare internaționale. Și dacă trecem cîndva peste semn, adică încălcăm dispozițiile legale, ca să zic așa, ei bine, n-avem nevoie să ne facem sînge rău că guvernul se tulbură din temelie de proasta noastră comportare. N-avem decît să distrugem regulamentele. Noi vedem Scoția ca un soi de Elveție fără restricțiile guvernului... sau cel mult numai cu restricțiile care ne convin nouă. De vreme ce ești bancher internațional ce-ai putea putea dori altceva? Mai sînt multe multe alte considerente, bineînțeles. Piața Comună pe care am menționat-o, care nu-i nicidecum un factor minor. O mulțime de filiale de ale noastre vor canaliza mărfurile spre piața europeană de acum înainte, fără să mai aibă bătaie de cap cu plata taxelor vamale cerute de țările Pieței Comune. Desigur, Scoția va trebui să-și plătească taxele ei. S-ar putea ca acum să apară șomajul. (...) Investițiile, cheltuielile guvernamentale pentru operele sociale și așa mai departe... asemenea probleme vor trebui reduse substanțial. Așa cum ați spus, profitul este mobilul nostru și va continua să fie chiar dacă o serie de oameni va avea de suferit în cursul acestui proces. Așa e viața, domnule Mockingham. Dar vă asigur, Scoția în ansamblu va avea de cîștigat.
- Materialicește, economicește, sînt sigur că un anumit număr de indivizi din Scoția ar putea să tragă beneficii... dar cu ce preț? Am ezitat. Vă amintiți să fi văzut în revista „Punch”****** o caricatură a culesului recoltei Primului Război Mondial? E celebră în felul ei. Belgia a fost ocupată*******. Caricatura îl arată pe regele Belgiei******** părăsind Bastimentul Statului. Kaizerul*********, cu un rînjet pe față,se apleacă peste bordul navei și-i spuse cam așa ceva: Vezi, ai pierdut totul; iar regele îi răspunde: Dar nu și sufletul.
- Gogoși romantice, domnule Mockingham. (...)
- (...) O țară ca Scoția, care și-a câștigat independența atît de recent, nu-i ca o mare societate comercială. Nu poate fi pur și simplu preluată.
- Doriți să punem un pariu, așa cum se spune de obicei în filme? (...)
- Doar nu vă puteți muta în Scoția și folosi același procedee  ca pentru o preluare, am continuat eu. Să înlocuiți Consiliul de Administrație, să pliviți cadrele administrative mijlocii de toți devotați și credincioșii, și alte lucruri de soiul ăsta.
- Și la urma urmei de ce nu? Sînt de acord că e un proces mai lent. N-avem să facem nimic drastic. Adunarea Națională n-are decît să continue cît timp va ști să se comporte. Sînt sigur că veți conveni că reprezentanții poporului arareori au putut opri organul administrativ să facă ceea ce dorește. Adunarea e un soi de supapă de siguranță ce nu produce altceva decît discursuri; dar cu oameni ca dumneavoastră trebuie să avem mai multă grijă. Pe cei ce contează, sau îi convingem sau îi îndepărtăm. Restul ne vor urma.
- De ce nu? De vreme ce e democrație, am spus eu convins.
- (...) Democrația e o vorbă goală.
- (...) Dar o țară nu-i chiar numai un organism alcătuit din două părți: patroni și patronați.
(...)

(1) Scriitori americani, autori, printre altele, ai unor îndrumare de cucerire a prieteniei oamenilor.
>

Michael Sinclair**********, Pactul dolarului***********, trad. C. Popa, ed. Univers / col. Enigma, București, 1974, pp. 121-125.

NOTE M. T.
* Malcolm Mockingham = Ministrul de interne al Scoției independente, personajul principal al acestui roman futurologic, scris la persoana întâi.
** Federația Societăților Americano-Scoțiene, o asociație imaginară.
*** „The Economist” = Revistă financiară înființată în 1843, în orașul Hawick din Scoția. Azi, cu birouri la Londra și New York, publicația are un tiraj de peste 1 milion de exemplare, din care 80% în exteriorul Marii Britanii. (http://www.economist.com/help/about-us#About_The_Economist)
**** General Motors = Companie înființată în 1908, în orașul Detroit din SUA. În 2007 a pierdut primul loc în topul producătorilor mondiali de autovehicule în favoarea Toyota. (http://www.gm.com/company/history-and-heritage.html)
***** ex-officio (latină) = Expresie juridică romană tradusă prin „din oficiu, datorită postului deținut”, „automat”. (http://www.comunicatedepresa.ro/ex-officio/definitie/)
****** „Punch” = Săptămânal de satiră și umor cu caricaturi, apărut în 1841 în Londra și închis definitiv în 2002. (http://www.punch.co.uk/)
******* În vara întâiului an al Primului Război Mondial (1914-1918), aproape întreaga suprafață a Belgiei a fost ocupată de armata germană, în scopul învăluirii flancului stâng al armatei franceze.
******** Albert de Saxa-Coburg și Gotha (1875-1934) = Rege al Belgiei ca Albert I în perioada 1909-1934
********* Kaiser (germană) = „Împărat”. Cuvânt derivat din latinescul „caesar”. Aici, Wilhelm Hohenzollern (1859-1941), împărat al Germaniei ca Wilhelm II în perioada 1888-1918. (https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/wilhelm-al-ii-lea-ultimul-kaiser)
********** Michael Shea (pseudonim literar Sinclair) (1938-2009) = Scot who served as 'spin doctor' to the Queen, „Scotsman”,19 october 2009 (http://www.scotsman.com/news/obituaries/michael-shea-1-779536)
*********** „Kirkus Reviews” (https://www.kirkusreviews.com/book-reviews/michael-sinclair/the-dollar-covenant/)

Etnia Sikh în India colonială britanică (KIPLING 1900-1)

<
(...) Pe urmă trecu pe lîngă ei un Akali, cu ochii fioroși și părul vîlvoi, un cuvios Sikh* îmbrăcat în hainele tradiționale de pînză albastră ale castei lui; în vîrful turbanului purta inele poleițe din oțel. Omul se întorcea dintrr-o plimbare, pe care o făcuse unui Stat independent Sikh și unde probabil cîntase balada glorioaselor fapte ale lui Khalsa**, în fața unui prințișor proaspăt sosit de la școală, încălțat în cizme cu carîmbul înalt și pantaloni albi de călărie. Kim trecu pe lîngă el cu multă băgare de seamă, dar se feri să spună ceva care l-ar fi putut supăra, deoarece neamul Akali*** e iute la mînie și gata de încăierare.
(...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim****, vol. I, trad. Jul. Giurgea, Casa de Editură și Presă Viața Românească, București, 1990, p. 97.

NOTE M. T.
* Sikhism = Religie monoteistă fondată de Guru Nanak în secolul XV în regiunea istorică Punjab, împărțită de India și Pakistan în 1947, la proclamarea independenței față de Marea Britanie. Cucerirea Statului Sikh de către britanici s-a încheiat în 1849. (http://www.sikhs.org/summary.htm)
** Khalsa („pur”) = Frăție (ordin) a inițiaților Sikh, întemeiată în 1699 de către Guru Gobind Singh, al zecelea Guru Sikh. (http://www.sikhs.org/khalsa.htm)
*** Akal („nemuritor”) = Termen pentru divinitate din tradiția și filozofia Sikh. (http://www.sikhiwiki.org/index.php/Akal_Purakh)
**** Rodica Grigore, Kim, Kipling și Cartea Indiei, „Cultura”, 523/12 iulie 2015 (http://revistacultura.ro/nou/2015/07/kim-kipling-si-cartea-indiei/)

Lupta pentru modernizarea Indiei coloniale britanice (BROMFIELD 1933-7)

<
Unul cîte unul, musulmanul*, sikh-ul**, americanul, mahratt***-ul și englezul îi raportau modul cum acționaseră și rezultatele obținute.
(...)
Toată viața și-o dedicase luptei împotriva superstițiilor, intrigilor, prejudecăților. Se războise umăr la umăr cu răposatul Maharajah****, fără să aibă însă drept suport simplitatea și credința lui. Se luptase pentru plăcerea de a se lupta, fără a fi convinsă în adîncul sufletului ei că vor cîștiga bătălia pentru eliberarea, recunoașterea și independența nu numai a țării lor, dar și a întregii Indii. Spre deosebire de Maharajah, nu avusese niciodată încredere în bunătatea și energia supușilor ei  și nici în victoria finală. Ca și neînchipuit de bătrînul Dewan*****, acționase fără scrupule, cîteodată cu cruzime, adeseori cu ură, dar întotdeauna cu dîrzenia și bravura mahratti-lor din a căror nație făcea parte. Îi urîse pe europeni și văzuse întotdeauna în ei niște invadatori vulgari, stupizi și lipsiți de sensibilitate. În ciuda convingerilor ei, admira prietenia marelui Vicerege******, delicatețea și inteligența unor bărbați ca Ransome și bunătatea unor oameni ca soții Smiley. I se întîmplase să cadă pradă descurajării, ori să dea dovadă de răutate și invidie ca atîția prinți din India. Avusese chiar momente de cumplită demoralizare. Cu puțin înainte ca acești oameni să se înfățișeze în fața ei, fusese ispitită să renunțe la luptă și să fugă, să zboare cu avionul și să retragă în deplină securitate, la Bombay*******, poate chiar în Europa. Istovită, avusese o clipă convingerea că toate forturile ei și ale răposatului ei soț rămăseseră sterile. (...)
Toți se străduiseră pentru ea și pentru India, fără să doarmă și fără să se plîngă, înfruntînd murdăria, mizeria și primejdia, o primejdie mai cumplită și mai insidioasă decît cea pe care o întîlnești în lume. Sarcina lor păruse irealizabilă, dar victoria se profila în zare. După ce ea va pleca dintre cei vii, ei vor rămîne aici și vor continua lupta. Vor reclădi școlile, podurile, calea ferată, chiar și marele baraj. Maharani******** își va vinde toate bijuteriile și va dona statului banii. Idealul pentru care ea și răposatul Maharajah se străduiseră atît de mult abia căpăta formă, desprinzîndu-se din sînul timpului indian, dar traducerea lui în viață trebuia să să continue și să cîștige forță grație luminii și credinței unor oameni ca aceștia. India, necuprinsa, sălbatica, bogata Indie se mișca, se trezea.
Așa cum stătea ea acolo avea impresia că vede printre bărbații din jurul ei chipul aceluia care murise cu douăzeci de ani mai înainte în casa locuită actualmente de Ransome. Îl vedea acum așa cum îl văzuse atunci cînd coborîse din satul ei, o copilă de treisprezece ani, timidă și mîndră, dar deja femeie destinată a se mărita cu tînărul Maharajah din Ranchipur*********. Acum, deși îmbătrînise, îi vedea totuși cu multă limpezime chipul lui bun și înteligent, plin de blîndețe și de o înțelepciune atît de calmă și de înțelegătoare, încît părea mai degrabă o înțelepciune orientală decît europeană. Da, făcuse și el parte din acest consiliu de bărbați puternici care o slujeau și o admirau; datorită lui se aflau acum adunați în acest cort de vînătoare. Datorită lui Maharajahul se luptase cu atîta energie spre a-și elibera supușii și a-i civiliza. Datorită lui ea trona astăzi aici și conducea statul cu înțelepciune, înțelegere și curaj. Omul acesta iubise atît de mult străvechea și splendida Indie, încît în cele din urmă se înapoiase să moară la Ranchipur, în grădina lui, pe înserat, la ora cînd vacile se înapoiază acasă învăluite într-un nor de praf roșiatic, cînd aerul miroase a iasomnie și a balegă de vită, a fum și a mirodenii, cînd șacalii ies din ascunzișurile lor și încep să urle la luna plină, iar flautele și tam-tam-urile prind să se audă prin sate. Odinioară mai fuseseră și alți englezi deopotrivă cu el - de pildă John Lawrence, savantul, îndrumătorul, care cunoștea India. Aceștia erau din ce în ce mai rari. Abia dacă se mai găsea din cînd în cînd cîte unul.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne*********,* trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, 1972, București, pp. 516-518.

NOTE M T.
* Musulmani = Primii musulmani au ajuns în India în secolul VII, prin negustorii arabi și persani și cuceririle guvernatorului Bahreinului pe coasta de vest. (http://www.bbc.co.uk/religion/religions/islam/history/mughalempire_1.shtml)
** Sikhism =- Religie monoteistă apărută în secolul XV în Punjab (vestul Indiei). Statul sikh a fost cucerit de britanici în urma a două războaie care s-au încheiat în 1849.(http://www.bbc.co.uk/religion/religions/sikhism/history/history_1.shtml).
*** Mahratta / Maratha = Castă de războinici hinduși care au întemeiat în secolul XVII un stat pentru se a opune Marilor Moguli musulmani din nord. Statul mahratt / maratha a fost cucerit de britanici în urma  trei războaie care s-au încheiat în 1818. (http://www.gatewayforindia.com/history/maratha.htm)
**** MAHARAJÁH, maharajahi, s. m. Titlu purtat de prinții indieni suverani (până în 1956); persoană care deținea acest titlu. [Var.: maharadjáh s. m.] – Din fr. maharadjah. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/maharajah)
***** Dewan = Cuvânt persan care în civilizația islamică desemna un ministru important. (http://www.etymonline.com/index.php?term=divan)
****** După înăbușirea revoltei din 1857-1858, Coroana britanică a preluat administrarea Indiei de la Compania Indiei de Est, iar Guvernatorul General instituit în 1773 a devenit Vicerege, cu sediul șa Calcuta.  (http://www.sscnet.ucla.edu/southasia/History/British/BrIndia.html)
******* Bombay (din 1995 Mombay) = Atestat din 1507,  port pe coasta vestică. Cel mai populat oraș indian cu 17 milioane de locuitori și capitala statului federal Maharashtra, (http://travel.descopera.ro/11262303-Metropola-extremelor-Mumbai)
******** Maharani = Termen sanscrit pentru soția maharajahului sau femeia-maharajah.
********* Ranchipur = Oraș imaginar din India, capitală a unui stat princiar supus Coroanei britanice, unde se desfășoară acțiunea romanului.
********** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

O bătrână americancă în India colonială britanică (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
În ciuda omeniei și a simplității ei, servitorii o priviseră la început cu neîncredere, ca și pe soții Smiley. Toți erau creștinați și cunoșteau doctrina fraternității dintre oameni, dar nici unul nu o încercase față de albii din Occident.
Ceea ce nu putuseră pricepe niciodată era personalitatea mătușii Phoebe și tot ceea ce determinase caracterul, credințele și atitudinea ei, atît de deosebite de ale celorlalți europeni. Numai Mr. Jobnekar, care călătorise mult în America și era înzestrat cu o vie inteligență, intuise calitățile ei și chiar pentru el această intuiție nu depășea niciodată stadiul unor vagi impresii emoționale, greu de definit, pentru că în mintea lui stăruia încă o oarecare confuzie, creată de o viață atît de diferită de cea cunoscută de el pînă atunci. Simplitatea, cinstea, cordialitatea mătușii Phoebe erau calități deja întîlnite de el în centrul Statelor Unite, în decursul celor două veri cînd muncise la secerat în Iowa și Kansas, spre a-și cîștiga existența și a cunoaște viața americană. În Statele din Est, asemuite de Mr. Jobnekar cu o falsă Europă, calitățile acestea nu existau. Nu bănuia însă că în America însușirile acestea, care alcătuiau caracterul mătușii Phoebe, erau pe punctul de a dispare. Ea știa însă acest lucru mai mult instinctiv decît rațional. De aceea, poate, voise să vină în India. N-o mai lăsase inima să rămînă în Iowa și să asiste la declinul și agonia unui fel de viață pe care îl iubise. În acest chip, la vîrsta de optzeci și unu de ani mătușa Phoebe ajunsese să se afle în Ranchipur, în bucătăria mare și răcoroasă a soților Smiley, într-o lume nouă, alături de prieteni noi, printre care Rașid Ali Khan, descendentul vitejilor lui Baber*, Mr. Jonbekar, un paria**, Ransome, jumătate englez, jumătate american și miss Macdaid, scoțiană născută în Surabaya***.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 84.

NOTE M. T.
* Babur (1483-1530) = Lider al unui mic stat în Uzbekistan. În 1526 a devenit stăpânul nordului Indiei, fondând dinastia Marilor Moguli, detronată de cuceritorii britanici în 1857. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/4552/8/)
** PÁRIA¹, paria, s. m. 1. (În India, în concepția brahmanilor) Persoană care se află în afara castelor și care este lipsită de orice drepturi; p. ext.grup social din care face parte o astfel de persoană. 2. Fig. Persoană sau colectivitate urgisită, disprețuită, căreia nu i se recunoaște niciun drept. [Pr.: -ri-a] – Din fr., it. paria. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/paria)
*** Surabaya = Al doilea oraș al Indoneziei, situat în insula Java. (http://surabaya.go.id/en/News/6078-profile-of-surabaya)

Admiratori britanici ai împăratului francez Napoleon I (THACKERAY 1848)

<
(...)
În timpul acestei întrevederi, Pitt Crawley dădu o lovitură de maestru care dovedi că, dacă nu și-ar fi distrus cariera diplomatică printr-o delăsare timpurie, ar fi putut atinge un rang înalt în profesiunea lui. Cînd contesa văduvă de Southdown începu să-l împroaște cu noroi pe parvenitul de corsican*, după cum era moda vremii, și să demonstreze că era un monstru pătat de toate crimele care se pot imagina, un poltron și un tiran care nu merita să mai trăiască, unul a cărui cădere a fost prezisă etc, Pitt Crawley a luat numaidecît apărarea acestui om al destinului. El descrise în calitatea lui de prim-consul**, așa cum îl văzuse la Paris, cînd se încheiase Pacea de la Amiens*** și cînd el, Pitt Crawley, avusese onoarea de-a face cunoștință cu marele și bunul domn Fox****, un om de stat care, oricît de mult s-ar deosebi de el, îi era cu neputință să nu-l admire din tot sufletul, un om de stat care avusese întotdeauna cea mai înaltă părere despre împăratul Napoleoni. Și el vorbi în termeni plini de-o violentă indignare despre neleala purtare a aliaților față de monarhul detronat*****, care, după ce s- a pus în mod generos la discreția lor, a fost supus unei josnice și crude exilări, în timp ce o gloată de papistași bogați tiraniza Franța în locul său******.
Această îndreptățită oroare față de superstiția papală îl ridica pe Pitt Crawley în opinia lady*******-ei Southdown, în timp ce admirația lui pentru Fox și Napoleon îl ridica peste măsură de mult în ochii domnișoarei Crawley. Prietenia ei pentru acest defunct om de stat britanic a fost pomenită chiar la începutul acestei povestiri, cînd am făcut cunoștință cu tînărul Pitt. Ca o adevărată liberală ce era, domnișoara Crawley făcuse opoziție tot timpul războiului, și deși sîntem absolut siguri că prăbușirea împăratului n-a zdruncinat-o prea mult pe bătrîna doamnă - și nici îngrozitorul tratament la care fusese supus nu tindea să-i scurteze viața sau somnul ei cel de toate zilele - vorbele lui Pitt îi merseseră drept la inimă cînd îi ridică în slava cerului pe cei doi idoli ai ei;
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor********, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, p. 351-352.

NOTE M. T.
* Împăratul Napoleon Bonaparte s-a născut în insula Corsica, într-o familie burgheză. (https://istoriastazi.wordpress.com/2012/09/08/napoleon-bonaparte-pe-scurt-2/)
** Prin lovitura de stat din 7 noiembrie 1799, generalul N. Bonaparte înlocuiește regimul Directoratului cu un triumvirat consular. N. B. păstrează titlul de Prim-Consul al Republicii franceze până la proclamarea Imperiului în 1804.. (http://adrianavilsan.blogspot.ro/2012/06/consulat-si-primul-imperiu-napoleon.html)
*** Amiens = Localitate în N Franței. La 25 martie 1802, la Amiens s-a semnat pacea între Marea Britanie și Franța, încheindu-se ostilitățile începute în 1793. Deoarece prevederile documentului nu au fost puse în aplicare, războiul va fi reluat în 1803, încheindu-se prin prima bdicare a împăratului Napoleon în 1814. (http://cultural.bzi.ro/pacea-de-la-amiens-si-reluarea-razboiului-franco-britanic-21196)
**** Charles Fox (1749-1806) = Politician liberal (whig) britanic. Ministru de externe în 1782, 1783 și 1786. (https://www.gov.uk/government/history/past-foreign-secretaries/charles-fox)
***** Armatele celei de a șasea coaliții antifranceze au ocupat Parisul în martie 1814, forțându-l pe împăratul Napoleon să abdice la 11 aprilie 1814 și să se exileze în insula mediteraneană Elba. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/acum-200-ani-napoleon-e-exilat-insula-elba)
****** După abdicarea lui Napoleon, dinastia regală procatolică Bourbon a revenit pe tronul Franței prin Ludovic XVIII (1814-1815; 1815-1824), fratele lui Ludovic XVI, cel executat de republicani în 1793. (http://cultural.bzi.ro/exilul-lui-ludovic-al-xviii-lea-al-frantei-20837)
******* lady (eng.) = Termen de respect pentru o femeie, corespunzător bărbătescului gentleman sau lord. (http://www.csmonitor.com/2007/0202/p18s02-hfes.html)
******** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

„Politically incorect” (DÂNCU 2015)

Vasile Dâncu, Politically incorect. Scenarii pentru o Românie posibilă, ed. II, Școala Ardeleană/Școala Ardeleană de Sociologie, Cluj-Napoca, 2015, 403 p.

Cuprins

7 România blocată. Paradoxul societății fără însușiri

Politica
23 Războaiele pentru minte, inimă și... politică
35 2014 - O politică paralizată de frică
41 Politica psihedelică
47 Sfârșitul unei civilizații politice? Despre cum mor partidele
57 Proiectul de fericire națională și bâlciul deșertăciunilor
69 România - un caz de miopie strategică
81 Lungul drum al căutării consensului politic
113 Mutații politice, politica-mutant și războiul nesfârșit al politicienilor

Statul
129 Statul român și inamicii săi
133 25 de ani. Ce nu s-a schimbat 
139 România peste 25 de ani. Dileme și ambiții pentru un scenariu noncatastrofic
149 O Românie invizibilă
157 Franzela exilului. Neînțelegerea și visul de a schimba România

Societatea
169 Cum moare Speranța? 
173 Singurătatea Estului și tristețea păpușilor de cârpă
179 Zidul care cade, ziduri care cresc
185 Între Big Brother și Mad Max
195 America din ceruri și de pe pământ. Un refresh pentru american dream?

201 Ieșirea din neîncredere
217 Salvați România rurală
225 Religie, cotidianitate și politică în România
Cultura
241 Lăsați școala în pace! Preliminarii la modernizarea școlii noastre
251 Arma cultural - nucleul unui soft power românesc
261 Obsesia imaginii frumoase și a brandului luminos
269 Tirania televiziunii
279 Insuportabila ușurătate a lumii kitsch. În apărarea piticilor de grădină
287 Mineriada și banalizarea răului
299 Republica ideilor singure
307 Când artiștii ies în stradă
Noi 
317 Generația înfrântă a României
331 Aceste mașini minunate și sclavii ei imperfecți
339 Societatea lichidă și fuga spre casă
347 Cu regalitatea nu-ți poți face selfie
353 Minerii - copiii orfani ai comunismului
365 În căutarea dușmanului interior
373 România oamenilor singuri

387 Politically incorect (Dincolo de Colectiv)

Dilema unui englez islamizat forțat în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
- Bobul de muștar, dragă. Și-apoi, eu citisem poemul și îi cunoșteam din el simțirile. Nu e un credincios: toată povestea trebuie să-i fi apărut ca o glumă monstruoasă.
- Da, da, i-am citit versurile, scepticism și dragoste de frumos. Tipul lui înflorește după perioadele de mari eforturi naționale*, în cursul cărora individul este devalorizat, iar Statul a vlăguit totul. Ego-ul țîșnește la suprafață și dorește să-i ardă un picior Statului și tuturor doctrinelor sale discreditate. Înțeleg toate acestea. Dar... Tu n-ai ieșit niciodată din Anglia, Dinny.
- Am fost numai în Italia, Paris și Pirinei**.
- Astea nu contează. N-ai fost niciodată în locurile în care Anglia e obligată să păstreze un oarecare prestigiu. În acele părți ale lumii, englezii sînt toți pentru unul și unul pentru toți.
- Nu cred că în acel moment și-a dat seama de acest lucru, unchiule.
Adrian se uită la ea și clătină din cap.
- Continui să nu cred, unchiule, Și, slavă Domnului că nu și-a dat seama, pentru că altfel nu mai ajungeam să mai cunosc.
- Nu așa se pune problema, drag mea. În Orient, unde religia înseamnă încă totul, o convertire are o însemnătate covîrșitoare. Și nimic nu poate dăuna mai mult noțiunii orientalului asupra englezului, decît o convertire efectuată sub amenințare pistolului. Întrebarea care i se punea lui era următoarea: „E destul de important pentru mine felul cum sînt privite țara mea și poporul meu încît să prefer să mor decît să înjosesc această concepție?” Iartă-mă, Dinny, dar, în mod brutal, asta era dilema.
Dinny rămase tăcută timp de un minut, apoi reluă:
- Sînt perfect convinsă că Wilfrid ar fi preferat mai curând să moară decît să facă o mulțime de alte lucruri care ar fi înjosit această concepție; dar, pur și simplu, nu a putut admite că noțiunea orientalului asupra omului englez se bazează pe faptul dacă e creștin sau nu.
- Asta-i o formă specioasă de argumentare; el nu numai că a renunțat la creștinism, dar acceptat mahomedanismul, adică a schimbat o colecție de superstiții cu alta.
- Dar, unchiule, nu poți să-ți dai seama că pentru el totul nu a însemnat decît o farsă monstruoasă?
- Nu, draga mea, nu pot să-mi dau seama.
Dinny se lăsă pe spate și Adrian gîndi că arăta epuizată.
- Ei  bine, dacă dumneata nu poți, atunci nimeni altul nu va putea. Vreau să spun că nimeni din categoria noastră.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 391-392.

NOTĂ M. T.
* Primul Război Mondial (1914-1918).
** Munții Pirinei reprezintă frontiera naturală într Franța și Spania.

Doctor Honoris Causa la Universitatea Ovidius Constanța („Cuget Liber” 2015)

Simona Anghel, Ce personalităţi surpriză sunt propuse pentru titlul onorific la Universitatea "Ovidius"

„Cuget Liber”, Constanța, 5 octombrie 2015

 Roxana Ruscior, Cele mai ciudate graniţe statale din lume. Liniile de demarcaţie trec prin mijlocul unei terase sau prin pădure, „Adevărul”, București, 22 iunie 2015

Săraci versus bogați în Franța secolului XIX (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
- Asemenea cruzimi adminstrative instigă războiul sărăcimii împotriva celor bogați, spuse medicul. Cei care deocamdată dețin puterea nu gîndesc niciodată serios la urmările inevitabile ale unei nedreptăți care se face unui om din popor. Un om sărac, nevoit a-și cîștige pîinea cea de toate zilele, nu luptă multă vreme, e adevărat, dar vorbește și găsește ecouri în toate inimile care suferă. O singură nedreptate se multiplică prin numărul celor care se simt loviți de ea. Această drojdie fermentează. Și asta încă nu-i totul; răul e încă și mai adînc. Nedreptățile întrețin în popor o ură ascunsă împotriva celor de sus. Burghezul devine și rămîne dușmanul celui sărac, și furtul nu mai e considerat un delict sau o crimă, ci o răzbunare. Dacă, în loc să facă dreptate celor mărunți, un funcționar îi maltratează și nesocotește drepturile lor cîștigate, cum mai putem pretinde unor nefericiți care n-au nici de pîine să se resemneze cu truda lor și să respecte proprietatea?... Mă cutremur gîndindu-mă că un mic funcționar, dintre cei care scutură de praf niște dosare, se bucură dă pensia de o mie de franci făgăduită lui Grondin. Și se mai găsesc oameni, printre cei care n-au măsurat niciodată adîncimea suferințelor, gata să condamne excesele răzbunărilor populare! Din ziua în care numărul nefericirilor individuale provocate de guvern îl întrece pe acela al binefacerilor, răsturnarea sa depinde numai de întîmplare; răsturnîndu-l, poporul se răfuieșe în felul lui. Un bărbat de stat ar trebui să aibă întotdeauna în fața ochilor îmaginea dreptății avînd la picioarele ei sărăcimea pentru care a fost imaginată.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 98-99.

Asasinarea premierului italian A. Moro de către răpitorii din Brigăzile Roșii în 1978 (JONG 1985)

< 

(...) Aldo Moro* fusese răpit dimineața, devreme, pentru ca cele mai importante știri din perioada ei romană să fie cunoscute încă în aceeași zi, din ziarele de dimineață. Dar ăsta era un lucru secundar. Pe Hanna o dezgustau asasinatele Brigăzilor Roșii** și când în aceeași după-amiază văzuse la televizor într-o fracțiune de secundă chipul Eleonorei Moro, care fugea de camerele de luat vederi, o podidise plânsul, spre marea mirare a câtorva colegi.

– E o rușine – exclamase ea.

– Era de așteptat să se întâmple ceva de felul ăsta.

-E o rușine!

Hanna Piccard ținea foarte mult la existența unor coduri imuabile, cu toate că se putea lipsi de cele mai multe din ele, ca să lase viața să-și urmeze cursul. Cu omorurile lor, cu atacurile lor cu bombe și cu răpirile lor, teroriștii lor profanau cele mai fundamentale coduri ale societății, fapt pentru care Hanna nu avea nici cea mai mică înțelegere.

(...)

La câteva zile după răpirea lui Aldo Moro apăru un prim comunicat al Brigăzilor Roșii. Omul politic se afla, pare-se, într-o așa-numită închisoare a poporului, unde urma să fie judecat pentru nelegiurile săvârșite de el în slujba statului. Numai într-un fel putea să scape, în acest proces, de o condamnare previzibilă: prin schimbarea lui contra tuturor teroriștilor aflați în detenție. Așa s-ar pune capăt procesului de la Torino, unde teroriștii, în timpul ședințelor, erau închiși, în sala de judecată, în cuști.

Răspunsul guvernului nu se lăsă mult timp așteptat: nu se negociază cu teroriștii, deci, implicit, nu se negociază cu privire la viața lui Aldo Moro. Dezbaterile în legătură cu acest punct de vedere al guvernului ținură săptămâni de zile. Guvernul era neînduplecat. Cu vreo șase luni de zile mai târziu, guvernul găsi că ar fi mai nimerit să folosească alte mijloace pentru combaterea terorismului: teroriștilor prinși li se oferi libertatea și o nouă identitate, în schimbul unor informații privitoare la organizația și la ascunzătorile Brigăzilor Roșii. Dar în acele prime săptămâni, guvernul se arătase neînduplecat în refuzul său de  a trata cu niște răufăcători.

Eleonora Moro lupta pentru un soț: într-o scrisoare adresată ziarului Il Giorno protestă împotriva punctului de vedere al guvernului. Acel punct de vedere fu îmblânzit: se va face acum tot ce este juridicește posibil pentru a salva viața lui Aldo Moro. Lumea se întreba ce conține această noțiune: tot ce este juridicește posibil. Din închisoarea poporului, Aldo Moro adresă unor miniștri și unor tovarăși de partid o serie de scrisori, în care cerea tratative: constituția nu interzice asta, în alte țări asemenea tratative sunt uzuale și, în plus, un asemenea mod de tratare a problemei corespunde idealurilor creștine și umanitare ale partidului. Papa se oferi să mijlocească.

Teroriștii se folosiră de ziare pentrua manipula opinia publică. De regulă, după fiecare anunț telefonic anonim, ziariștii se repezeau la câte o ladă de gunoi, ca să pescuiască din ea noul comunicat și ultimele noutăți. Din când în când ziarele primeau fotografii spălăcite ale lui Aldo Moro, care dovedeau că mai e în viață. Aldo Moro poza, slăbit și nebărbierit, ținând în mână un ziar din ajun, sub steaua în cinci colțuri înscrisă într-un cerc: simbolul puterii de stat corupte și a așa-numitului complot al companiilor supra-naționale.

Între timp autoritățile căutau cu înfrigurare ascunzătorile răpitorilor. Zeci de mii de militari în vestoane antigloanțe fură incluși în acțiunile de căutare. Pe autostrăzile Romei apărură posturi de jandarmi, iar autovehiculele erau percheziționate dacă nu ascund arme. La Roma mii de apartamente fură întoarse cu josu-n sus. Fură operate zeci de arestări și acum oricine putea fi reținut trei luni fără proces. La țară, mulțime de militari, în șiruri lungi, scotociră câmpiile ca niște vânători. Computerul serviciului italian de securitate fu conectat cu cel vest-german. Comisarul-șef al poliției din Paris îi făcu o vizită de lucru deznădăjduitului său coleg de la Roma.

Străinii stabiliți la Roma stârniră brusc bănuieli. Hanna Piccard fu convocată de organul de poliție însărcinată cu controlul străinilor, ca să-și prezinte permisul de sejur și să dovedească astfel că ea este cea care susține că este. Problema fu repede rezolvată, dar Hanna Piccard fusese obligată acum pentru prima dată să-și prezinte autorizația de ședere în Italia, și nu izbuti să nu socotească incidentul drept un semn rău.

(...)

-Aldo Moro a fost lăsat mască, zise Zuccarelli în cele din urmă.

Simonetti dădu din cap afirmativ. Zaccagnini***, secretar de partid al creștin-democraților, făcuse o manevră surprinzătoare: întocmise o declarație, în care autenticitatea scrisorilor lui Moro era pusă la îndoială. Scrisorile pe care Moro le adresase din închisoarea sa populară unotr tovarăși de partid și unor miniștri nu puteau fi scrise de el, cu toate că stilul lor semăna în mod izbitor cu al lui. Dar ceea ce scrisese, ...- nimeni nu-l știa așa. Fuseseră găsiți cincizeci de prieteni ai lui Moro, dispuși să iscălească acea declarație. Nimeni nu-l știa așa. Într-adevăr: două săptămâni de zile de captivitate și de interogatorii, după ce săptămâni de zile fusese nevoit să afle din ziare că guvernul nu este dispus să-l schimbe pe câțiva răufăcători, în acele scrisori începu să răzbată într-adevăr oarecare deznădeje și amărăciune. Moro se auto-acuza. Deveni înțepător. Poate că guvernul se temea că Moro va ajunge să dezvăluie în scrisorile sale unele secrete politice, primejduind astfel securitatea statului. Omul de stat fusese declarat iresponsabil. Și cine putea să-l declare iresponsabil mai cu temei decât prietenii săi?

-Și nu se bărbierește, - exclamă Zuccarelli, prefăcîndu-se indignat.

-Ce vrei să spui?

-Își amintești de plimbarea pe care am făcut-o noi doi în ziua răpirii? (...)

- Am vorbit atunci verzi și uscate despre Moro, despre locul în care e ascuns. Am presupus că se bărbierește. Mi s-a părut a fi un amănunt nostim. Se bărbierea și, sub ochii dușmanilor lui, i se boțea masca. (...) Dar el nu se bărbierește, după cum reiese din fotografiile publicate în ziare.

-Poate că acolo nu mai simte nevoia, ca un colonel englez în tranșee, sub focul de baraj al inamicului. E un semn de slăbicune. E gata să piardă, e sfârșitul partidei. A slăbit cinci kilograme. Nervii i s-au tocit. Involuntar, preia cuvinte din jargonul călăilor săi. (...)

- (...) Dar ăștia îl vor ucide. Sînt nevoiți, pentru că prietenii lui l-au jertfit pe altarul statului. (...)

(...) Citi în trecere titlurile tipărite cu litere roșii pe întreaga lățime a primei pagini: Moro Ucciso.  Alergă la un chioșc, cumpără edițiile speciale scoase de două ziare, mai făcu vreo cîțiva pași, și se opri.

Atac barbar. Cadavrul lui Moro găsit într-o mașină, după cincizeci și cinci de zile de captivitate. Gloanțe în inimă. O înfiorătoare înscenare a Brigăzilor Roșii. La ora unu sună telefonul la 113: Moro a fost eliberat. Oarecare optimism la cartierul-general al creștin-democraților. La unu și jumătate alt telefon anonim: pe via Caetani se află o mașină cu o bombă. Lîngă sediul de partid al creștin-democraților, în apropiere de cel al comuniștilor, se află parcat un Renault-4 roșu. Trecătorii au văzut în port-bagaj un om învelit în pături. Un agent de poliție recunoaște în chipul bărbos al individului, pe cel al lui Aldo Moro. Acesta e mort. Scene haotice la cartierul-general al creștin-democraților. Porțiunea de oraș dintre  piazza Argentina și piazza Venezia este baricadată. O mulțime imensă se adună în jurul cordonului de polițiști. Înalți dregători se grăbesc spre locul sinistrului. Ministrul Cossiga**** și ministrul adjunct Darida***** au identificat oficial cadavrul. Un preot este cufundat în rugăciuni lîngă mașină.  Apel la o grevă generală.

Suib titlurile roșii și negre ale ziarelor era reprodusă o fotografie. Fotograful stătuse, pare-se, la o fereastră, într-o clădire de pe via delle Botteghe, chiar peste drum de îngusta via Caetani: fotografia fusese luată de sus, cu un tele-obiectiv. În prim-plan, Leda văzu cefele celor din jur, care se uitau la port-bagajul deschis al mașinii Renault-4. Mașina ocupa cea mai mare parte a fotografiei. În port-bagaj zăcea un om. Niște pături fuseseră date deoparte. O pată albă în golul întunecat: mîna dreaptă pe burtă. Capul bărbatului căzu pe umărul lui stîng. Asta era tot. Nu era o fotografie impresionantă. Impresionantă fusese cîndva fotografia cu membrii gărzii personale împușcași, căzuți pe pavele de pe via Fani.  Dar Leda știa acum că Aldo Moro era cel care zăcea acum ca un vagabond pătruns clandestin în mașină și adormit acolo și că fusese ucis probabil numai cu cîteva ore înainte.

(...)

> 

SURSA

Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trd. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, pp. 155-156, 170-172, 201-203, 265-266.

NOTE M.T.

*Aldo Moro (1916-1978) = Politician italian creștin-democrat. De cinci ori premier. Asasinat de Brigăzile Roșii, după 54 de zile de captivitate. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/392584/Aldo-Moro)

**Brigăzile Roșii = Organizație teroristă de extremă stângă activă în Italia anilor 70-80. 

(http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/brigazile-rosii-fost-o-grupare-terorista-italia)

***benigno Zaccagnini (1912-1989) = Politician italian creștin-democrat. (http://www.europarl.europa.eu/meps/ro/663/BENIGNO_ZACCAGNINI_home.html)

****Francesco Cossiga (1928-2010) = Politician italian creștin-democrat . Prim-ministru și președinte al republicii. (http://www.theguardian.com/world/2010/aug/18/francesco-cossiga-obituary)

*****Clelio Darida = Politician italian creștin-democrat. Primar al Romei și ministru. (http://netlibrary.net/articles/clelio_darida)

Stat versus terorism în Italia anilor ”70 (DE JONG 1985)

<
(...)

La vreo câteva ore după aceea fu din nou deranjată de oamenii puterii. Lucra în grădina de pe acoperiș și-și vârâse dopuri de vată în urechi, ca să se poată concentra mai bine. Elicopterul, care zbura deasupra orașului la mică altitudine, o zări abia când ajunse peste piazza Farnese. (...) Hanna sări în sus din fotoliu, o luă la fugă înspre chepeng și se retrase la mezanin. Reacția ei, evident, nu-i scăpase patrulei militare: elicopterul făcu o curbă și veni înapoi. Aparatul rămase suspendat vreo cinci minute deasupra grădinii de pe acoperiș: miltarii urmăriră cu binoclurile chepengul în care dispăruse în mare grabă o femei. Hanna Piccard rămase ascunsă în camera de baie până ce sunetul elicopterului se stinse. Cînd se întoarse în grădina de pe terasa acoperișului, și văzu că aproape toate petalele oleandrului fuseseră smulse de palele elicopertului, începu să plîngă.

-Ce paranoia, oftă Simonetti, după ce Hanna îi povesti  în timpul cinei, incidentul cu elicopterul; Leda îl întrebă ce înseamnă cuvântul „paranoia”.

-Este o boală psihică, îi explică Hanna. O persoană paranoidă trăiește într-o lume a aparențelor. Bolnavul este înclinat să creadă că e victima unui complot. Își construiște singur asemenea comploturi, dar de cele mai multe ori este inconștient. Descoperă pretutindeni indicii despre existența unui complot îndreptat împotriva sa. Trăiește într-o lume a iluziilor, dar altminteri se comportă absolut normal.

-E un semn de teamă, de neputință, adăugă Simonetti. În clipa de față am impresia că stimații noștri conducători se gândesc mult prea repede la comploturi. Un complot împotriva statului. De pildă răpirea de pe via Fani. Toată lumea a rămas țuț când a văzut cât de perfect a fost organizată această acțiune de luptă. E cu neputință ca o asemenea acțiune să fi fost opera unor italieni. Căci de astfel de treburi noi nu suntemm în stare. Atunci cine? Nemții, firește, nemții, asta a fost opera unor teroriști nemți.  Așa au scris și ziarele. Desigur, nu este decât o bănuială. – Simonetti tăcu.

- Continuă, - zise Hanna.

-Aldo Moro* a fost răpit și, pentru prima dată după ani de zile, taica-statul are o erecție.

- Las-o baltă. – zise Leda roșind.

-De frică, taica-statul are o formidabilă erecție, întocmai ca un spânzurat în lupta sa cu moartea. Zeci de mii de militari pornesc la treabă ca să arate ce este în stare să facă taica-statul la bătrânețe. Cât ai bate din palme prin Parlament zboară numeroase legi excepționale. Mii de apartamente, alese la ntâmplare, sînt violate și cercetate. Ieri am fost lipit de mașina mea, ca un răufăcător, și percheziționat. N-a mai lipsit decât să mă pună să-mi dau jos pantalonii, pentru ca autoritățile să vadă dacă în cutare loc nu ascund ceva suspect. Câte linii telefonice sunt ascultate în momentul de față? Să nu ne punem această întrebare.

-Andrea , tu reacționezi dând dovadă de aceeași exaltare ca și cel pe care îl iei peste picior, zise Hanna enervată. Pentru moment sunt de acord că acțiunile de căutare duc uneori la situații ridicole. Și în scurt timp va fi descoperită, fără îndoială, o ascunzătoare a Brigăzilor Roșii, confecționată de unul dintre serviciile secrete, pentru a i se putea anunța poporului o izbândă. N-au încotro. Nu pot să reacționeze altfel. Justiția trebuie ocrotită.

(...)

-Justiția care trebui e ocrotită, zise Simonetti. În primul rând, cei ce dețin puterea doresc bineînțeles să se ocrotească pe ei înșiși. Câțiva oportuniști inerți, implicați în zeci de mii de interese, simple mașini care toacă hârtie și scuipă hotărâri.

-Pot cel puțin să ia hotărâri.

-Și vor stabili într-o bună zi cine sunt barbarii în această societate. Barbarii. Pentru mai mult comoditate, el uită că societatea este un organism, un tot organic, și că lezarea căilor respiratorii este în cele din urmă o boală a întregului trup, căci trupul poate să se prăpădească din această cauză.

-Datorită acestor boli rămânem sănătoși, dădu replica Hanna replica.

-Barbarii. Cine sunt aici barbarii? Este un procedeu cât se poate de superficial. Și de ipocrit să spunem că teroriștii sunt barbari. Fiecare societate civilizată dă naștere propriilor ei barbari, așa cum femeile civilizate și nevrotice, în neînfrînata lor plictiseală și mizantropie, pot să prefere o adevărată brută ca tovarăș de pat...În închipuirea lor, firește, numai în închipuirea lor.

(...)

-Societatea în totalitatea ei este cea care produce sentimentele ce duc la revolta armată, la crimele politice, la falsul eroism. Bineînțeles că eu nu aprob toate acestea, așa cum crezi tu uneori, dar găsesc ă este stupid să-i judeci pe teroriști numai ca teroriști. Nu poți niciodată să reacționezi asupra altuia numai judecându-l. (...) Legile, iubitele tale legi, justiția, securitatea statului, detectoarele de minciuni, de la ministere, sateliții de spionaj care mișună în jurul pământului, aparatura de ascultare...la ce servesc toate astea? Ca să ne garanteze libertatea individuală?. Desigur. Dar ce fel de libertate e aia? Este o libertate aparentă, o libertate exterioară, care se exprimă prin bani, avere, prin drepturi și prin comportare. Ideile noastre cu privire la libertatea individuală sunt învechite, pentru că imaginea romantică a individului eliberat, a maimuței eliberate, este învechită. Dorul de libertate a devenit o nevroză, pe care o manipulează cu înaltă profesionalitate oamenii politici... Am dreptul să votez. Dar de ce să votez și să-mi dau întreaga încredere cuiva care își pune pe obraz o mască de îndată ce aparatul de filmat începe să înregistreze? Pe scurt, la ce avantaje pot să mă așteptdin partea cuiva care n-are nici un contact real cu realitatea? (...) Când este liber un om, Hanna? Cine poate spune despre sine că este cu adevărat liber? Sau începând de la o anumită vârstă nu ne mai putem târî mai departe decât stăpâniți de o cumplită plictiseală?

(...)
>

SURSA
Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, pp.  172-175.

NOTĂ M.T.
* Aldo Moro = Premier creștin-democrat al Italiei, răpit și ucis în 1978 de organziația de extrtemă stângă Brigăzile Roșii. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/392584/Aldo-Moro)

Cumpărarea și colonizarea regiunii Louisiana de SUA în secolul XIX (COOPER 1827)

<
Multe s-au scris și s-au spus pe acea vreme în legătură cu politica Statelor Unite, care urmărea anexarea nesfîrșitelor  întinderi ale Louisianei* la imensele sale teritorii, deși aceste regiuni erau nunai pe jumătate locuite.
Măsura aceasta ne-a dat în stăpînire marele drum către interior și a adus sub ocîrmuirea noastră nenumăratele triburi cu sălbatici ce sălășluiau de-a lungul granițelor; s-au deschis în felul acesta nenumărate căi pentru comerțul intern și cătrele apele Pacificului; și dacă vreodată timpul sau evenimentele vor cere o împărțire pașnică a acestui nemărginit imperiu, vom avea, desigur, un vecin care va vorbi limba noastră, va avea religia și instituțiile noastre.
Era nevoie de ani pentru a desăvîrși amestecul numeroșilor coloniști veniți din provinciile de la sud, cu noii lor compatrioți; dar primii, mai puțin numeroși și mai umili, au fost aproape înghițiți numaidecît de în vîltoarea valurilor neașteptate ale emigrației.
Mii de oameni vîrstnici, din acele regiuni numite pe atunci Statele Noi**, s-au smuls din tihna unei vieți orînduite cu multă trudă și au putut fi văzuți în fruntea urmașilor lor, născuți și crecuți în pădurile din Ohio și Kentucky, pe care-i conduceau spre centrul țării, în căutarea a ceea ce se putea numi, fără ajutorul poeziei, un mediu prielnic. Pădurarul curajos și neînfricat, care străbătuse printre primii pustietățile noului stat, se afla și el în rîndurile acestora. Aventurosul și venerabilul patriarh se deplasa acum pentru ultima dată, punînd „fluviul fără sfîrșit” între el și acea mulțime atrasă de succesul lui; el căuta, în același timp, să reînvie acele bucurii ce-și pierdeau orice preț în ochii săi din clipa în care era nevoit să aibă de-a face cu vreo autoritate.
În urmărirea unor asemenea aventuri oamenii sînt, îndeobște, mînați de vechile lor apucături și înșelați de tainicele lor dorințe. Cîțiva, momiți de năluca speranței și roși de dorul bogăției și-au pus noapte nădejdea în minele acelor pămînturi virgine; dar cei mai mulți dintre emigranți s-au mărginit să se așeze pe malul apelor mai mari, mulțumindu-se cu recolta foarte bogată care le răsplătea și cea mai mică strădanie. În felul acesta, așezările omenești luau naștere cu o repeziciune miraculoasă.
Incidentele și scenele ce au o oarecar legătură cu povestirea noastră au avut loc în prima perioadă a acestor operații care au dus în mod vertiginos la rezultate atît de importante.
Recolta celui dîntîi an al stăpînirii noastre fusese strînsă, iar frunzele celor cîțiva copaci risipiți ici-colo își începuseră parada culorilor și a nuanțelor tomnatice, cînd un șir de care pornise de-a lungul vadulu secat al unui rîuleț, pentru a-i urma cursul peste o întindere de pămînt unduitoare, căreia în limba țării în care scriu i se spune rolling prairie. Vehiculele încărcate cu unelte și ustensile de gospodărie, cele cîteva oi răzlețe și turmele de vite ce veneau din urmă, înfățișarea aspră și nepăsătoare a bărbaților acelora puternici, care mergeau agale pe lîngă convoiul ce înainta fără grabă, ne dădeau de veste că era vorba de un grup de emigranți porniți în căutarea acelui Eldorado*** atît de rîvnit. Contrar obiceiului oamenilor din tagma lor, grupul trecu de pămînturile mănoase ale ținuturilor de jos și porni, fără ca nimeni altul în afară de ei înșiși să știe de ce, prin strîmtori și torente, peste mlaștini adînci și întinderi neroditoare, spre un punct care depășea cu mul hotarele lumii civilizate. în fața lor se desfățurau cîmpiile nesfîrșite și monotone, care se întindeau pînă la poalele Munților Stîncoși****; iar în spate se aflau multe mile de deșert ce duceau pînă la apele repezi și tulburi  ale fluviului La Plata*****.
Ivirea unui asemenea convoi în ținutul acesta sterp și singuratic părea cu atît ciudată cu cît regiunile înconjurătoare aveau prea puține bogății în stare să-i ispitească lăcomia și, dacă lucrul e cu putință, îndreptățea mult mai puține speranțe decît cele cu care se hrănesc de obicei coloniștii din țările noi.
Pășunile sărace ale acestor întinderi nu făgăduiau nimic din partea solului potrivnic, peste care roțile vehiculelor treceau ca pe un drum bătătorit; nici căruțele și nici animalele nu lăsară urme prea adînci în iarba strivită și uscată pe care vitele o rupeau, ce-i drept, din cînd în cînd, căci era atît de acră, încît nici chiar foamea nu izbutea s-o facă ceva mai plăcută la gust. Oricare ar fi fost ținta spre care se îndreptau acești aventurieri, sau cauzele ascunse ale aparentei lor siguranțe într-o regiune atît de îndepărtată și lipsită de apărare,purtarea nici unuia din ei nu trăda frică sau neliniște. Numărul lor, bărbați, femei și copii, nu trecea de douăzeci.
(...)
>

SURSA
Fenimore Cooper, Preria, trad. C. Tănăsescu, vol. I, ed. Minerva / seria Biblioteca pentru toți nr. 837, București, 1975, p. 1-3.

NOTĂ M.T.
* Louisiana = Regiune de 2, 144 milioane kmp de-a lungul fluviului Mississippi, cumpărată în 1803 de SUA de la Franța. (http://www.encyclopediaofarkansas.net/encyclopedia/entry-detail.aspx?entryID=2383) (http://en.wikipedia.org/wiki/Louisiana_Purchase#mediaviewer/File:LouisianaPurchase.png)
** Probabil statele care au aderat la federația americană după încheierea Războiului de Independență (1774-1783) al celor 13 colonii britanice de pe coasta Atlantică, situate între aceste prime 13 state și fluviul Mississippi.
*** El Dorado (spaniolă) = „Auritul”. Teritoriu imaginar din America pe care conchistadorii spanioli din secolul XVI îl credea bogat în aur și pietre prețioase. (http://tairona.myzen.co.uk/index.php/history/the_legend_of_el_dorado/)
**** Munții Stâncoși = Lanț muntos de 4800 km din vestul SUA și Canadei. (http://www.crispedia.ro/Muntii_Stancosi) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mun%C8%9Bii_St%C3%A2nco%C8%99i#mediaviewer/File:RockyMountainsLocatorMap.png)
***** La Plata = ?

Jurnalist independent versus politica economica liberala in România interbelica (PETRESCU 1933)

<
(...)
Dealtfel si tata si Nae Gheorghidiu erau din ce in ce mai nelinistiti si mai preocupati de soarta colaborarii cu Ladima... El scria gazeta ca si cind ar fi fost a lui si nici nu concepea macar ca ar putea sa scrie altfel... Negresit, aceasta aducea  cetitori, dar contrazicea prea mult intentiile proprietarilor... Din ce in ce mai mult Veacul un organ dusmanos industriei si comertului, ceea ce in nici un mod nu se potrivea gindurilor tatei, sau lui Nae Gheorghidiu... Intr-o zi  acesta ne-a aratat enervat un anunt ironic in pagina intiia a Veacului, pe doua coloane, in chenar, cu litere: ``Fabricile de gheata cer sprijinul statului. Gerul excesiv face inutila gheata artificiala, naruind astfel o industrie atit de necesara atit de necesara apararii nationale. Se cere ca statul sa ia asupra sa, cel putin in timpul iernii, cumpararea intregii productii de gheata, altfel fabricii vor fi nevoite sa inchida, lasind pe drumuri pe lucratori.``
Pe urma, iesirile impotriva industriei ``parazitare`` au devenit tot mai numeroase... La inceput, lui Nae Gheorghidiu ii era teama ca aceasta  campanie impotriva industriei nationale sa nu supere pe seful partidului... Ionel Bratianu era insa atit de preocupat de problema regentei si a mentinerii ``actului de la 4 ianuarie`` (1), incit tolera orice divergenta, pe orice chestie, era gata sa trateze cu orice partid, subventiona chiar gazete care atacau pe liberali, cerind numai convenabila pe aceasta ``chestie inchisa``... Mai cu seama in zilele acestea, ale procesului Manoilescu (2), ingaduia orice, devenise impaciuitor, parasind cu totul faimosul sectarism, numai in schimbul admiterii ``actului``. L-am vazut in ziua proclamarii la Camera; albise, obrajii i se micsorasera si se adincisera mult, parul dat peste cap era ca o chica de poet carunt, ciocul era de asemenea schimbat. Nu l-as mai fi recunoscut pe strada. Si asta numai in citeva luni de zile.
La inceput ii fusese teama ca, suparat din pricina remanierii, Gheorghidiu sa nu se adaoge cumva la numarul acelora, care politicieni incercati si abili, stiau ce inseamna ``o chestie``, si refuzau sa recunoasca ``de drept`` ``actul de la 4 ianuarie``, caci de fapt il recunosteau mai toti. Ii era teama ca Veacul ar fi putut sa aiba o atitudine mai echivoca... Cum, dimpotriva, gazeta parea sa fie anticarlista, caci se facea, vag de tot, e drept, ecoul stirilor defavorabile printului exilat, cu doua sau trei zile inainte de serbarea donatiei Muzeului Simu (1), cu o saptamina deci inainte de moarte, Ionel Bratianu (2) i-a telefonat pe la 2 dupa-amiaza lui Gheorghidiu, care a primit vestea naucit de uimire  si de fericire, ca vrea sa-l viziteze, daca e acasa... Cind a sosit, a fost primit de la portita de fier de Gheorghidiu, iar dupa ce a luat loc in biroul cu usile-oglinzi, impartite in careuri, si cu muchii de aur, linistit ca un stapin acasa la el, a spus ca tine sa-i aduca personal cordonul Coroanei Romaniei (pe care, dupa traditia liberala a remanierilor, i-l daduse drept consolare) si se scuza ca nu avusese timp, din cauza imprejurarilor (moartea regelui (3), aranjarea practica a regentei etc) sa i-l inmineze... E de prisos sa spun ce sperante - impotriva evidentei - a legat Gheorghidiu de acest ``gest`` al lui Ionel Bratianu. A crezut ca s-a intors iar roata norocului politic. Venirea peste o saptamina abia la sefie a lui Vintila Bratianu (1) marele pontif al industriei nationale, l-a facut  sa inghete de teama vreunei imprudente. E usor de inteles ca a avut aproape o sincopa cind a cetit chiar in ziua aceea, in Veacul, un articol indirjit impotriva industriei si a bancilor ``parazitare``. Prabusirea Bancii Elino-Romane (2) de la Galati, ca si prabusirea in aceeasi saptamina a altor banci, iesene, se dovedisera ungrav simptom de maladie financiara. La rindul lor, bancile bucurestene incepusera sa avizeze la masuri de salvare. Fiecare din ele avea imobilizate, in polite dubioase, sume mari de foarte multe milioane, imprumutate dealtfel prietenilor politici, pe polite de complezenta, bani dati cu intentia de a nu mai fi achitati vreodata si care nu erau in realitate decit plata unor servicii pe care acestia le faceau cind erau la putere, bancilor si industriilor lor. Acum acestea incercau sa treaca statului, rind pe rind, aceste ``portofolii dubioase`` (2).
Nae Gheorghidiu a telefonat indata dupa aparitia ziarului tatalui meu, sa vie neintirziat la el.
I-a cerut sa-i spuie limpede lui Ladima ca Veacul nu numai ca nu poate lua atitudine impotriva comertului si industriei romanesti, dar ca intelege sa le sprijine calduros in orice imprejurare... Să-i spuie că orice atac în această privință, cu tot regretul, va însemna o încetare de colaborare. Îl ruga însă pe tata să facă tot posibilul să-l convingă pe Ladima să accepte punctul acesta de direcție căci n-ar fi vrut deloc ca el să plece. Cînd s-a spus aceasta, directorul Veacului a scris o scrisoare de demisie fără să spună o vorbă... Tata a rupt-o și l-a invitat seara după masă la noi. N-a venit.

(1) Prin actul de la 4 ianuarie 1926, Parlamentul a votat îndepărtarea prințului Carol de Hohenzollern de la succcesiune și recunoașterea fiului său, Mihai, ca principe moștenitor. Partidul liberal nutrea speranța ca prin acest politic să-și consolideze poziția (n .ed.).
(2) Mihai Manoilescu (1891-1950), economist, om politic, subsecretar de stat (Finanțe) în guvernul generalului Averescu (30 martie 1926- 3 iunie 1927) și ministru de externe în guvernul profascist Gigurtu (1940). La întoarcerea de la Paris, în noaptea de 23 spre 24 octombrie 1927, a fost arestat, autoritățile descoperind asupra 4 scrisori ale prințului Carol către Ion I.C. Brătianu (atunci prim-ministru), Iuliu Maniu, N. Iorga și Averescu, prin care acesta își exprima dorința de a reveni în țară. Guvernul a hotărît ca Mihai Manoilescu să fie deferit imediat Curții Marțiale. În favoarea acuzatului, la proces, s-au pronunțat Averescu, Iorga, Iuliu Maniu și I. Mihalache. Completul de judecată, dominat de ofițeri procarliști, la 14 noiembrie 1927 a decis achitarea lui Manoilescu, fapt interpretat ca un insucces al guvernului liberal (n. ed.).
(1) Colecționarul șți fondatorul Muzeului Simu, Anastasie Simu (1854-1935) a făcut donația într-un cadrul oficial la 17 noiembrie 1927. Au participat reprezentanți din partea guvernului, numeroși oameni de artă și scriitori.
(2) Ion I. C. Brătianu  a decedat la 27 noiemebrie 1927 (n. ed.).
(3) Regele Ferdinand I a murit la 20 iulie 1927 (n. ed.).
(1) Vintilă I. C. Brătianu (1867-1930) preia conducerea guvernului de la 24 noiembrie 1927- 9 noiembrie 1928 (n. ed.).
(2) Crahul Băncii Eleno-Române a avut loc în octombrie 1927, cotidianele comentînd pe larg fraudele și procesul principalilor delapidatori (n. ed.).
(3) Articolul din Veacul e într-adevăr de o violență surprinzătoare de la tiltu: Portofilii putrede și suflete descompuse (...)
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 178-183..

Un jurnalist independent versus PNL in Romania interbelica (PETRESCU 1933)

<
(...)
Tata l-a poftit jos, a insistat, cind Ladima voia sa stea in picioare:
- Nu, ia te rog loc. Si apoi, indulgent: Domnule Ladima, buna dumitale credinta a fost surprinsa, si azi a aparut in gazeta un articol, despre care, ce sa-ti spun?... sunt uimit.
Ladima, parca suflecat, cu buzele strinse si mustata ridicata:
- Da... care articol?
- Cel cu Caile Ferate... cu furnitura de carbuni.
A precizat de-a dreptul, oarecum bataios:
- Eu l-am scris.
Tata a inceput sa se bilbiie... Si-a ridicat ochelarii negri, i-a pus iar... Nu gasea cuvinte... Cred ca dincolo Gheorghidiu fierbea...
- Sa stii ca n-ai dreptate... Lovesti prin asta in 15 000 de muncitori si intr-o industrie nationala necesara apararii statului.
Ladima fierbea.
- Domnule Vasilescu, e o gluma liberala aceasta industrie necesara statului... Deocamdata vad ca, pentru moment, ii e mai mult necesar statul ei decit statului... Daca s-ar arde pacura, daca s-ar importa chiar carbuni, domnule Vasilescu, statul ar realiza o economie de un miliard anual... Am socotelile in sertar la birou... Acest miliard e bagat in buzunar de citiva escroci, care constituie un consiliu de administratie si clientela lor (presedinte al consiliului de administratie al uneia dintre aceste mine era Nae Gheorghidiu). Nu exista stat in lume mai jefuit decit acest stat romanesc.
- Domnule Ladima... Te inseli... te-nseli grozav. Acolo sunt oameni incercati... cu dragoste de tara...
- O dragoste foarte costisitoare... Cunosc oameni cari si-ar iubi tara si pentru mai putin de un miliard... Domnule Vasilescu... eu nu va inteleg... Ceea ce am admirat la dumneavoastra a fost despartirea de liberali, caci va banuiam dezgustat, fara indoiala, de spiritul lor de jaf in averea statului... Veacul trebuia sa fie - asa am crezut ca doriti - un transeu de protestare impotriva unor metode vechi... O tribuna pentru promovat tot ce e dorinta de reinnoire in moravurile noastre politice... Asa a inteles si publicul si de aceea ne cauta si ne sprijina.
- Domnule Ladima... Domnule Ladima... poate ca ne-am inteles gresit. Dar noi nu luam atitudine nici impotriva lui Ionel Bratianu*, nici a lui Vintila**, nici chiar a partidului.
- Dar parca e cineva care sa vrea asta? Se indoieste cineva de cinstea lui Ionel Bratianu sau a lui Vintila? La urma urmelor nici cu partidul liberal n-am nimic, ca flamura, dar statul lui major e o adunatura de jecmanitori ai statului. Dealtfel, daca nu ne intelegem... e o solutie foarte simpla... Va rog sa primiti demisia mea. Si s-a sculat nervos in picioare, a vrut sa faca un gest, pe urma, prea schematic: Buna ziua.
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 166.

NOTE M.T.
* Ion I.C. Bratianu (1864-1927) = Fiul liderului liberal Ion C. Bratianu, in a carui guvernare (1876-1888) Romania a devenit indepenenta. Deputat si ministru din 1895. Presedinte al PNL din 1909. Prim-ministru intre 1914-1918 si 1922-1926. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/ion-ic-bratianu-conducatorul-umbra-al-romaniei-interbelice)
** Vintila I.C. Bratianu (1866-1930) = Fratele lui Ion I.C. Bratianu. Deputat si ministru de finante. Autorul devizei liberale ``Prin noi insine``. Prim-ministru in 1927-1928 (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/vintila-bratianu-omul-0)

Secretar de ministru în România interbelică (ARGHEZI)

<
Devenisem în tinerețe secretarul de încredere al unui ministru. Eram destul de inteligent, elastic și activ și mă pricepeam să scap insensibil pe patron de relațiile inutile. Numesc relații inutile toate aceel contacte și încercări de care niciun om de guvern nu este scutit, interpretate la rubrica intereselor noastre politice cu o cifră de neant. Zic intereselor noastre, pentru că activitatea mi se identificase cu necesitățile marelui bărbat, pe care îl serveam, și în inima mea vibrau, ca într-o centrală cu numere infinite, toate soneriile partidului respectiv.
Buna mea creștere constituie un tampon între plictiselile, cîteodată violent erupte, ale ministrului și vizitatorul eliminat. Învățasem prudența de a îndulci, în ceea ce privea pe solicitator, rigorile provizorii. Mi s-au întîmplat să fiu brusc delegat să caut pe un cetățean, care, după hotărîrea momentană a ministrului, trebuia înlăturat cu doi ani mai înainte, și de mai multe ori patronul s-a văzut întemeiat să mulțumească succeselor mele de tact. După observații la sursă, politica nu consistă în a emite și a respecta idei, principii și programe, ci în a cultiva un echilibru. Uneori cel din urmă dintre proști se transformă, în mîinile bărbatului politic, în calitate concretă.
Așa de pildă, la fereastra ministerelor gravitează pîlcuri de sateliți, de-o formație, într-altfel inexplicabilă, tineri precoci, personalități de berărie, similirevoluționari, intelectuali. Să nu-i supărărm niciodată! Politica păstrează oamenii de tot calibrul, ca bunul gospodar cuiele ruginite și sfoara. În politică există meșteșugul bucătarului de a întrebuința pentru o trufanda recentă rămășițele și curățiturile de pe zgîrciuri și unelte, și numai în dependințele teatrului se mai văd personagiile stranii și complicate din subsolul cîrmuitorului de oameni. Insul, asemănător cîinelui pribeag, evoluează, prin labirintul Statului, cu chelie și chică de jurîmprejur, și cu ghiozdan, alături de tinerețea guturală și sclipitoare, sosită din Paris. Costumul de import, cu umerii perpendiculari pe guler și de trei ori mai lați decît șoldul, încheiat în triunghi, ca un zmeu, stă de vorbă cu pantalonul fără nasturi, cu blana jerpelită, cu pardesiul bolnav, schimbînd opinii, impresii și fumuri de țigare.
De altfel, panașul țigării este emblematic și ține de psihologie. Un solicitator care vine să ceară parale pentru o lucrare politică, socială, națională, de cea mai mare însemnătate, apare încălțat într-o copită scîlcie nămoloasă și își golește accelerat nasul sau tamponează laptele ochilor, covăsit în colțuri, cu o batistă de contraste, cocoloșită ghem, ca un sfert de ziar. Dacă aprinde o țigare, luată de la un vecin, în anticamera ministrului, populată cu provincie și capitală, el arborează un prestigiu compatibil cu conștiința de sineș integrală, și pe făptura lui insignifiantă și orgolioasă lipește un afiș, un prospect, o declarație de superioare egalități. Pe mine, care nu am fumat niciodată, acest fum ieftin și al solicitatorilor conștienți și valoroși m-a sufocat, însă am surîs întotdeauna, ca și cum păstram exclusiv plăcerea, pentru mine, de a fuma din nou și colectiv vapoarea de nicotină trecută prin gîtlejul lor puturos. Mai mult, vizitatorilor noștri le distribuiam cadouri indirecte, cutii de chibrituri, presărate, în dezordine printre hîrtii pe biurouri. Ei aprindeau, șterpelind cîte o cutie. Astfel, în buzunarul audienților noștri, noi introduceam un obiect care nu le aparținea, plătit de noi, căpătînd, în baza rezervei mintale și a speculațiunii asupra lucrului în sine, noțiunea compensativă că dacă nu vom izbuti să-i satisfacem - regulă aproape generală - le-am dat în schimb ceva, un motiv, o cutie de chibrituri nu mai multe. Unii solicitatori ne vizitau, cu asiduitate și fără să dezarmeze, cîte nouăzeci de zile în șir, luîndu-ne, prin urmare, cîte nouăzeci de cutii de chibrirturi, cel puțin. Față de aceștia regretul nostru nu mai putea să funcționeze: cererea lor rămînea satisfăcută mental, pentru noi, printr-o echivalență, măcar în număr dacă nu în volum.
Dar miniștri sînt uneori abuzivi. Politețea mea îl îndreptățise pe al meu să-mi impuie servicii neconforme. Le-am executat totuș cu aceeași neutralitate și decență cu care îl obișnuisem în chestiunile de Stat. (...) Drept vorbind, omul politic și secretarii acționează complect, ca o mașină de cusut, și în vreme ce acul fin parcurge muselina nouă, cureaua și angrenajul sînt năclăite de unsoare: una fără alta nu poate să meargă.
(...)
>

SURSA
Tudor Arghezi, <<Domnule ministru!...>>: Tudor Arhezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 62-64.

Evoluție biologică versus socialism reflectate în presa din SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
- Haide! Hai să mergem la sindicat.
Așa vorbi Brissenden, sleit de puteri din pricina hemoptiziei avute cu o jumătate de oră mai înainte - a doua în ultimele trei zile. Ținea în mînă nelipsitul pahar de whisky și-l ducea la gură cu degete tremurătoare.
- Ce am eu cu socialismul*? întrebă Martin.
- Străinilor li se îngăduie să vorbească cinci minute, insistă bolnavul. Scoal” de-aici și hai să le vorbești. Spune-le de ce n-ai nevoie de socialism. Spune-le ce părere ai de ei și despre etica lor de ghetou. Dă-le la cap cu Nietzsche** și pentru osteneala asta fii gata să încasezi cît îți poate duce pielea. Fă tămbălău mare. nO să le prindă foarte bine. Discuția este un lucru de care au nevoie și de care ști tu duci lipsă. Știi, aș vrea să te văd socialist înainte de-a apuca să dau ortul popii. În felul acesta existența ar căpăta un sens. Este singurul lucru care te-ar putea scăpa de dezamăgirile crunte care te așteaptă.
- Pentru mine are să rămînă totdeauna un mister cum de tocmai tu poți să fii socialist, zise Martin cu mirare. Urăști atît de mult gloata. Nu încape îndoială că gloata ticăloasă nu poate avea nici o trăsătură care s-o recomande sufletului tău prin excelență îndrăgostit de frumos. Cu un gest acuzator îndreptă arătătorul către paharul cu whisky pe care celălalt tocmai îl umplea, și adăugă: Nu s-ar spune că că socialismul te salvează.
- Sînt tare bolnav, răspunse celălalt. Cu tine este altceva. Tu ești sănătos și ai o mie de motive pentru care să trăiești, așa că într-un fel oarecare trebuie să fii legat de viață. În ceea ce mă privește, zici că nu poți înțelege de ce sînt socialist. Am să-ți spun. Sînt socialist pentru că socialismul este inevitabil: pentru că putreda și iraționala orînduire prezentă numai poate dăinui; pentru că vremea cavalerului tău fără teamă și fără prihană a trecut de mult. Sclavii nu vor îngădui un asemenea lucru. Sînt prea mulți și vrînd-nevrînd ți-l vor lua pe sus pe presupusul cavaler, mai înainte ca el să se poată ridica în șa. Nu te poți feri din calea lor și vei fi silit să accepți o întreagă mentalitate, specifică sclavilor moderni. Nu este ceva foarte plăcut, recunosc. Dar asta este realitatea și va trebui să o accepți. În orice caz să știi că ești antedeluvian cu ideile tale nitezscheene. Trecutul a apus, iar cine spune că istoria se repetă este mincinos. Ai dreptate, nu iubesc gloatele, dar ce poate face un biet om singur? Cavalerul fără teamă și fără prihană este o imposibilitate și orice soluție este mai bună decît domnia acestor rîmători sperioși care ne cîrmuiesc acum. (...)
Era duminică seara și găsiră mica sală ticsită de socialiștii din Oakland***, cei mai mulți dintre ei fiind muncitori. Vorbitorul, un evreu deștept, trezi admirația lui Martin, dar în același timp și dorința de a-l contrazice. Umerii înguști și aduși ai vorbitorului, pieptul lui scofîlcit arătau fără greș că este odrasla ghetoului suprapopulat și în el Martin vedea limpede lupta milenară a robilor slabi și nenorociți împotriva unui pumn de stăpîni care îl împilaseră și voiau să-i asuprească pînă în veacul veacurilor. Pentru Martin, ființa aceasta firavă și ofilită era un simbol. În fața lui stătea un exemplar reprezentativ al întregii mase mizerabile de slăbănogi și neputincioși care pier la hotarele spinoase ale vieții, supunîndu-se legilor biologice. Era niște inadaptabili. În ciuda filozofiei lor subtile și a tendinței lor de a coopera care îi aducea la nivelul furnicilor. Natura însăși îi dădea la o parte ca să deschidă calea omului excepțional. Din mulțimea germenilor de viață pe care îi aruncau brațele ei mănoase, Natura alegea numai lamura. În exact același fel, maimuțărind Natura, omul creștea cai de rasă și cultiva castraveți. Fără îndoială că alt creator al Cosmosului ar fi putut născoci o metodă mai fericită; dar creaturile Cosmosului nostru trebuie să se împace cu metoda existentă. Desigur că, înainte de a pieri, creaturile acestea pot să se zbată și să urle, așa cum se zbăteau socialiștii, așa cums e zbuciuma oratorul de la tribună și cum se zbuciuma mulțimea înădușită în clipa aceasta, cînd se sfătuiau ca să găsească o nouă stratagemă spre a micșora neplăcerile vieții și a eluda astfel legile Cosmosului.
Așa gîndea Martin și așa le vorbi atunci cînd Brissenden îl îndemnă să le tragăo săpuneală. Se supuse dorințeei celuilalt înaintînd pînă la tribună, cum era obiceiul, și adresîndu-se președintelui. Începu să vorbească cu glas domol și oprindu-se din cînd în cînd ca să-și pună în ordine ideile ce-i veniseră în minteîn vreme ce vorbise celălalt. La astfel de întruniri fiecărui vorbitor i se acordau cinci minute; dar cînd se împliniră cele cinci minute ale lui Martin, el se afla în plin avînt și atacul împotriva concepțiilor celorlalți era pe jumătate schițat. Le trezise interesul, așa că auditoriul ceru prin aclamații președintelui să-l lase să continue. Îl socoteau un adversar demn de forțele lor intelectuale și-l ascultau cu pasiune, sorbindu-i fiecare cuvînt. Martin vorbea cu aprindere și nestrămutată convingere, neîncercînd în nici un fel să folosească vorbe blajine în atacul pornit împotriva moralei și tacticii de luptă a sclavilor, lăsînd să se înțeleagă limpede că ascultătorii săi erau sclaviila care se referea. Îi cită pe Spencer**** și pe Malthus (1) și enunță legea evoluției biologice (2).
- Și iată de ce - conchise el într-un scurt rezumat - nici un stat alcătuit din sclavi nu poate dăinui. Străvechea lege a dezvoltării încă mai e în vigoare. În lupta pentru existență, cei puternici și progeniturile lor tind să supraviețuiască, în vreme ce slăbănogii și progenitura lor sînt striviți și tind să dispară. Rezultatul este că cei puternici și progenitura lor supraviețuiesc și, pe măsură ce lupta se întețește, forța fiecărei noi generații crește. Aceasta este legea evoluției. Dar voi, sclavilor - și este foarte trist să fii sclav, recunosc - dar voi, sclavilor, visați o societate în care legea evoluției să fie anihilată, în care slăbănogii și neputincioșii să nu piară, în care fiecare neputincios va avea să mănănce cît poftește și de cîte ori pe zi dorește și în care toți se vor căsători și vor avea copii - cei puternici ca și cei slăbănogi. Unde se va ajunge atunci? Puterea și forța vitală a fiecărei generații nu va mai crește. Dimpotrivă, va scădea. Iată deci ce înfățișare ia Nemesis***** în cadrul filzofiei voastre de sclavi. Societatea voastră de sclavi - a sclavilor, prin sclavi și pentru sclavi - va slăbi și se va descompune în mod inevitabil, pe măsură ce forța vitală care îi stă la bază va slăbi și se va descompune. Nu uitați că eu vorbesc de legi biologice și nu fac aici etică sentimentală. Nici un stat de sclavi nu poate dura...
- Ce părere ai despre Statele Unite? strigă un glas din sală.
- Ce cred despre Statele Unite? repetă Martin întrebarea. Cele treisprezece colonii (1) i-au dat jos pe stăpîni și au alcătuit o așa-zisă republică. Sclavii au ajuns proprii lor stăpîni. Nu mai existau stăpîni care să se sprijine  pe puterea săbiei. Dar voi, sclavii, nu vă puteați descurca fără stăpîni de un soi sau altul, așa că s-a ridicat atunci o nouă tagmă de stăpîni - nu falnicii oameni, puternici, virili și nobili, ci șireții și meșterii în sforării, oameni de afaceri și cămătarii. Iar aceștia v-au redus din nou la sclavie - dar nu pe față, cumar fi făcut oamenii sinceri și nobili, care v-ar fi silit să vă plecați sub apăsarea brațului lor drept, ci în ascuns, cu ajutorul unor complicate rețele de combinații, prin amăgeli, vorbe mieroase și minciuni sfruntate. I-au cumpărat pe judecătorii voștri sclavi, au denaturat legiurile voastre de sclavi și i-au silit pe flăcăii și fetele voastre, sclavi și ei, să se supună unei împilări mult mai rele decît sclavia trupească. Două milioane de copii de-ai voștri trudesc astăzi sub călcîiul acestei oligarhii a negustorilor care s-a înstăpînit în Statele Unite. Zece milioane de sclavi dintre voi n-au un adăpost omenesc și nu se pot hrăni ca oamenii.
Dar să revin la subiect. Am arătat că nici o societate de sclavi nu poate dăinui, fiindcă prin însăși structura ei o astfel de scoietate tinde să anuleze efectele legilor evoluției. O societate de sclavi începe să se descompună din chiar clipa în care începe să se organizeze. Vă vine foarte ușor să vorbiți despre anularea legii evoluției, dar unde este noua lege a evoluției care va veni să susțină puterea voastră. Formulați-o. A și fost formulată? Atunci proclamați-o.
Martin se întoarse la locul lui și se așeză, în vreme ce sala era stăpînită de vacarm. Vreo douăzeci de oameni se ridicaseră și cereau cuvîntul. Apoi, unul cîte unul, încurajați de strigătele aprobatoare ale asistenței, vorbind cu patos și entuziasm și făcînd gesturi energice, răspundeau atacului. Seara aceea se dovedea a fi o seară furtunoasă - dar furtuna era intelectuală, o luptă de idei. Cîțiva se mai abătură de la problema în discuție, dar cei mai mulți îi răspunseră direct lui Martin. Spre marea lui mirare, veniră cu idei absolut noi pentru el; îi deschiseră orizonturi noi, nu în privința unei noi legi biologice, ci cu privire la noi aplicații ale celor vechi. Erau prea porniți casă poată fi întotdeauna politicoși și, în mai multe rînduri, președintele se văzu nevoit să folosească ciocănelul și să-i cheme la ordine.
Din întîmplare se afla acolo și un tînăr reporter, trimis acolo pentru că era o zi săracă în evenimente și pentru că presa este totdeauna setoasă de senzații. Era un începător nu prea dotat. N-avea decît o oarecare ușurință la scris și ceva imaginație. Era prea tont ca să poată urmări discuția. Adevărul este că îl stăpînea un simțămînt foarte plăcut, care-l încredința că e cu mult superior acestor flecari maniaci din clasa muncitoare. De asemenea purta un deosebit respect celor așezați în locuri sus-puseși care dictau politica țărilor și ziarelor. Afară de asta, avea și el un ideal și anume să se poată ridica la măiestria reporterului perfect, care și din nimic este în stare să scoată ceva - și cîteodată chiar foarte mult.
Nu știa despre ce se discută. Nici n-avea nevoie să știe. Cuvinte cum ar fi revoluție îl lămureau pe deplin. Ca un paleontolog în stare să recoonstituie un întreg schelet pornind de la un oscior fosilizat, reporterul nostru era capabil să reconstituie un întreg discurs pornind de la unicul cuvînt revoluție. Așa procedă în seara aceea și cu foarte mult succes; iar cum Martin fusese vorbitorul care stîrnise cea mai mare fierbere în sală, reproterul puse tot ce avea de spus în gura lui, transformîndu-l astfel în cel mai înverșunat și incendiar anarhist ****** dintre toți participanții la ședință și transformînd individualismul lui reacționar într-un extremism revoluționar înfricoșător și fanatic. Reporterul nostru avînd un temperament de artist, reuși să imprime din belșug articolului culoare locală - oameni cu ochi dilatați și plete lungi, tipuri de degenerați și neurastenici, glasuri sugrumate de ură, pumni încleștați ridicați deasupra capului, toate acestea proiectate pe un fond de înjurături, blesteme, urlete și sunete guturale emise de gîtlejurile unor oameni furioși.

(1) Thomas Robert Malthus (1766-1834), economist englez reacționar. A încercat să „demonstreze” că mizeria maselor muncitoare își are principala cauză nu în condițiile economice create de capitalism, ci în faptul că resursele materiale pe care natura le pune la dispoziția omului ar fi insuficiente.
(2) După cum se vede, ca și în discuția cu judecătorul Blount din capitolul precedent, Martin expune aici în linii mari concepțiile „darwinismului social”, curentul reacționar din sociologia burgheză despre care s-a mai vorbit.
(1) Referire la cele treisprezece colonii britanice din America de Nord care s-au răsculat împotriva Angliei și s-au declarat independente în anul 1776.
>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 403-409

NOTE M.T.
* Socialism = Doctrină politică din secolul XIX.
** Friderich Nietzsche (1844 - 1900) = Filozof german (http://plato.stanford.edu/entries/nietzsche/)
*** Oakland = Oraș pe coasta pacifică a SUA, despărțit de golful San Francisco de marele oraș cu acelaș nume.
**** Herbert Spencer (1820-1903) = Filozof și sociolog englez. Ca filozof, Spencer este un idealist de orientare pozitivistă și un agnostic militant. În sociologie este unul dintre creatorii „teoriei organiciste a societății”, potrivit căreia societatea omenească ar fi supusă legilor biologice, iar relațiile dintre clase ar fi în orînduirea capitalistă doar relații de „echilibru”, cu un caracter „natural” și de nezdruncinat. Legînd aceste teorii cu cele biologice darwiniste, Spencer devine un adept al „darwinismului social”și afirmă că viața socială s-ar baza și ea, la fel ca cea a plantelor și animalelor, pe lupta pentru existență și pe selecția naturală, ajungînd chiar să afirme că desființarea luptei pentru existență în societatea umană, deci realizarea societății fără clase antagoniste, va provoca o decădere intelectuală și fizică generală a omenirii. (n. 1 / p. 133)
***** Nemesis = Fiica lui Nyx (Noaptea), era, în mitologia greacă, una dintre divinităţile infernale. Slujitoare a echilibrului şi a ordinii din univers, ea cântărea fericirea şi nenorocirile oamenilor, faptele lor bune şi fărădelegile săvârşite şi abătea asupra lor pedeapsa cuvenită, călăuzindu-le soarta. Mai târziu, datorită acestui atribut, Nemesis devine personificarea răzbunării divine. Ea îi urmăreşte şi-i pedepseşte pe muritori, ca şi eriniile, pentru crimele săvârşite. (http://www.samaelwings.com/grecorom/n.html)
****** Anarhism = Doctrină politică din secolul XIX. ( http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1269-Anarhismul-Doctrine-politice-contemporane-cap-7)