<
(...)
Tata l-a poftit jos, a insistat, cind Ladima voia sa stea in picioare:
- Nu, ia te rog loc. Si apoi, indulgent: Domnule Ladima, buna dumitale credinta a fost surprinsa, si azi a aparut in gazeta un articol, despre care, ce sa-ti spun?... sunt uimit.
Ladima, parca suflecat, cu buzele strinse si mustata ridicata:
- Da... care articol?
- Cel cu Caile Ferate... cu furnitura de carbuni.
A precizat de-a dreptul, oarecum bataios:
- Eu l-am scris.
Tata a inceput sa se bilbiie... Si-a ridicat ochelarii negri, i-a pus iar... Nu gasea cuvinte... Cred ca dincolo Gheorghidiu fierbea...
- Sa stii ca n-ai dreptate... Lovesti prin asta in 15 000 de muncitori si intr-o industrie nationala necesara apararii statului.
Ladima fierbea.
- Domnule Vasilescu, e o gluma liberala aceasta industrie necesara statului... Deocamdata vad ca, pentru moment, ii e mai mult necesar statul ei decit statului... Daca s-ar arde pacura, daca s-ar importa chiar carbuni, domnule Vasilescu, statul ar realiza o economie de un miliard anual... Am socotelile in sertar la birou... Acest miliard e bagat in buzunar de citiva escroci, care constituie un consiliu de administratie si clientela lor (presedinte al consiliului de administratie al uneia dintre aceste mine era Nae Gheorghidiu). Nu exista stat in lume mai jefuit decit acest stat romanesc.
- Domnule Ladima... Te inseli... te-nseli grozav. Acolo sunt oameni incercati... cu dragoste de tara...
- O dragoste foarte costisitoare... Cunosc oameni cari si-ar iubi tara si pentru mai putin de un miliard... Domnule Vasilescu... eu nu va inteleg... Ceea ce am admirat la dumneavoastra a fost despartirea de liberali, caci va banuiam dezgustat, fara indoiala, de spiritul lor de jaf in averea statului... Veacul trebuia sa fie - asa am crezut ca doriti - un transeu de protestare impotriva unor metode vechi... O tribuna pentru promovat tot ce e dorinta de reinnoire in moravurile noastre politice... Asa a inteles si publicul si de aceea ne cauta si ne sprijina.
- Domnule Ladima... Domnule Ladima... poate ca ne-am inteles gresit. Dar noi nu luam atitudine nici impotriva lui Ionel Bratianu*, nici a lui Vintila**, nici chiar a partidului.
- Dar parca e cineva care sa vrea asta? Se indoieste cineva de cinstea lui Ionel Bratianu sau a lui Vintila? La urma urmelor nici cu partidul liberal n-am nimic, ca flamura, dar statul lui major e o adunatura de jecmanitori ai statului. Dealtfel, daca nu ne intelegem... e o solutie foarte simpla... Va rog sa primiti demisia mea. Si s-a sculat nervos in picioare, a vrut sa faca un gest, pe urma, prea schematic: Buna ziua.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 166.
NOTE M.T.
* Ion I.C. Bratianu (1864-1927) = Fiul liderului liberal Ion C. Bratianu, in a carui guvernare (1876-1888) Romania a devenit indepenenta. Deputat si ministru din 1895. Presedinte al PNL din 1909. Prim-ministru intre 1914-1918 si 1922-1926. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/ion-ic-bratianu-conducatorul-umbra-al-romaniei-interbelice)
** Vintila I.C. Bratianu (1866-1930) = Fratele lui Ion I.C. Bratianu. Deputat si ministru de finante. Autorul devizei liberale ``Prin noi insine``. Prim-ministru in 1927-1928 (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/vintila-bratianu-omul-0)
Se afișează postările cu eticheta consiliu de administrație. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta consiliu de administrație. Afișați toate postările
luni, 22 decembrie 2014
vineri, 19 decembrie 2014
Oameni versus ceilalti in Romania antebelica (PETRESCU 1933)
<
(...)
Tinarul Fred Vasilescu, fiul unui industrias de mai bine de o suta de ori milionar, nu stie, pare-se, sensul perfect conturat si fara echivoc al acestui cuvint (om - n. M.T.) in romaneste, el care la 22 de ani era atasat la legatia din Londra (probabil ca isi inchipuia ca pe baza meritelor proprii), ca sa fie mutat apoi la Geneva, in timp ce atiti dintre camarazii sai, cu aceeasi vechime si cu un plus de examene, faceau oficiul de copisti in Palatul lui Sturza. Prin urmare, nu stie ca romanii se impart in doua categorii: oameni si ceilalti. Un om e cel care are existenta civila, adica isi poate valorifica si suparavalorifica orice merit, caci i se face credit prin simpla prezenta, pe cind ceilalti nici nu sint incercati. El participa din privilegiul unei foarte restrinse categorii. (Sint vreo citeva mii de oameni in Romania, la 18 milioane de locuitori). Dintre oameni se recruteaza ministrii de profesie, deputatii din oficiu, personalul legatiilor din strainatate, membrii tuturor celor citeva mii de consilii de administratie, platiti cu tantieme care echivaleaza titlurile de nobleta, voiajorii speciali in strainatate, sau, scoborind, sa zicem intre altii, directorul Teatrului National, directorul Institutului de radio (cum credeati ca se recruteaza altfel?) si, mai jos, tot soiul de directori si intendenti de muzee si institutii publice, care acorda locuinta, luminat, incalzit etc.
Fred Vasilescu, care fusese pe front, numai pentru ca intmplator voise el anume asta, nu s-a intrebat deloc dupa ce criterii s-au recrutat atit de numerosi ofiteri ai tuturor cartierelor generale? S-a tinut oare vreun concurs pentru sefii de popota? Dar pentru celelalte servicii au fost luati din tren la intamplare? Inainte de Revoluatia Franceza, privilegiul era favoarea regala: titlu, deci avere (mai totdeauna), dar acum formula e mai simpla: avere, deci, titlu, adica privilegiu. In razboiul pentru-ntregire, soldatul pur si simplu (adica provenit din locuitor) avea dreptul si mai ales datoria sa mearga zi de zi in linia intiia de transee si de foc, pe cind soldatul-om avea dreptul si datoria (neinscrise, e drept, in Constitutie, dar fixate printr-un ordin al Ministerului de Razboi), sa cumpere un automobil si sa ramina ``atasat``, pe linga el, la cartier, la Iasi, Birlad, Bacau, Roman, Botosani, sau Onesti etc. E adevarat ca ordinul publicat in ziare, in mod cinstit, nu fixa nominal pe cei care aveau acest drept si aceasta datorie, dar de vreme ce numai ``oamenii`` aveau bani sa cumpere un automobil, chiar daca sumele proveneau prin frauda, e de la sine inteles ca restul locuitorilor erau exclusi. Un om are dreptul sa fie unde e, chiar daca altul aduce meritul si solutia. Recent, un ministru nu a invitat oare, de pe banca ministeriala, marturisind ca n-are solutii, pe cei cari au solutii pentru remedierea crizei, fiindca ca el niciodata n-a facut presupunerea ca daca n-are solutii, n-are dreptul sa stea in locul acela, caci el se stia pe sine om? Gheorghidiu avea deci perfecta dreptate si stia bine ce spune: Ladima nu era un om. El nu putea fi numit, de pilda, membru in nici un consiliu de administratie, asa cum sunt numiti si incaseaza jetoane oameni cari n-ar putea sa scrie exact titlul mai complicat si mai nuantat al vreunei institutii, in consiliul careia figureaza. El nu putea fi numit nici director de biblioteca la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici atasat de presa, ca atitea zeci, in cine stie ce capitala straina. Nici Eminescu, de pilda, n-a fost om. N-a putut fi facut mai mult decit revizor scolar (si desi a fost un excelent revizor, n-a putut ramine nici acolo). Cu toate ca a gindit, a formulat si a impus doctrina partidului conservator, el n-a fost niciodata deputat, nefiind, cum am spus, om. Toata lumea il compatimeste intelegator pe omul care din pricina vreunei nesanse nu poate ``sa traiasca dupa rangul lui``, dar Ladima poate sa crape intr-o mansarda oarecare, in luna iulie, caci toti ceilalti oameni vor gasi asta aproape firesc. Banuiesc ca, pentru inceput, acceptindu-l in calitate de paj intr-ale omeniei, Gheorghidiu i-ar fi gasit lui Ladima doua-trei sinecure, mai tirziu l-ar fi ales poate, cine stie, in vreun consiliu de adminsitratie si, daca ar fi dovedit insusiri si suficienta domesticitate, poate fi deputat.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 160-162.
(...)
Tinarul Fred Vasilescu, fiul unui industrias de mai bine de o suta de ori milionar, nu stie, pare-se, sensul perfect conturat si fara echivoc al acestui cuvint (om - n. M.T.) in romaneste, el care la 22 de ani era atasat la legatia din Londra (probabil ca isi inchipuia ca pe baza meritelor proprii), ca sa fie mutat apoi la Geneva, in timp ce atiti dintre camarazii sai, cu aceeasi vechime si cu un plus de examene, faceau oficiul de copisti in Palatul lui Sturza. Prin urmare, nu stie ca romanii se impart in doua categorii: oameni si ceilalti. Un om e cel care are existenta civila, adica isi poate valorifica si suparavalorifica orice merit, caci i se face credit prin simpla prezenta, pe cind ceilalti nici nu sint incercati. El participa din privilegiul unei foarte restrinse categorii. (Sint vreo citeva mii de oameni in Romania, la 18 milioane de locuitori). Dintre oameni se recruteaza ministrii de profesie, deputatii din oficiu, personalul legatiilor din strainatate, membrii tuturor celor citeva mii de consilii de administratie, platiti cu tantieme care echivaleaza titlurile de nobleta, voiajorii speciali in strainatate, sau, scoborind, sa zicem intre altii, directorul Teatrului National, directorul Institutului de radio (cum credeati ca se recruteaza altfel?) si, mai jos, tot soiul de directori si intendenti de muzee si institutii publice, care acorda locuinta, luminat, incalzit etc.
Fred Vasilescu, care fusese pe front, numai pentru ca intmplator voise el anume asta, nu s-a intrebat deloc dupa ce criterii s-au recrutat atit de numerosi ofiteri ai tuturor cartierelor generale? S-a tinut oare vreun concurs pentru sefii de popota? Dar pentru celelalte servicii au fost luati din tren la intamplare? Inainte de Revoluatia Franceza, privilegiul era favoarea regala: titlu, deci avere (mai totdeauna), dar acum formula e mai simpla: avere, deci, titlu, adica privilegiu. In razboiul pentru-ntregire, soldatul pur si simplu (adica provenit din locuitor) avea dreptul si mai ales datoria sa mearga zi de zi in linia intiia de transee si de foc, pe cind soldatul-om avea dreptul si datoria (neinscrise, e drept, in Constitutie, dar fixate printr-un ordin al Ministerului de Razboi), sa cumpere un automobil si sa ramina ``atasat``, pe linga el, la cartier, la Iasi, Birlad, Bacau, Roman, Botosani, sau Onesti etc. E adevarat ca ordinul publicat in ziare, in mod cinstit, nu fixa nominal pe cei care aveau acest drept si aceasta datorie, dar de vreme ce numai ``oamenii`` aveau bani sa cumpere un automobil, chiar daca sumele proveneau prin frauda, e de la sine inteles ca restul locuitorilor erau exclusi. Un om are dreptul sa fie unde e, chiar daca altul aduce meritul si solutia. Recent, un ministru nu a invitat oare, de pe banca ministeriala, marturisind ca n-are solutii, pe cei cari au solutii pentru remedierea crizei, fiindca ca el niciodata n-a facut presupunerea ca daca n-are solutii, n-are dreptul sa stea in locul acela, caci el se stia pe sine om? Gheorghidiu avea deci perfecta dreptate si stia bine ce spune: Ladima nu era un om. El nu putea fi numit, de pilda, membru in nici un consiliu de administratie, asa cum sunt numiti si incaseaza jetoane oameni cari n-ar putea sa scrie exact titlul mai complicat si mai nuantat al vreunei institutii, in consiliul careia figureaza. El nu putea fi numit nici director de biblioteca la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici atasat de presa, ca atitea zeci, in cine stie ce capitala straina. Nici Eminescu, de pilda, n-a fost om. N-a putut fi facut mai mult decit revizor scolar (si desi a fost un excelent revizor, n-a putut ramine nici acolo). Cu toate ca a gindit, a formulat si a impus doctrina partidului conservator, el n-a fost niciodata deputat, nefiind, cum am spus, om. Toata lumea il compatimeste intelegator pe omul care din pricina vreunei nesanse nu poate ``sa traiasca dupa rangul lui``, dar Ladima poate sa crape intr-o mansarda oarecare, in luna iulie, caci toti ceilalti oameni vor gasi asta aproape firesc. Banuiesc ca, pentru inceput, acceptindu-l in calitate de paj intr-ale omeniei, Gheorghidiu i-ar fi gasit lui Ladima doua-trei sinecure, mai tirziu l-ar fi ales poate, cine stie, in vreun consiliu de adminsitratie si, daca ar fi dovedit insusiri si suficienta domesticitate, poate fi deputat.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 160-162.
duminică, 2 martie 2014
duminică, 25 noiembrie 2012
M. Sadoveanu la conducerea ziarelor "Adevărul" și "Dimineața" în 1936 (V. SADOVEANU 1968)
<
(...)
Între timp, campania de calomnii de o rea-credință vădită împotriva ziarelor democrate* "Adevărul" și "Dimineața", dusă de Stelian Popescu**, proprietarul și directorul ziarului "Universul", creștea în intensitate. Acest personaj de tristă memorie, care avea legături cu mișcările de extremă dreaptă, se erija în campion al românismului și dorea neapărat să acapareze cele două gazete democratice, pentru a ajunge singurul mentor al opiniei publice din țară. În felul acesta era sigur că-și poate satisface ambițiile ce-l rodeau: de a se îmbogăți cît mai mult și a parveni într-un rang de conducere cît mai înalt.
Membrii consiliului de administrație ai societății care patrona și susținea aceste gazete erau foarte îngrijorați de o asemenea perspectivă sumbră și căutau de zor o soluție care să scoată din impas gazetele. Trecînd la partea practică a problemei, toți căzură de acord că trebuia găsită o personalitate marcantă cît mai cunoscută în țară, cu un ștat personal bogat de publicistică social-politică, neabătută pe linia democratică, o personalitate care să fie capabilă să imprime o conducere hotărîtă în lupta de lămurire a opiniei publice din țară. (...)
Poziția fratelui meu* de adversar hotărît al mișcărilor de extremă dreaptă, care dădea asalt la conducerea țării, nu-l putea pune în postura de a refuza o asemenea propunere. (...)
A primit deci propunerea ce i s-a făcut, destul de liniștit, cerînd să fie păsuit cu preluarea conducerii gazetelor, timpul necesar de care avea nevoie pentru un aranjament în ce privește gospodăria de la Copou și cu mutarea cu întreaga familie la București. (...)
În adevăr, această mutare de domiciliu implica o schimbare radicală a traiului ce-l dusese aproape două decenii la Iași*, și eu înțelegeam bine această stare sufletească, întrucît discutasem o astfel de eventualitate atunci cînd parveneau unele zvonuri de la București în legătură cu asemenea propunere. (...)
A doua zi, dimineață, am avut plăcuta surpriză să văd pe fratele meu intrînd pe poarta gospodăriei ce o aveam la Repedea, unde mă mutasem cu vreo opt ani în urmă, după ce lichidasem partea mea de proprietate de la Copou - o regiune cam secetoasă, neprielnică experiențelor mele agricole. (...) Din cînd, venea aici stînd o zi, două să-și isprăvească o bucată literară, sau în ultimul timp să-și scrie articolele pentru ziarele "Dimineața" și "Adevărul".
(...)
- (...) Totuși, după aceea m-a cuprins o neliniște sufletească și din cînd în cînd simțeam cum mi se strînge inima la gîndul că trebuie să părăsesc Iașul, de care mă simt legat cu niște fire nevăzute, ce nu pot concepe că le-aș putea rupe. Și atunci am cugetat că așezarea mea în Capitală nu poate fi definitivă, ci un provizorat de un an, doi, cel mult trei, cît va fi nevoie de mine acolo, apoi voi fi liber să mă întorc la Iași. (...) Aici lucrurile s-au încurcat: nici unul din copii* n-a vrut să rămînă la gospodărie pentru a o supraveghea și îngriji. Toți vor să meargă cu mine la București. (...) Cum în oraș stai într-o garsonieră, te poți lipsi de ea și să te muți în vilă cu soția ta, Valentina.
(...)
După această întîlnire, care a avut loc într-o zi de pe la sfîrșitul lui august 1936, în cursul toamnei aceluiași an, mutarea fratelui meu era terminată.
(...)
>
Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, pp. 169-17
(...)
Între timp, campania de calomnii de o rea-credință vădită împotriva ziarelor democrate* "Adevărul" și "Dimineața", dusă de Stelian Popescu**, proprietarul și directorul ziarului "Universul", creștea în intensitate. Acest personaj de tristă memorie, care avea legături cu mișcările de extremă dreaptă, se erija în campion al românismului și dorea neapărat să acapareze cele două gazete democratice, pentru a ajunge singurul mentor al opiniei publice din țară. În felul acesta era sigur că-și poate satisface ambițiile ce-l rodeau: de a se îmbogăți cît mai mult și a parveni într-un rang de conducere cît mai înalt.
Membrii consiliului de administrație ai societății care patrona și susținea aceste gazete erau foarte îngrijorați de o asemenea perspectivă sumbră și căutau de zor o soluție care să scoată din impas gazetele. Trecînd la partea practică a problemei, toți căzură de acord că trebuia găsită o personalitate marcantă cît mai cunoscută în țară, cu un ștat personal bogat de publicistică social-politică, neabătută pe linia democratică, o personalitate care să fie capabilă să imprime o conducere hotărîtă în lupta de lămurire a opiniei publice din țară. (...)
Poziția fratelui meu* de adversar hotărît al mișcărilor de extremă dreaptă, care dădea asalt la conducerea țării, nu-l putea pune în postura de a refuza o asemenea propunere. (...)
A primit deci propunerea ce i s-a făcut, destul de liniștit, cerînd să fie păsuit cu preluarea conducerii gazetelor, timpul necesar de care avea nevoie pentru un aranjament în ce privește gospodăria de la Copou și cu mutarea cu întreaga familie la București. (...)
În adevăr, această mutare de domiciliu implica o schimbare radicală a traiului ce-l dusese aproape două decenii la Iași*, și eu înțelegeam bine această stare sufletească, întrucît discutasem o astfel de eventualitate atunci cînd parveneau unele zvonuri de la București în legătură cu asemenea propunere. (...)
A doua zi, dimineață, am avut plăcuta surpriză să văd pe fratele meu intrînd pe poarta gospodăriei ce o aveam la Repedea, unde mă mutasem cu vreo opt ani în urmă, după ce lichidasem partea mea de proprietate de la Copou - o regiune cam secetoasă, neprielnică experiențelor mele agricole. (...) Din cînd, venea aici stînd o zi, două să-și isprăvească o bucată literară, sau în ultimul timp să-și scrie articolele pentru ziarele "Dimineața" și "Adevărul".
(...)
- (...) Totuși, după aceea m-a cuprins o neliniște sufletească și din cînd în cînd simțeam cum mi se strînge inima la gîndul că trebuie să părăsesc Iașul, de care mă simt legat cu niște fire nevăzute, ce nu pot concepe că le-aș putea rupe. Și atunci am cugetat că așezarea mea în Capitală nu poate fi definitivă, ci un provizorat de un an, doi, cel mult trei, cît va fi nevoie de mine acolo, apoi voi fi liber să mă întorc la Iași. (...) Aici lucrurile s-au încurcat: nici unul din copii* n-a vrut să rămînă la gospodărie pentru a o supraveghea și îngriji. Toți vor să meargă cu mine la București. (...) Cum în oraș stai într-o garsonieră, te poți lipsi de ea și să te muți în vilă cu soția ta, Valentina.
(...)
După această întîlnire, care a avut loc într-o zi de pe la sfîrșitul lui august 1936, în cursul toamnei aceluiași an, mutarea fratelui meu era terminată.
(...)
>
Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, pp. 169-17
Abonați-vă la:
Postări (Atom)