O veche familie nobiliară în Anglia la începutul secolului XIX (THACKERAY 1848)

<
Alături de cele mai respectate nume care încep cu litera C, cuprinse în Anuarul curții, figura în anul 18... și numele de Crawley, sir Pitt, baronet*, Great Gaunt Street, și Queen`s Crawley, Hants. Acest onorabil nume figurase în mod statornic și în Lista parlamentarilor ani de-a rîndul, alături de numele a numeroși și iluștri gentlemeni care candidau cu rîndul pentru locurile de deputați ai tîrgului.
Se povestește în legătură cu tîrgul Queen`s Crawley, că reginei Elisabeth** într-una din călătoriile sale, oprindu-se la Crawley să ia masa, i-a plăcut așa de mult minunata bere de Hampshire pe care i-a oferit-o nobilul Crawley din vremea aceea (un gentleman*** chipeș și bine legat, cu barba grozav de dichisită), încît a ridicat satul Crawley la rangul de tîrg, cu dreptul de a trimite doi membri în Parlament; iar localitatea, din ziua acelei ilustre vizite, luă numele de Queen`s Crawley, nume pe care-l poartă pînă în clipa de față. Și cu toate că pricina vremelnicelor lucruri și prefaceri pe care le aduce timpul cu împărății, orașe și tîrguri, Queen`s Crawley nu mai semăna cu localitatea aceea atît de populată de pe vremea reginei Bess - ba mai mult chiar, decăzuse în categoria așa-numitelor „burguri putrede” (1) - cu toate acestea, cum obișnuia să spună sir Pitt Crawley, și pe bună dreptate, în felul lui elegant de a vorbi: „Putred! Pe dracu! Îmi aduce în fiecare an frumușica sumă de o mie cinci sute de lire! ”
Sir Pitt Crawley (botezat așa după numele marelui William Pitt, reprezentant în Camera Comunelor) era fiul lui Walopole Crawley, primul baronet din Departamentul Pergamentelor și Peceților, pe timpul domniei lui George al II lea****, cînd a fost acuzat de delapidare, ca, de altfel, mulți alți cinstiți gentlemeni din vremea aceea, iar Walpole Crawley era, nu trebuie s-o mai spunem, fiul lui John Churchill Crawley, botezat astfel după numele ilustrului conducător de oști***** din vremea reginei Anne******. Arborele genealogic al familiei (expus în salonul de la Queen`s Crawley) mai pomenește și de Charles Stuart, poreclit și Crawley Slăbănogul, fiul unui Crawley din timpul lui Iacob I*******, și în sfîrșit, despre nobilul Crawley, gentilomul******** din timpul reginei Elizabeth, care e reprezentat în primul plan al tabloului, cu barba lui bifurcată și purtînd armură. Din jilteca lui pornește, potrivit obiceiului, un arbore, pe ale cărui crăci principale sînt înscrise numele mai sus pomenite. Alături de numele lui sir Pit Crawley, baronet, subiectul memoriului de față, stă scris numele fratelui său, reverendul Bute Crawley (strălucitul reprezentat din Camera Comunelor Pitt, tocmai căzuse în dizgrație cînd veni pe lume cucernicul gentleman), rector la Crawley-cum-Snaiby, precum și a diferiților altor membri masculini și feminin ai familiei Crawley.
Sir Pitt fusese căsătorit prima dată cu Grizzel, a șasea fată a lui Mungo Binkie, lord Binkie, verișoară prin urmare cu domnul Dundes. El îi dărui doi fii: pe Pitt, botezat astfel nu atît după tatăl său, cît în cinstea binecuvîntatului nostru ministru (1), și pe Rawdon Crawley, numit așa după favoritul prințului de Wales, dar pe care majestatea sa George al IV lea********* l-a uitat apoi cu totul.

(1) Așa se numeau în Anglia în secolele XVIII și XIX orașele și tîrgurile periferice, cu populație puțină sau cu totul depopulate (devenite pășuni sau inundate de apă), dar care, în baza vechilor privilegii, își păstrează dreptul de a trimite deputați în Parlament. De fapt, aceștia din urmă erau numiți de către marii latifundiari, proprietari ai pămînturilor pe care se aflau acest așezări.
(1) E vorba de William Pitt junior (1759-1806), fiul lui William Pitt senior, dușman neîmpăcat al lui Napoleon I și al Revoluției Franceze. În politica internă a luat o serie de măsuri drastice împotriva primelor mișcări muncitorești engleze și răscoalei din Irlanda.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor********** vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp.66-67.

NOTE M. T.
* Baronetul este un titlu nobiliar inferior englez menționat prima dată în 1321 și instituit ereditar de regele Iacob I în 1611. (http://www.baronetage.org/a-short-history/)
** Elisabeta Tudor (1533-1603) a domnit ca regină a Angliei sub numele de Elisabeta I în perioada 1558-1603. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/elisabeta-i-etern-subiect-fascina-ie)
*** GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentleman) (http://xroads.virginia.edu/~CAP/LEE/gentdef.html)
**** George de Hanovra (1683-1760) a domnit ca rege al Marii Britanii și al Irlandei în perioada 1727-1760. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheHanoverians/GeorgeII.aspx)
***** John Churchill (1650-1722), unul din cei mari comandanți militari britanici, fapt pentru care a fost ridicat în 1702 la rangul de duce de Marlborough. (http://www.britannica.com/biography/John-Churchill-1st-duke-of-Marlborough)
****** Anne Stuart (1665-1714) a domnit ca regină a Angliei, a Scoției și a Irlandei în perioada 1702-1707 și ca regină a Marii Britanii și a Irlandei în perioada 1707-1714. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/Anne.aspx)
******* Iacob Stuart (1566-1625) a domnit în Scoția sub numele de Iacob VI în perioada 1567-1625 și în Anglia sub numele de Iacob I în perioada 1603-1625. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/Scottish%20Monarchs(400ad-1603)/TheStewarts/JamesVIandI.aspx)(http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/JamesI.aspx)
******** GENTILÓM, gentilomi, s. m. (În Evul Mediu, în Apusul Europei) Nobil, aristocrat. ♦ Fig. Om cu comportări alese, ireproșabile. – Din fr.gentilhomme. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentilom)(http://gen90.net/despre-onoarea-unui-gentilom/)
********* George de Hanovra (1763-1830) a domnit sub numele de George IV în perioada 1820-1830. Titlul de Prinț de Wales l-a purtat în calitate de prinț moștenitor al tatălui său George III.
********** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Jockey Club versus Academia Română în perioada interbelică (PETRESCU 1933)

<

(...)

- De unde ştii că Fred Vasilescu nu urmăreşte ceva... cu grajdul lui?

- Ambiţia puerilă de a figura printre proprietari?

(...)

- Dragă prietene, Fred Vasilescu ţine cu orice preţ ca la patruzeci-cincizeci de ani să devină membru al Jockey-Clubului*.

Mi s-a părut o glumă din cele mai năzdrăvane din cîte puteam auzi.

- Cum? începe cu cai de curse, la douăzeci şi cinci de ani ca să pregătească o alegere peste un sfert de veac?

- Da, şi nici atunci nu va reuşi.

Mi se părea cu adevărat poznaşă afirmaţia, iar nedumerirea mea era atît de evidentă, atît de profund sinceră, că fostul deputat s-a tulburat.

- Ascultă, dumneata nu ţii de pe acum să fii membru al Academiei?... Tot aşa Fred Vasilescu îşi pregăteşte de pe acum alegerea la Jockey-Club.

Îmi venea să rîd.

- Trebuie să-ţi spun mai întîi că nici prin cap nu-mi trece să ajung la Academie. Dar în sfîrşit Academia e Academie... fie ea şi românească... Dar Jockey-Clubul... românesc? iartă-mi expresia! Şi încă să-ţi faci un ideal din el? E, orice ai spune, puţin comic.

Mai vîrstnicul meu prieten era foarte iritat acum.

- Dumneata ştii că membri ai Academiei au căzut la alegerea de la Jockey-Club?

- N-am ştiut... şi, îngăduie-mi să ţi-o spun, nu cred nici acum...
Mi-a citat atunci nume care m-au nedumerit si a trebuit sa convin...
- Bine, inteleg, ati refuzat un scriitor, sunteti oarecum consecventi cu dumneavoastra. Dar Fred Vasilescu e un monden, ca sa zic asa, in sfirsit, unul din ai dumneavoastra?...
(...)
- Dragul meu, baiatul Luminararului, orice ar face, nu va fi niciodata membru al Jockey-Clubului... Dealminteri, ce mai vrea? E imens de bogat, adica tata-sau... E tinar, frumos, are femeile cele mai bine din Bucuresti... Ce e prea mult strica...
Marturisesc ca asa inteleg lucrurile, si oricit de comica mi se parea ambitia de a fi membru al Jockey-Clubului, conveneam ca fostul colaborator al lui Marghiloman** are dreptate.

Isi nota acum calaretii, desi nu juca, fiindca era ruinat.
- Si pe urma, noi nu intelegem staruinta lui, acum cind la Aero-Club*** a devenit un factor important...
(...)

>

SURSA

Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucureşti, 1983, p. 310-311.

NOTE M.T.
* Jockey-Club = Asociatie a elitei romanesti, infiintata in 1875 dupa model francez si englez si avand ca presedinte de onoare pe Carol I. (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/la-jockey-club-2883587/)
** Alexandru Marghiloman (1854-1925) = Politician conservator. Prim-ministru in 1918. (http://www.romanialibera.ro/aldine/history/alexandru-marghiloman--omul-nemtilor-sau-omul-providential----108492)
*** Aeroclubul Regal al Romaniei = Asociatie infiintata in 1920, la initiativa printului George Bibescu. bationalizata in 1947 de regimu comunist. (http://www.aeroclubulromaniei.ro/Diverse/istoric/)

Oameni versus ceilalti in Romania antebelica (PETRESCU 1933)

<
(...)
Tinarul Fred Vasilescu, fiul unui industrias de mai bine de o suta de ori milionar, nu stie, pare-se, sensul perfect conturat si fara echivoc al acestui cuvint (om - n. M.T.) in romaneste, el care la 22 de ani era atasat la legatia din Londra (probabil ca isi inchipuia ca pe baza meritelor proprii), ca sa fie mutat apoi la Geneva, in timp ce atiti dintre camarazii sai, cu aceeasi vechime si cu un plus de examene, faceau oficiul de copisti in Palatul lui Sturza. Prin urmare, nu stie ca romanii se impart in doua categorii: oameni si ceilalti. Un om e cel care are existenta civila, adica isi poate valorifica si suparavalorifica orice merit, caci i se face credit prin simpla prezenta, pe cind ceilalti nici nu sint incercati. El participa din privilegiul unei foarte restrinse categorii. (Sint vreo citeva mii de oameni in Romania, la 18 milioane de locuitori). Dintre oameni se recruteaza ministrii de profesie, deputatii din oficiu, personalul legatiilor din strainatate, membrii tuturor celor citeva mii de consilii de administratie, platiti cu tantieme care echivaleaza titlurile de nobleta, voiajorii speciali in strainatate, sau, scoborind, sa zicem intre altii, directorul Teatrului National, directorul Institutului de radio (cum credeati ca se recruteaza altfel?) si, mai jos, tot soiul de directori si intendenti de muzee si institutii publice, care acorda locuinta, luminat, incalzit etc.
Fred Vasilescu, care fusese pe front, numai pentru ca intmplator voise el anume asta, nu s-a intrebat deloc dupa ce criterii s-au recrutat atit de numerosi ofiteri ai tuturor cartierelor generale? S-a tinut oare vreun concurs pentru sefii de popota? Dar pentru celelalte servicii au fost luati din tren la intamplare? Inainte de Revoluatia Franceza, privilegiul era favoarea regala: titlu, deci avere (mai totdeauna), dar acum formula e mai simpla: avere, deci, titlu, adica privilegiu. In razboiul pentru-ntregire, soldatul pur si simplu (adica provenit din locuitor) avea dreptul si mai ales datoria sa mearga zi de zi in linia intiia de transee si de foc, pe cind soldatul-om avea dreptul si datoria (neinscrise, e drept, in Constitutie, dar fixate printr-un ordin al Ministerului de Razboi), sa cumpere un automobil si sa ramina ``atasat``, pe linga el, la cartier, la Iasi, Birlad, Bacau, Roman, Botosani, sau Onesti etc. E adevarat ca ordinul publicat in ziare, in mod cinstit, nu fixa nominal pe cei care aveau acest drept si aceasta datorie, dar de vreme ce numai ``oamenii`` aveau bani sa cumpere un automobil, chiar daca sumele proveneau prin frauda, e de la sine inteles ca restul locuitorilor erau exclusi. Un om are dreptul sa fie unde e, chiar daca altul aduce meritul si solutia. Recent, un ministru nu a invitat oare, de pe banca ministeriala, marturisind ca n-are solutii, pe cei cari au solutii pentru remedierea crizei, fiindca ca el niciodata n-a facut presupunerea ca daca n-are solutii, n-are dreptul sa stea in locul acela, caci el se stia pe sine om? Gheorghidiu avea deci perfecta dreptate si stia bine ce spune: Ladima nu era un om. El nu putea fi numit, de pilda, membru in nici un consiliu de administratie, asa cum sunt numiti si incaseaza jetoane oameni cari n-ar putea sa scrie exact titlul mai complicat si mai nuantat al vreunei institutii, in consiliul careia figureaza. El nu putea fi numit nici director de biblioteca la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici atasat de presa, ca atitea zeci, in cine stie ce capitala straina. Nici Eminescu, de pilda, n-a fost om. N-a putut fi facut mai mult decit revizor scolar (si desi a fost un excelent revizor, n-a putut ramine nici acolo). Cu toate ca a gindit, a formulat si a impus doctrina partidului conservator, el n-a fost niciodata deputat, nefiind, cum am spus, om. Toata lumea il compatimeste intelegator pe omul care din pricina vreunei nesanse nu poate ``sa traiasca dupa rangul lui``, dar Ladima poate sa crape intr-o mansarda oarecare, in luna iulie, caci toti ceilalti oameni vor gasi asta aproape firesc. Banuiesc ca, pentru inceput, acceptindu-l in calitate de paj intr-ale omeniei, Gheorghidiu i-ar fi gasit lui Ladima doua-trei sinecure, mai tirziu l-ar fi ales poate, cine stie, in vreun consiliu de adminsitratie si, daca ar fi dovedit insusiri si suficienta domesticitate, poate fi deputat.

(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 160-162.

Moment istoric. Limba română, limba oficială a Republicii Moldova

Cuget Liber 6 decembrie 2013

Polemică în Parlamentul României în timpul neutralității (1914-1916) din Primul Război Mondial (PETRESCU 1920)

<
Cartea întîi
(...)
Asta-i rochia albastră
(...)
De altfel, și la Cameră* chiar, după cîte reieșea din ziare, nu depășeau mult adîncimea celor din tren. Se anunțase o mare ședință de răfuială, între cei care cereau "intrarea în acțiune" și partizanii neutralității expectative". Am avut prilej să asist la una din ședințele importante, cînd tribunele erau încă de cu vreme înțesate cu public, căci se știa că guvernul* va fi luat între două focuri. Partizanii Puterilor Centrale** aveau să interpeleze banca ministerială "pentru ce lăsăm prilejul acesta extraordinar, cînd nemții sînt dincolo de Varșovia*** și aproape de Salonic****, fără să intrăm alături de ei?" Dimpotrivă, reprezentanții curentului antantist***** aveau să întrebe de ce nu intervenim să salvăm pe cei învinși?
Sala, cu sugestii de interior de teatru prin arhitectură, de club prin verdele fotoliilor și al draperiilor, de catedrală prin lumina de vitraliu galben, venită din luminătorul imens de deasupra, avea un aer solemn. Unii deputați își citeau gazetele, abia apărute de după-amiază, alții făceau cerc, discutînd în fața vreunui personaj important. Pe banca ministerială numai doi miniștri care scriau absorbiți. Din cînd în cînd, cîte un deputat venea în dreptul celui care scria și îi șoptea ceva, sau îi da vreo hîrtie pentru aprobat.
Pe urmă au început soneriile, s-a mărit lumina, toate locurile de jos s-au ocupat. Președintele, suit ca pe o scenă sau catedră, a bătut din ciocan și un domn a citit, probabil, sumarul zilei. (...)
Interpelarea deputatului "nemțofil", făcută, de altfel, cu un fel de servilitate intelectuală și intenție de reacțiune mediocră, a provocat numai surîsuri ironice. Profundă impresie a stîrnit însă discursului celui care cerea intrarea imediată în război. Pronunțată rar, cu vocea înfiorată, fraza: "Și vezi lăsa acest popor erou, care e poporul sîrb, să fie zdrobit, fără să faceți să cadă în balanță paloșul românesc, hotărîtor, în această mare, în această nemăsurată clipă istorică?" a plutit sub vasta cupolă, încremenind privirile, dar entuziast aplaudată numai de opt sau zece deputați, pe care nu-i vedeam, dedesubt, sub tribuna prezidențială în care ne găseam noi.
Celălalt deputat intervenționist a interpelat guvernul pe chestia înarmării. A declarat că știe că atelierele militare nu lucrează, că nu s-a făcut nimic pentru echiparea armatei, că s-au cumpărat zeci de mii de bocanci cu talpa de carton. Și el e impresionant:
- N-avem artilerie, domnilor... Ce-ați făcut ca să dăm admirabilei noastre infanterii artileria grea de care are nevoie?
(...)
Cum era cunoscut ca on de spirit, cînd a ridicat mîna, oratorul s-a oprit și privirile s-au întors spre Nae Gheorghidiu, care a declarat cu o falsă gravitate:
- Găsesc, domnilor, că îngrijorarea dumneavoastră din cauză că ne lipsește artileria grea e puțin exagerată. Cred că, la nevoie, va fi suficient să punem în baterie pe onoratul nostru coleg de la Romanați, domnul Cotîrcea, ca să reducem toate tunurile nemțești la tăcere. Și la vorbele acestea, arătă cu degetul spre capătul rîndului din dreapta, iar toate privirile s-au întors spre banca în care de abia încăpea o namilă de o sută cincizeci de kilograme poate, cu mîinile atît de scurte că abia îi ajungeau pe pîntece.
A fost ilaritate imensă. (...)
Nae Gheorghidiu, simpatizat și de opoziție pentru spiritul lui și pentru "lărgimea de vederi" care îl caracteriza, pentru aerul lui "frondeur", revoltat parcă, deși milutant liberal, era foarte apreciat pentru "destinderile" pe care le provoca între guvern și opoziție. Azi, de pildă, partida era ca și cîștigată pentru guvern numai prin această simplă glumă.
De pe banca ministerială a răspuns la urmă unul dintre membrii importanți ai guvernului.
S-a sculat grav și cu ochii puțin contractați, și s-a dus, în tăcerea întinsă ca într-un aer tare, spre tribună. (...) Acum, după un timp, își plimbă ochii, privind și inspectînd incinta. Ține mîna dreaptă înainte, cu două degete în buzunarul de jos al vestei. Începe încet, dar sigur de ceea ce spune:
- Mi-ar fi foarte ușor, domnilor, dacă aș alerga după succese facile, să relev incosecvența acestei opoziții, care pe de o parte ne reproșează că nu intrăm în acțiune, iar pe de alta se plînge că armata nu e pregătită. Dar țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori care m-au precedat, în parte.
Peste partizanul Puterilor Centrale a trecut însă repede. Pe urmă:
- Domnilor, dați-mi voie să vă întreb: Ce înseamnă această lipsă de încredere în guvernul țării? Ați monopolizat singuri toată iubirea de neam? Credeți dumneavoastră că pe aceste bănci nu bate o inimă românească? și arăta acum, emoționat și solemn, banca ministerială și bancile majorității. Credeți dumneavoastră că viitorul acestui neam numai dumneavoastră vă provoacă nopți de insomnie?... (aplauze puternice) că numai dumneavoastră vă cutremurați la gîndul că ceasul sfînt al realuzării naționale, ar putea să bată, fără ca noi să ne găsim acolo unde trebuie să ne găsim? și fraza spusă răspicat, cu vocea larg înfiorată, cu mîna dreaptă ridicată, cu pumnul strîns, iar cu arătătorul întins, cu mîna indicatoare de pe afișe, e urmată de aclamații și aplauze furtunoase. Domnilor, un orator al dumneavoastră a declrat săptămîna trevută aci că dacă ar avea doisprezece copii, pe toți i-ar trimite să lupte pentru țară. Ei bine, domnilor - și ridică tonul - eu declar că dacă aș avea douăzeci și patru de copii, n-aș ține nici pe cel mai mic lîngă sînul mamei lui acasă... pe toț i-aș trimite în foc, în prima linie.
Și trecînd mai tîrziu la cel de al doilea orator al opoziției, a schimbat iar tonul, ca un acar abil al oratoriei.
- Domnilor, ați discutat și despre pregătirea militară a țării (și scăzut, prietenos) cred că a fost o mare greșeală. (Iar energic, viu.) Nu poate fi pusă în discuție, și mai ales în discuție publică, pregătirea armatei românești (aplauze furtunoase). Domnilor, eu atît pot să vă spun: că sîntem gata. Și aci rămîne îndelung nemișcat... (Adunarea aplaudă în picioare, aplaudă și tribunele.) A continuat pe acest ton cîtva timp, pe urmă iar: Lăsînd la o parte gluma, atît de amuzantă, a colegului nostru, Nae Gheorghidiu, și (aci urcă vocea, într-un crescendo alarmant și intens, și scandă fraza cu mîna îndoită paralel fu pieptul, cu cotul ridicat, dar zvîcnind arătătorul intens, în afară) lăsînd deoparte această acțiune condamnabilă de a strecura, de la tribuna Camerei, în sufletul oștenilor noștri, îndoiala în înzestrarea armatei (aplauze puternice, strigăte de bravo), vă întreb, de unde. această prețuire exagerată, dovadă de vulgar materialism, această supravalorizare a rolului jucat de armament în război, cînd e ștuut că marile victorii se cîștigă numai prin moral? (aplauze) O armată care vrea, învinge fără tunuri, fără mitraliere și fără cartușe (aplauze furtunoase). Și eu vă spun că armata noastră vrea să învingă și va învinge! (aplauze entuziaste). Întrebați pe acești conducători ai oștirii, în care nu aveți totuși încredere (și aci arată, silabisind, cu degetul înapoi, ca și cînd comandanții ar fi cam în lături și la soatele lui) și ei vă vor spune: Vom învinge pentru că soldații noștri vor lupta cu baioneta - și nu e tun care să reziste baionetei românești - împotriva oricărui armament, iar cînd baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinții... (aplauze delirante). Domnilor, încrederea mea în viitorul mare al acestui neam e neclintită (aci deveni solemn), și-mi iau, împreună cu colegii mei, așa cum v-am spus de atîtea ori, răspunderea celor ce vor veni.
S-a așezat jos, parcă fără să observe aclamațiile delirante.
Deși în ultimul timp se vorbea de oarecare afaceri, pe socoteala statului, făcute de acest important membru al guvernului, succesul i-a fost imens și s-a vorbit de el zile întegi.
(...)
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 100-104.

L. Sciascia (Italia)- „Fiecăruia ce i se cuvine” / 1966 (BOXHALL 2006)

<
Fiecăruia ce i se cuvine
Leonardo Sciascia

n. 1921 (Sicilia), m. 1989
Prima ediție 1966, de Adelphi Edizione (Milano)
Titlu alternativ Binecuvântarea unui om
Titlu original A ciascuno il suo

Leonardo Sciascia a crescut în Sicilia influențată de fascism. Și-a început cariera ca profesor de școală, iar, mai târziu, a devenit unul din cei mai controversați politicieni italieni, fiind deputat din partea Partidului Radical în parlamentele italian și european. Dragostea pentru patrie și aversiunea față de crima organizată și corupția din politică vor deveni sursele principale de inspirație pentru operele sale.
(...)
Un roman polițist care încearcă să înțeleagă motivația psihologică și amploarea influenței niciodată menționatei, dar permanent implicit sugeratei Cosa Nostra sau Mafia, Fiecăruia ce i se cuvine e, totodată, o critică incisivă la adresă unei societăți înrădăcinate într-o tradiție a tăcerii, alimentată cu minciuni, complicitate și vărsare de sânge. SMu

„Implicarea în politică era o pierdere de timp; dacă nu știai asta, era fie pentru că descoperiseși că politica e profitabilă, fie pentru că te născuseși orb.”
>

SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, p. 595.

Boierul ialomițean Gheorghe Lehliu (ȘTEFĂNESCU 2009)

 Ștefan Grigorescu, Notițe istorice ialomițene, Editura Pro Transilvania, București, 2009, p. 124

(...) Căsătorit cu Sultana, fiica adoptivă a marelui stolnic Ștefan Alexeanu, a devenit proprietar al unor întinse moșii ialomițene, la Alexeni și Andrășești. În 1831, a devenit primul președinte al Tribunalului județean Ialomița, iar la 3 noiembrie același an a fost ales deputat în Adunarea Obștească a Munteniei. A deținut ambele funcții până în 1836, cînd a încetat din viață. Fiul său, tot Gheorghe, a fost „conțepist”, pitar, serdar, paharnic.

Scriitoarea Oana Manolescu (1941-2019), deputatul minorității albaneze, la Radio România (MANOLESCU 2005)

Versurile mele sunt pentru toți cetățenii României, majoritari și etnici, minoritari și ai altor naționalități: pentru cei tineri, invitați a visa frumos la viitorul în pragul căruia se află mereu, pentru maturi și vîrstnici, ce nu trebuie a se lăsa cuprinși de nostalgie, ci să apeleze și la forța spirituală a tinereții lor de odinioară.
Versurile mele sunt un îndemn la optimism adresat tuturor celor care au știut sau trebuie acum a ști să se hrănească din spiritualitatea acumulată cândva și nu e târziu nici acum. Nu e târziu niciodată.
Vine vacanța, concediul, dragii mei ascultători. Nu ezitați a citi cât mai mult. Cultura este pe locul doi din tot ceeace dă tărie sufletului, să poată oricând rezista. pe locul înâi este credința nestrămutatăîn bunul Dumnezeu, pe care-l bucurăm de vrem a ști cât mai multe.
„Cultura este o podoabă pentru cei fericți și un refugiu pentru cei nefericiți”, a spus Democritos încă acum două mii cinci sute de ani.
Ca deputat al minorități albaneze și din partea Asociației Liga Albanezilor din România pe care o conduc, doresc tuturor radioascultătorilor din România să aibă, cu ajutorul lui Dumnezeu, zile de vară mai plăcute și spornice.


Corabia cu pânze purpurii

Corabia cu pânze purpurii
O dată cu amurgul,
Revenea.
Cu vise pline de călătorii
Făcea popas la noi
Și iar pleca.

În micul nostru port de odinioară,
Ne dăruia
Săltând din val în val,
A tinereții strălucind comoară
Și atunci purtam cu mine
Un ideal.

De micul port, o viață mă desparte
Și strâng în mine
Visele aurii
Încă și astăzi.
Deși e departe
Corabia cu pânze purpurii.

„Anul Ștefan cel Mare la Poarta Albă” („TOMIS” 2004)

 ***, Anul Ștefan cel Mare la Poarta Albă, „Tomis”, Constanța, iunie 2004

Această lucrare a fost editată prin grija și cu sprijinul doamnei deputat a PSD Liana Naum, care a avut încredere în acest experiment și care, prin larghețea de spirit a domniei sale, s-a dovedit a fi un succes. „Lucrările acestor tineri au dovedit din plin potențialul pe care studiul istoriei îl are pentru cei de vârsta lor”. Doamna Naum a întrevăzut singurătatea și înnegurarea din sufletele acestor tineri și, cu multă delicatețe, i-a ajutat să-și elibereze energiile creatoare întru sensibilizare și vindecare.

Ferdinand și Maria (ȚEPELEA 2003)

 Ioan Țepelea, [Ferdinand și Maria]„Tomis”, Constanța, august 2003, 

92 

treizeci de mii de participanți(25). Dar, grandioasa manifestare a Încoronării de la Alba Iulia avea să consemneze și unele aspecte mai puțin plăcute precum neparticiparea principalelor partide din opoziție, îndeosebi absența Partidului Național, cel ce avuse un rol determinant în organizarea actului istoric de la 1 Decembrie 1918. Regele, regina și celelalte oficialități au plecat seara spre București, unde a doua zi, pe 16 octombrie, aveau să se desfășoare festivități la Arcul de Triumf, dar și la Mitropolie și în Piața Universității, în fața statuii lui Mihai Viteazul. Seara zilei de 16 octombrie a prilejuit și ocazia unei mese festive, la Cercul Militar, cu participarea oficialităților române și străine (Franța, Italia, Spania, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Danemarca, Belgia, Portugalia, Japonia). Printre oaspeții de mare onoare se aflau mareșalul francez Foch, comandantul armatelor franceze în primul război mondial și comandant al Comandamentului Suprem Aliat, generalul Berthelot, șeful Misiunii militare franceze în România (1916-1918) și comandant al Comandamentului Armatei de Dunăre.      

După episodul Încoronării - asumat de Partidul Național Liberal, de fapt de Ion I. C. Brătianu, ca evenimente majore ale vremii se rețin: Constituția din 1923, degringolada de comportament a principelui Carol, dar și disputa dintre partide, unde, în opoziție, poziția cea mai impresionantă o avea Partidul Național (în toamna anului 1926 acesta a fuzionat cu Partidul Țărănesc). Dar, căderea la pat, urmare a unui cancer intestinal, a regelui Ferdinand,  a alimentat speculații și știri de tot felul. În pofida acestora, regina Maria va întreprinde în octombrie 1926 o vizită în SUA, de fapt, un lung turneu în cadrul căruia s-a întâlnit cu primarul New York-ului și a participat la un dineu oferit de președintele Coolidge în onoarea sa la Casa Albă(26). Timp de două luni, cât a durat vizita în SUA, regina a ajuns și la Hollywood, unde l-a cunoscut pe Charlie Chaplin. Se spune că prin această călătorie regina „ar fi pus România pe hartă”. Chemată în țară de oficialii de la București, urmare a înrăutățirii stării de sănătate a regelui Ferdinand, regina Maria avea să revină la București, după care l-a însoțit pe rege, împreună cu principesa Ileana, în timpul mutării acestuia de la Scroviștea la Sinaia, unde s-a stabilit la castelul Pelișor. 

Când în seara zilei de 19 iulie 1927 s-a anunțat că Parlamentul era legal constituit, ca urmare a validării mandatelor deputaților și senatorilor, regele Ferdinand mai avea de trăit puține ore. A murit la ora 2, 15, cum avea să fie consemnat în Monitorul Oficial nr. 153 bis din 20 iulie 1927, deși se spune că, „de fapt, ar fi încetat din viață cu treizeci și patru de ore mai înainte”, aspect ce avea să fie tăinuit pentru a se putea constitui noile Corpuri legiuitoare.  

Regele Ferdinand I, „delicatul, sfiosul, interiorizatul” rege pentru care problema războiului de reintegrare  era un prilej de dramatică verificare a virtuților monarhice, exprimate de sintagma primatul datoriei asupra sentimentului, dispăruse(27). Rămăsese însă consoarta sa Maria, Regină a Războiului(28). „Cu splendori de legendă în albastrul ochilor în care cerul și marea se oglindeau ”, cum minunat scrie Pamfil Șeicaru în celebra sa carte, apărută postum, Dinastia de Hohenzollern Sigmaringen, carte apărută datorită omului de mare omenie, doctor și profesor, Vasile Iliescu din Munchen. 

* Ferdinand s-a născut la 12 august 1865 la Sigmaringen, în Germania, fiind unul dintre fiii principelui Leopold de Hohenzollern - frate cu Carol I al României - și al principesei Antonia de Braganza. După cursurile liceale la Dusseldorf, urmează Școala militară la Cassel și în 1885 devine sublocotenent în garda prusacă de la Potsdam. Din 1887 urmează cursurile universitare din Tubingen și Leipzig, devenind peste timp botanist de renume european. (Iulian Voicu și Emilian Bădescu, Regalitatea - o pagină din istoria României, Alcor Edimpex SRL, ed. II, 2001, p. 25).

** Cea care avea să devină Regina Maria se născuse la 29 octombrie 1895, la Eastwell, în Anglia, căsătoria cu Ferdinand realizându-se la nici optsprezece ani, la 29 decembrie 1892. Un spirit cu adevărat cutezător, frumoasă, înțeleaptă și cu o personalitate debordantă, plină de energie și elocutorie în formularea părerilor proprii, ea avea să devină cea „care a pus România pe hartă” în 1926, când a întreprins o călătorie în America. Înzestrată cu o mare sensibilitate, dovedindu-se o talentată scriitoare - Povestea vieții mele, lucrare în trei volume, 1934-1935, fiind de referință. S-a stins din viață la 18 iulie 1938, fiind înmormântată alături de regele Ferdinand în biserica domnească de la Curtea de Argeș. (Regalitatea...., p. 32).

1 = Pamfil Șeicaru, Dinastia de Hohenzollern Sigmaringen, Biblioteca Aletheia, Oradea, 2002. (Prezentarea introductivă de dr. Vasile Iliescu. Ediție și note de Ioan Țepelea și Virgil Bulat)
2 = Iulian Voicu și Emilian Bădescu, Regalitatea - o pagină din istoria României, Alcor Edimpex SRL, ed. II, 2001, p. 25.
3 = Paul al României, Carol al II lea, Rege al României, Holding. Raporter, București, 1991, (versiunea românească Ileana Vulpescu), p. XVII
4 = Ibidem, p. XIX.
5 = P. Șeicaru, op. cit., p. 85-86.
6 = Ibidem.
7 = Ibidem.
8 = Ibidem, p. 99.
9 = Titu Maiorescu, Istoria contemporană a României (1866-1900), Socec, București, 1925.
10 = Ioan Scurtu, Ferdinand I, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 7.
11 = A. Guy Gouthier, Missy. Regina României, Humanitas, București, 2000 (varianta în românește Andreia Popescu), p. 169. 
12 = N. Iorga, Regele Ferdinand. Cu prilejul înmormântării, La Porțile Orientului, Iași, 1996, p. 58.
13 = I. Scurtu, op. cit., p. 23.
14 = I. Voicu și E. Bădescu, op. cit., p. 18.
15 = Ioan Țepelea, 1919. O campanie pentru liniștea Europei, Dacia / Istorie recuperată, Cluj Napoca, 1995, p. 243-244.
Vezi și C. Kirițescu, Istoria războiului pentru reîntregirea României, vol. 2, București, 1989, p. 483. 
16 = I. Scurtu, op. cit., p. 64.
17 = Ibidem, p. 79. 
18 = P. Șeicaru, op. cit., p. 22.
19 = Diana Fotescu, Martie-Aprilie 1919. Vizita reginei Maria la Paris și la Londra, „Magazin istoric”, 12/1994. 
20 = I. Scurtu, op. cit., p. 87, apud Terence Elsberry, Marie of Roumanie, p. 115.
21 = Ibidem.
22 = N. Iorga, Regina Maria. Cu prilejul încoronării, Porțile Orientului, Iași, 1996, p. 132.
23 = I. Scurtu, op. cit., p. 115.
24 = Ibidem, p. 118.
25 = Ibidem, p. 169.
26 = Ibidem, p. 188.
27 = P. Șeicaru, op. cit., p. 117.
28 = Ibidem, p. 117-118.

„Rîsete în Parlament” (CAZIMIR 1994)

 Ștefan Cazimir, Rîsete în Parlament, Carro, București, 1994, 144 p.

3 Cuvîntul editorului: Carol Roman

4 Discursul de la balcon - Consiliul Provizoriu de Uniune Națională 13 mar. 1990
5 Otravă în vin - CPUN 11 mai 1990

6 Smaranda  e cea mai frumoasă - Adunarea Deputaților 18 iun. 1990
9 Un muzeu al prostului-gust - AD 20 iun. 1990
13 O oră de iubire - AD 10 iul. 1990
15 Călcarea Constituției - 11 iul. 1990 Senatul + AD
17 Cîte stele sînt pe cer - 10 sep. 1990
19 Un zîmbet și o floare - AD 1 oct. 1990
20 O clipă de sinceritate - AD 2 oct. 1990
22 Rîsete în Parlament - AD 9 oct. 1990
24 Fibra morală - S+AD 11 oct. 1990
26 Treaba statului, domnule! - S+AD 1 noi. 1990
29 Găurile de la curea - AD 12 noi. 1990
30 Lipsa de virilitate - S+AD 22 noi. 1990
32 La țărmul mării - AD 3 dec. 1990
34 Apelul la zîmbet - AD 10 dec. 1990
37 După ureche - AD 12 dec. 1990
39 Cine luptă cu Parlamentul - S+AD 13 dec. 1990
40 Scoală-te... - S+AD 17 dec. 1990
41 Ne dați ori nu ne dați? - AD 27 dec. 1990
43 Ceasul lui Andei Pleșu - 7 feb. 1991
44 33! - AD 15 feb. 1991
45 Locul viran - AD 19 feb. 1991
46 La plebicist! - Adunarea Constituantă 27 feb. 1991
50 „Î din ”A”? Ba - AD 4 mar. 1991
53 Politețe colegială - AD 5 mar. 1991
54 Cu fruntea sus - AC 12 mar. 1991
57 Lăsați ziaristele... - AC 13 mar. 1991
58 Arta de a compune - AD 21 mar. 1991
59 O, ziduri întristate! - AD 25 mar. 1991
60 Grevă în Parlament - AC 26 mar. 1991
62 Ceresc părinte! - AD 29 mar. 1991
64 Stilul Biedermeier - AC 16 apr. 1991
65 Grevă în Parlament (II) -  AC 24 apr. 1991
66 Muma și fata - AD 29 apr. 1991
68 Priorități parlamentare - AD mai 1991
69 Cin s-a fript cu ciorba... - AD 23 mai 1991 
71 D-ale lui Freud - AD 17 iun. 1991
72 Politică și delicatețe - AC 19 iun. 1991
74 De-o fi una, de-o fi Malta - S+AD 24 iun. 1991
75 Atmosferă încărcată - AD 2 iulie 1991
78 În marșarier - AD 15 iul. 1991
79 Panarama - AD 22 iul. 1991
80 Cine se teme de apă - AC 29 iul. 1991
81 Dacă vrem, putem! - AD 31 iul. 1991
82 Bunica mea - AC 19 sep. 1991
83 Deputatul e și el om - AD 23 sep. 1991
84 Lupul își schimbă părul - AC 24 sep. 1991
85 Speriați colegi! - AD 25 sep. 1991
86 O, ești frumos... - AD 27 sep.
88 Bulă în decembrie - S+AD 29 oct. 1991
90 O bucată de pîine - AC 19 noi. 1991

92 Prichiciul vetrei - Camera Deputaților 9 ian. 1992
93 A rîde = CD 14 ian. 1992
94 Sportul în Parlament - CD 20 ian. 1992
96 Coasta de drac - CD 28 ian. 1992
98 Președintele „Camerelor” - CD 28 ian. 1992
99 Cinste și gramatică - S+CD 30 ian. 1992
100 Grupul Liber-Schimbist - CD 13 feb. 1992
101 Cronică mondenă - CD 17 feb. 1992
104 Organul și membrul - CD 17 feb. 1992
105 Cinste și acuratețe - CD 18 feb. 1992 
107 Sfetnicul regelui - CD 19 feb. 1992
111 Trădare fie! - CD 6 apr. 1992
113 Doi încăpățînați - CD 14 apr. 1992
115 Atomizarea Parlamentului - CD 22 apr. 1992
119 Alungați cangurii! - CD 5 mai 1992
120 Partea și întregul - CD 12 mai 1992
121 Confuzie auditivă - 14 mai 1992
123 Adio del passato! - CD 27 mai 1992
124 Atelajul eterogen - CD 28 mai 1992
125 Gura lumii - CD 8 iun. 1992
127 Scobitoarea electorală - S+CD 8 iun. 1992
128 Danez și mai danez - CD 16 iun. 1992
130 Două salvări - CD 1 iul. 1992
131 Riga Crypto - S+CD 9 iul. 1992
132 Căsătoria „in vitro” - CD 24 noi. 1992
133 Doi senatori - CD 7 dec. 1992
134 Leul și tigrul - S+AD 10 feb. 1993
136 Cînd cade Guvernul? - S+AD 9 mar. 1993
139 Unde sînt liderii? - CD 6 mai 1993 
140 Domnul Radu Câmpeanu! - CD 29 iun. 1993
142 Ziua bună - S+CD 7 sep. 1993
143 Trăiască regele! - CD 25 noi. 1993
144 Caragiale e cu noi! - CD 10 dec. 1993

Cuvîntul editorului

Profesorul Ștefan Cazimir a avut ideea neașteptată  de a adera, în februarie 1990 la Partidul Liber-Schimbist. Intelectual fin, cu premoniții ascuțite, el a întrevăzut în „embrionul” CPUN, iar apoi în Parlament, umbra tot mai copleșitoare a marelui Caragiale. A înțeles, printre primii, că am intrat într-o nouă epocă, în care scena parlamentară îi va face pe alegătorii telespectatori să retrăiască momentele culminate ale nemuritoarelor comedii caragialești. (...)
Într-o bună zi, m-am aflat în preajma domnului deputat, la un cocktail oferit de o ambasadă. (..) L-am ascultat: vorbea ca la tribuna Camerei - picant, sclipitor și... caustic.  Atunci i-am propus, pe loc, să-și „revizuiască” discursurile, iar „o anumită parte” a lor să le înmănunchiem pentru eternitate într-o carte.
Ceea ce a și făcut...

„Nicolae Iorga” (ȘEICARU 1957)

Pamfil Șeicaru, Nicolae Iorga, Clio, București, 1990 (Madrid, 1957), 143 p.

 

3 Scurtă notă introductivă

5 [Început de drum]

8 N. Iorga și Titu Maiorescu

16 N. Iorga și „Sămănătorul”

27 N. Iorga și „Poporanismul”

31 N. Iorga și 13 martie 1906

36 Criticismul junimist și tradiționalismul lui N. Iorga

42 Țărănismul conservator al lui N. Iorga

50 Răscoalele din 1907 și N. Iorga

53 N. Iorga începe să se afirme în viața politică

56 N. Iorga om politic

60 N. Iorga în anii războiului

65 N. Iorga președinte al primei Camere a României MAri

82 N. Iorga și C. Stere

85 N. Iorga om politic instabil

88 Scriitorul N. Iorga

94 N. Iorga istoric

98 Gazetarul N. Iorga

108 Pitorescul lui N. Iorga

117 Necunoscutul N. Iorga

125 Ambiția lui N. Iorga de a fi scriitor dramatic

129 Urile lui N. Iorga

134 N. Iorga prim-ministru

138 N. Iorga exemplar unic al culturii românești  

Interviu cu ziaristul Franyo Z. (ARION 1979)

George Arion, Interviuri, I, Eminescu, București, 1979 (1976), 139-147.

-Aveați 13 ani cînd a început acest secol. (...) Ce aștepta întreaga omenire de al secolul XX?
-Popoarele își așteptau dezrobirea. Eliberarea națională și socială. De aceea, nu e de mirare că începutul acestui secol a fost marcat de o serie de răscoale și greve, de agravarea conflictelor dintre țărănime și moșierime, de intensificarea mișcării revoluționare. A crescut conștiința de clasă a muncitorimii. N-am să uit cum, în 1912, în urma unei acțiuni a contelui Ștefan Tisza, au fost dați afară din parlamentul ungar toți deputații de stînga. Muncitorii s-au adunat în fața parlamentului. A intervenit poliția călare. Un polițist a tăiat cu sabia mîna unui muncitor chiar în fața mea. În furia sa, mulțimea l-a zdrobit pe polițist. (...) Și oamenii nu așteptau de la secolul XX rezolvarea problemelor care  îi frămîntau, ci luptau și își dădeau chiar viața pentru înfăptuirea unei vieți mai drepte și mai bune.
-(...)
-(...) Începutul acestui secol, chiar dacă nu cunoștea liniștea, semăna totuși mai mult cu veacul anterior. Era mai echilibrat, cu mai multă încredere în valorile tradiționale, în valorile umaniste.
-Vă reamintesc un vers al lui Rilke: „Trăiesc acum cînd veacu-i pe sfîrșite”. Dumneavoastră ați străbătut 76 de ani din secolul XX. Prin ce credeți că se deosebește de cele anterioare?
-(...) Dar fenomenul esențial care s-a petrecut în acest răstimp socot că este răsturnarea dominației burgheziei și instaurarea puterii proletariatului  într-un mare număr de țări al eglobului.
-Cum ați trecut prin frămîntările acestui secol dvs., care sînteți un umanist?
-Tot ce am văzut că se face împotriva omului m-a determinat să fiu și mai dur în articolele mele. Am devenit și mai agresiv în scris, cu fiecare lovitură dată umanității în special de fasciști. (...)
-Este binecunoscută activitatea dvs. împotriva fascismului încă de la primele manifestări ale sale.
-Hitler a fost un monstru. Un demagog și un incult. Un dușman al valorilor culturale. Nici în ziua de azi nu pot pricepe cum de l-au urmat atîția germani în acțiunile sale demențiale și criminale.Cum de și-au lăsat călăuzite energia și puterea creatoare pe un făgaș antisocial și antidemocratic. L-am urît pe Hitler și pe acoliții lui cum nu am urît pe nimeni.
(...)
-(...) Ce v-a impresionat cel mai mult din istoria românilor?
-(...) Dar niciodată cele citite nu pot provoca o emoție asemănătoare cu cea provocată de o întâmplare la care ai participat direct. (...) În 1918, în decembrie, la Alba Iulia, am trăit emoția mulțimilor strînse acolo cînd s-a proclamat unirea Transilvaniei cu România. M- au impresionat jertfele date de români în al doilea război mondial, în care au luptat cu o abnegație și un curaj care nu se pot uita.
-Care credeți că este originalitatea românilor în context european?
-Poporul român a fost și este un catalizator al istoriei din această zonă a Europei. Acest rol l-a plătit scump, făcând multe sacrificii. Poporul român, în pofida conjuncturilor, n-a pornit niciodată la luptă împotriva altor popoare. (...) El n-a cerut teritorii de la alții, n-a amenințat. Unii au tras concluzia că el este senin, că poate oricine să-l calce în picioare. Da, poporul român este tolerant, însă să nu uităm că el știe să se și revolte. Și n-am să dau neapărat ca exemplu războaiele pentru eliberare națională. Am să-ți reamintesc de răscoala din 1907, cînd nu luptau două popoare, ci în cadrul aceleeași comunități luptau obiditul împotriva exploatatorului. (...)
-Locuiți de foarte mulți ani la Timișoara.. Deși ați trecut prin zeci de orașe ale lumii, la capătul fiecărei călătorii, tot aici vă întoarceți...
-Pentru că aici îmi sînt prietenii. (...) În alte părți, oamenii, oricît de amabili, oricît de politicoși ar fi, au o răceală care te îngheață. Se interesează de tine nu din inimă, ci pentru că așa cere o etichetă rigidă. dar te fac să simți în permanență că ei sînt mai presus de tine. Românii nu au acest spirit de dominație. Așa că eu mă întorc la Timișoara de fiecare dată nu pentru că aici pot să mă întîlnesc cu prietenii mei, scriitorii români, și pot să beau cu ei un pahar de țuică și pot să ascult lăutarii pînă în zori (...), ci pentru că aici sînt oamenii cu care mă înțeleg eu cel mai bine, pentru că aici este casa mea. Eu nu locuiesc la Timișoara, eu trăiesc aici.
-Traduceți din literatura română în limbile maghiară  și germană, traduceți din alte literaturi în românește. Sînteți ca un ambasador al prieteniei între popoare.
-Imperativul meu ca traducător, pe lîngă acela că orice tălmăcire trebuie să fie realizată la un înalt nivel estetic, e și acela de a contribui la apropierea între popoare. (...)
-Traducerea este și un act patriotic.
-Cu siguranță. (...)
-Sîntem noi cunoscuți în Europa?
-Dacă acțiunile politice ale țării noastre sînt binecunoscute, din păcate nu același lucru putem spune în legătură cu valorile noastre culturale. (...) Din păcate, de problema propagandei culturale se ocupă prea puțini funcționari și prea puțini specialiști. Consiliul Culturii și Educației Socialiste ar trebui să aibă mai mult interes în legătură cu modul în care sîntem noi cunoscuți în lume.
-(...) Ce este nou în România de azi? (...)
-De pildă, faptul că nu un mic grup se ocupă de probleme țării noastre, ci întreg poporul participă la procesul de edificare socialistă. (...)
-Niciodată prestigiul României nu a fost mai mare decît în acești ani...
-Pentru că în fruntea poporului se află un conducător care a știut să și știe să descopere tot ce e mai bun în ființa acestui popor și să-l mobilizeze pentru realizarea unor idealuri mărețe. Am colindat multe țări și m-am convins că despre președintele Nicolae Ceaușescu se vorbește cu admirație și respect, ca despre un important om politic al epocii noastre, al istoriei dintotdeauna a românilor, care continuă șirul de mari bărbați născuți pe aceste meleaguri, bărbați pentru care destinul poporului e mai presus decît viața lor.
-Sînteți un umanist, un om preocupat de destinul culturii, de modul cum se răfrînge ea în conștiințele oamenilor. (...)
-În socialism, cultura nu e un privilegiu, nu  e un drept moștenit, ci este un drept al fiecărui om. Cultura socialistă este cultura muncitorilor și țăranilor și nu e numai apanajul activiștilor din casele de cultură. (...) Am constatat că tineretul ar tot mai puțin timp liber. Acel timp pe care să-l cheltuiască nu alergînd după minge sau mergînd la dans, deși sînt lucruri folositoare și acestea. (...) E un lucru dureros pentru mine să văd că setea de lectură a unui copil nu poate fi potolită pentru cătot timpul are ceva de făcut pentru școală, fie teme (numeroase și din ce în ce mai dificile), fie că e chemat la tot felu de activități. (...) Astăzi punem accentul (nu numai noi) pe o mare specializare. Dar nu sînt de acord cu îngustarea orizontului cultural. Dezvoltarea tehnicii nu trebuie să ne facă să uităm fiecare trebuie să se autoperfecționeze, că sîntem oameni și că avem o condiție a noastră de care trebuie să fim demni. Într-un univers chiar suprasaturat de tehnică, cultura poate oferi sentimentul libertății.
-Sînteți un om pe care îl cunoaște Europa. Ați colindat multe orașe ale lumii, ați cunoscut oameni de valoare pentru cultura omenirii, ați fost primit de șefi de state. Ați fost încununat de premii prestigioase, printre care și Premiul Herder. Sînteți desigur mulțumit de destinul ce v-a fost hărăzit.
-Am luptat pentru socialism. Am suferit pentru el. Acum am șansa să-l cunosc nemijlocit. Sînt mîndru că am ales drumul socialismului încă din tinerețe. (...)
-Care a fost cea mai mare bucurie din viața dv.?
-Participarea la revoluția din 1918. (...) Și chiar dacă poate nu vrei să mă întrebi, am să-ți spun și care a fost cea mai mare durere din viața mea. Fiul meu Claudiu a fost ucis de hitleriști cu cîteva zile înainte de a se termina războiul. Multă vreme n-am știut împrej. în care s-a sfîrșit. Oriunde scriam, primeam același răspuns: „inconnu”. Profesorul universitar Bruno Snell a reușit să reconstituie totul. A aflat întîmplările de la ultimul om cu care a discutat Claudiu, urmărit de fasciști pentru că era fiul lui F. Z., gazetarul care scrisese împotriva lor sute de articole, a peregrinat prin mai multe țări din Europa către sfîrșitul războiului. Era în Franța cînd a auzit că România  a întors armele contra fasciștilor. (...) A pornit încoace împreună cu un prieten italian La un moment dat a ajuns într-o localitate situată lîngă granițele a 3 state: Germania, Franța, Elveția. Claudiu și celălalt băiat au trebuit să aștepte într-o cabană momentul favorabil pentru a trece în Elveția. De graniță îi despărțeau doar 300 m pe care trebuiau să-i străbată în fugă. (...) O patrulă germană a trecut pe la acea cabană și i-a legitimat. Hitleriștii, aflînd cine e fiul meu, i-au luat și i-au purtat prin mai multe închisori. Cînd sfîrșitul fascismului devenise iminent, hitleriștii i-au împușcat într-o pădure. Fiul meu a reușit să comunice cu un om din partea locului. De la acesta a aflat toată povestea B. S. și mi-a scris o scrisoare lungă pe care o purtam în servietă, de teamă să n-o găsească soția mea. (...)
-Dacă vi s-ar oferi privilegiul (...) să fiți auzit și înțeles de toți locuitorii acestei planete, ce ați dori să comunicați oamenilor?
-(...) Le-aș spune să fie atenți că tehnica aduce mult bine, dar, atunci cînd ea nu este controlată, poate să aducă și nenorociri. Aș vorbi oamenilor despre bucuria pe care ți-o poate provoca lectura, depre sentimentul de împlinire la care ajunge ființa umană prin cultură. Și le-aș mai spune că viitorul omenirii nu poate fi decît unul. (...) Poate fi o viață nu atît de comodă și nu atît de luxoasă cum ar dori cei trîndavi. Dar o viață mai liniștită, mai plină de fericire. Această cale fiind calea socialismului, a comunismului. Calea pe care cu strălucire merge țara mea, România.

Poeții M. Korne și I. Ivanov din secolul XIX

 (...)

Alți poeți

Neglijabili sunt „franțuzitul” Mihail Korne (M. D. Cornea: n. Iași, 13 oct.1844 - m. Bușteni, 26 iul. 1901), fiu al paharnicului Dimitrie Cornea, mort rentier la București, str. Mercur, la 18 aprilie 1881, și al Mariei Veisa; căsătorit întâi cu Aglae Strat și divorțat la cererea soției la 26 martie 1883, recăsătorit cu Libertate Sofia, fata lui C. A. Rosetti, divorțată de colonelul C. Pillat; recăsătorit la 8 ianuarie 1895 cu Ecaterina Pleniceanu, care muri în 1947; deputat, dar absent în ședința din 15 ianuarie 1875, jurist, autor de versuri române și franceze, licențiat în litere la Paris, pretinzând în 1865 a concura pentru catedra de literatura franceză de la Universitatea din Iași.

Ioan Ivanov (n. Iași, 24 iun. 1836 - m. 23 feb. 1903), fiul spătarului Evdochiu Ivanov și al unei Isăcești, văr primar prin mamă cu T. Burada, căsătorit cu Artemiza Plitos, supleant la Tribunalul din Iași în 1866, vicepreședinte al Senatului, producător, după V. Alecsandri, de „cântecele” Pareatcă sau asesorul Schiverniseală, Rugină Șmichirescu alegător, Von Kalikenberg concesionar, Eclisiarhul Colivărescu, Advocatul Cîrciocărescu, Stosachi, Moș Ion Zurba, cu aluzii la moravuri locale și evenimente politice: (...).

Memoriul episcopilor ardeleni I. Bob și G. Adamovici din 1792

 (254) (...) S-a refuzat categoric recunoașterea românilor ca a patra națiune în stat și recunoașterea bisericii ortodoxe egală cu celelalte confesiuni.

Fiind acum pe tron Leopold al 2 lea, cei doi episcopi români - Ioan Bob și Gherasim Adamovici - obținând aprobarea să se ducă la Viena pentru a i se prezenta, au luat cu ei și un alt memoriu, întărit de toți protopopii celor două biserici. Leopold al 2 lea având o domnie scurtă de numai doi ani (a murit la 1 Martie 1792), delegația episcopilor s-a prezentat noului împărat, Francisc al 2 lea, la 30 Martie 1792. Memoriul prezentat de astă dată nu era identic cu Supplex Libellus Valachorum. În el se răspundea observațiilor Dietei și era mai precis. Se cerea ca țăranii români să fie recunoscuți ca făcând parte din „staturile ardelene”, ceea ce în celălalt memoriu nu era destul de explicit. Se cerea din nou recunoașterea poporului român ca a patra națiune în stat. O altă precizare de referea la adunarea națională și anume se cerea ca, după cum sârbii aveau sinodul lor, tot așa și românii să aibă dreptul la un sinod, care, la nevoie, pentru a-și putea ține ședințele, să fie apărat de o trupă militară imperială contra celora care ar încerca să-l împiedice. În acel moment noul împărat era ocupat cu războiul împotriva Franței, aflată în plină revoluție. Urmând aceiași cale ca și celălalt memoriu, Dieta transilvană l-a respins, iar episcopii au primit observația că n-au dreptul să se prezinte ca deputați ai națiunii române și nici să aducă statelor transilvane acuzații în cererile lor. În Iulie 1792, cei doi episcopi au răspuns într-o scrisoare plină de demnitate, afirmând că misiunea lor era de a reprezenta poporul român. În ceea ce privește unele expresii grele față de statele din Transilvania, sunt dispuși să le retragă „din respect față de suveran”, dar ele corespund atitudinii acestor state față de clerul și națiunea română.