Biografia împăratului romano-german Ferdinand II Habsburg (1578-1637) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
Ca împărat al Sfîntului Imperiu Roman (1), Ferdinand a susținut cu fanatism contrareforma catolică (2) și prin aceasta a provocat Războiul de 30 de Ani (3).
Născut la Graz, Austria, la 9 iulie 1578, fiul arhiducelui Carol (4), F. II a fost crescut și educat în timpul Reformei protestante (5) de preoți iezuiți (6), care l-au învățat să fie un conducător catolic zelos, ceea ce într-adevăr a fost. În 1596 a intrat în posesia teritoriilor moștenite și a început persecutarea nemiloasă a protestanților. În Styria (7), el i-a expulzat pe predicatorii și credincioșii protestanți, poruncind ca toți să fie convertiți la catolicicm sau exilați.
Dieta (8) boemiană l-a recunoscut ca rege al Boemiei (9) în 1617, iar un an mai tîrziu el a fost ales și rege al Ungariei. Deoarece stăpînirea a două regate i-ar fi îngăduit lui F. să scoată cu totul protestantismul în afara legii, Dieta din Boemia, în majoritate protestantă, l-a demis pe F. și l-a numit rege pe Frederic V, elector al Palatinatului (10). partizanii lui F. au provocat tulburări în așa-numita defenestrație* de la Praga din 23 mai 1618, în cursul căreia doi conducători protestanți au fost aruncați de la fereastra palatului de la 21 metri înălțime. Drept răspuns, rebelii protestanți s-au pregăti de război împotriva lui F. creînd condiții propice pentru izbucnirea Războiului de 30 de Ani.
După moartea a doi veri ai săi, F. a fost numit împărat al Sfîntului Imperiu Roman și a devenit principalul conducător al catolicismului. era ferm hotărît să-și folosească poziția pentru a nimici protestantismul din Europa.
Cu sprijinul a diferiți conducători de stat catolici, mai ales din Spania și Polonia, F. și-a asmuțit trupele împotriva protestanților conduși de Frederic V al Palatinatului în bătălia de la Muntele Alb, la 8 noiembrie 1620. Rebelii au fost înfrînți, iar Boemia a capitulat. F. a catolicizat forțat poporul, confiscînd toate pămînturile protestanților și lipsind Dieta de orice putere. Supușilor li s-a cerut să aleagă între convertire și exil sau execuție.

* Aruncare pe fereastră (mai ales ca act de răzbunare în Boemia la sfîrșitul Evului Mediu). (lb. engl.)

(...)
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 165-166. / Ferdinand al II lea (1578-1637).

NOTE M. T.
(1)
(2)
(3) (1618-1648)
(4)
(5)
(6)
(7) Provincie austriacă.
(8) Parlament medieval.
(9) Cehia.
(10) Stat medival din vestul Germaniei.

Memoriul episcopilor ardeleni I. Bob și G. Adamovici din 1792

 (254) (...) S-a refuzat categoric recunoașterea românilor ca a patra națiune în stat și recunoașterea bisericii ortodoxe egală cu celelalte confesiuni.

Fiind acum pe tron Leopold al 2 lea, cei doi episcopi români - Ioan Bob și Gherasim Adamovici - obținând aprobarea să se ducă la Viena pentru a i se prezenta, au luat cu ei și un alt memoriu, întărit de toți protopopii celor două biserici. Leopold al 2 lea având o domnie scurtă de numai doi ani (a murit la 1 Martie 1792), delegația episcopilor s-a prezentat noului împărat, Francisc al 2 lea, la 30 Martie 1792. Memoriul prezentat de astă dată nu era identic cu Supplex Libellus Valachorum. În el se răspundea observațiilor Dietei și era mai precis. Se cerea ca țăranii români să fie recunoscuți ca făcând parte din „staturile ardelene”, ceea ce în celălalt memoriu nu era destul de explicit. Se cerea din nou recunoașterea poporului român ca a patra națiune în stat. O altă precizare de referea la adunarea națională și anume se cerea ca, după cum sârbii aveau sinodul lor, tot așa și românii să aibă dreptul la un sinod, care, la nevoie, pentru a-și putea ține ședințele, să fie apărat de o trupă militară imperială contra celora care ar încerca să-l împiedice. În acel moment noul împărat era ocupat cu războiul împotriva Franței, aflată în plină revoluție. Urmând aceiași cale ca și celălalt memoriu, Dieta transilvană l-a respins, iar episcopii au primit observația că n-au dreptul să se prezinte ca deputați ai națiunii române și nici să aducă statelor transilvane acuzații în cererile lor. În Iulie 1792, cei doi episcopi au răspuns într-o scrisoare plină de demnitate, afirmând că misiunea lor era de a reprezenta poporul român. În ceea ce privește unele expresii grele față de statele din Transilvania, sunt dispuși să le retragă „din respect față de suveran”, dar ele corespund atitudinii acestor state față de clerul și națiunea română.