Gabriela Bidu, Marcel Chirnoagă: „Creatori de infernuri și sentimentul tragicului”, „Tomis”, Constanța, 199?
Arta lui Marcel Chirnoagă își are obârșia în extraordinarul metabolism sufletesc al unei fecunde insatisfacții, din dorința arzătoare pentru absolut. Creația sa nu este nici realistă, nici nerealistă. Am putea spune că este suprarealistă dacă cuvântul n-ar fi prea evocat și purtat de o școală, și ea, pe drept celebră. Căci acest artist nu poate fi încorporat nici unei școli, ci doar propriei personalități. Convorbirea pe care am purtat-o cu artistul constituie un argument al particularității personalității sale creatoare.
- Domnule Marcel Chirnoagă, cred că ar fi interesant, pentru cititorii noștri, să deschidem această discuție cu o întrebare privind începuturile dumneavoastră artistice, căci ați debutat în condiții oarecum aparte. Așadar, care a fost raportul de circumstanțe în opțiunea dumneavoastră artistică?
+ Am debutat în toamna anului 1948 cu un desen publicat în „Contemporanul”. Eram student în anul I la Matematică. Artă făceam fără convingere. Aveam îndemânare și aveam nevoie de bani. Am publicat multe desene în „Contemporanul”, „Flacăra”, „Scânteia tineretului”. De-abia după 1960, când demisionasem de la Meteorologie, am luat arta în serios și am studiat, ajutat de Ion State. Am început să expun din 1953 în saloanele oficiale și tot din acel an sunt membru al Uniunii Artiștilor Plastici. În 1955, am făcut, la „Universul”, prima expoziție personală cu desene, sculptură și cu primele gravuri. După 1960 am reconsiderat totul.
- Care sunt aspectele existențiale pe care le considerați a fi de excepție pentru dumneavoastră ca artist?
+ Termenul excepțional este impropriu, după părerea mea. Cred că dorința de a comunica idei - sentimente - emoții este motorul oricărei creații artistice adevărate. S-a afirmat de mult că omul este pe deplin responsabil de actele sale, de istoria pe care o face actul de creație artistică, implică, prin libertatea și unicitatea sa, o responsabilitate de ordin aparte. Arta (orice formă de artă) e „cosa mentale”, formă de comunicare emoțională, deci, are cauze și scopuri care condiționează modurile de expresie. Sensul, semnificația, intenționalitatea actului de creație determină importanța și universalitatea lui. Arta (oricare dintre cele șapte arte) este un limbaj cu o gramatică proprie, pe care artistul este obligat s-o cunoască pentru a se putea exprima coerent și inteligibil, pornind de la ipoteza că publicul este dispus să asculte și să facă efortul de a înțelege mesajul artistic. Artistul lucrează din „apucătură”, zice Caragiale. Aceasta implică responsabilitate față de cei cărora vrea să le comunice „mesaje”, căci are puterea talentului - dacă poate transmite mesaje estetice, care au însă și implicații etice.
- Care credeți că este raportul dintre tehnică și structura internă a operei sau mai exact cu ceea ce s-a mai numit și „rețeaua tematică”, pe de o parte, și, pe de altă parte, care este relația în creația dumneavoastră între realitate și „realitatea artistică”?
+ Raportul dintre tehnică, limbaj și „mesaj” sau conținut este de structură, este dialectic. Nu mă pot exprima decât într-o limbă pe care o cunosc și pe care o cunoaște, o ascultă și o înțelege și cel căruia vreau să-i vorbesc. Eugen Schileru a comparat arta cu o scrisoare de dragoste: are un mesaj (drăgăstos) și trebuie să aibă virtuți de stil ca să fie înțeleasă și să convingă. Am folosit, deci, un sistem de scriere tradițional, cu semne, forme, imagini ce pot fi citite. Contactul cu aceste lucrări ar trebui să provoace privitorului un fenomen analog cu citirea, nu doar un contact de impresie. Spațiile emoționale conțin evenimente, narațiuni, metafore, elemente cu sensuri simbolice. Am făcut lucrările cu gândul să-mi clarific mie și celor ce le vor privi sensul unor fenomene umane la care asist, la care particip fie doar prin existența mea. Vreau comunicarea prin limbajul artei și, în ciuda caracterului oarecum special al acestui limbaj, consider că pot pretinde să fiu auzit, ascultat, înțeles. În cultura tradițională românească există monștri, balauri, zmei, iele, zburători și tot felul de duhuri malefice (unele jucând cu măști înfiorătoare în teatrul popular și datini). În arta de pretutindeni și din toate timpurile au fost artiști specializați în teatrologie, creatori de infernuri, dezastre și monștri, nu pentru delectarea publicului, ci pentru a-l provoca să ia atitudine. E mult de când mă străduiesc să creez sentimentul tragicului, să-i dau o imagine. Intenția, scopul: să creez pentru mine și pentru om, pentru oameni, condițiile unei depline responsabilități a istoriei; să creez imagini care să dea emoția, sentimentul că omul nu este supus în mod necesar condiționării sale, că este capabil de salt, de ruptură și, deci, liber. Sensul, semnificația actului de creație determină importanța și universalitatea lui. Artistul este produsul societății în care trăiește (realitatea), iar interpretarea, transfigurarea unor elemente din mediul său social dau ca rezultat realitatea artistică. Din imaginea realității înconjurătoare, vizuală, umană sau social-politică - artistul inventează o imagine a unui spațiu emoțional - care-l conține și-i poate face mesajul accesibil publicului. Mesajul este miezul, sâmburele creației artistice și este, ca în natură, organic unitar cu întreaga creație.
- În încheiere, stimate Marcel Chirnoagă, obișnuita întrebare: la ce lucrați în prezent și care sunt proiectele de viitor?
+ Am câteva gravuri pornite și altele în stare de gestație -prefer însă vorbesc despre ce e făcut decât despre ce aș vrea să fac. Pentru viitor oricum mi-am propus „minuni” (în cantități mari și zdrobitoare ca efect).
