Emil Bobu (1927-2014)
În 1981, Emil Bobu, membru reprezentativ al
‘’familiei’’ clienterale a Elenei Ceauşescu, a fost eliberat din funcţiile sale
de ministru al Muncii şi de preşedinte al organizaţiei naţionale sindicale,
pentru a fi numit secretar al CC (poziţie pe care o va deţine apoi, pentru un
timp, paralel cu cea de vice-prim-ministru al guvernului). Acesta era un
exemplu că între posturile din guvernul ţării şi cele din diferite sectoare ale
conducerii de partid nu mai era o diferenţă semnificativă. În perioada august
1981- decembrie 1989, face parte din CPEx, fiind un exponent al nucleului dur
al acestui organ al partidului.
(Dumitru Popescu, Am fost şi cioplitor de himere)
Miron Constantinescu (1917-1974)
Discursul său din perioada
acaparării puterii totale de către comunişti a excelat prin duritate. El a
instigat la violenţă şi s-a caracterizat prin maxima slugărnicie faţă de
diriguitorii de la Kremlin. Figurează printre membrii CC ai PMR în perioada de
vîrf a sovietizării României şi a terorii. După unele surse, el ar fi fost
alături de Iosif Chişinevschi în
înscenarea judiciară contra lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Probabil drept răsplată,
la Congresul al II-lea al PMR este promovat în Biroul Politic. El ajunge peste
un an şi membru al guvernului prezidat în acea vreme de Chivu Stoica. La finele
anului 1956 e numit ministru al Învăţămîntului, pentru a-i ţine pe elevi şi
studenţi sub un sever control politic, timp în care Securitatea opera numeroase
arestări.
A ajuns ulterior în
dizgraţia lui Gheorghiu-Dej, ca şi Chişinevschi. Constantinescu e înlăturat din
toate funcţiile înalte pe care le deţinea (1957) pentru a reveni în
nomenclatura de prim rang în timpul lui Nicolae Ceauşescu. Mai întîi ministru
adjunct, apoi ministru plin al Învăţămîntului, el revine la Congresul al X-lea
(1969). Fostul stalinism înflăcărat ajunge unul dintre ideologii ceauşismului,
controlînd, în noua sa funcţie de preşedinte al Academiei de Ştiinţe Sociale şi
Politice (1969-1972) activitatea institutelor de cercetare cu profil umanistic.
În 1972 devine vicepreşedinte al Consiliului de Stat.
La 18 iulie 1974, a încetat
din viaţă.
(Şerban Rădulescu-Zoner, Instaurarea totalitarismului comunist în
România)
Ştefan (Istvan) Foriş (1892-1946)
S-a născut în 1892, la Tîrlungeni, jud.
Braşov. A frecventat Liceul Real din Braţov şi Facultatea de fizică şi
matematică, din Budapesta. Cunoştea bine limbile maghiară, română, germană,
franceză. A revenit la Braşov, a practicat gazetăria în presa de stînga. A
intrat în partidul comunist încă de la înfiinţarea acestuia, a fost secretar al
conducerii centrale a Ajutorului Roşu și membru în CC al Blocului
Muncitoresc-Ţărănesc. Pentru colaborare la presa comunistă, pentru agitaţie şi
propagandă în mediile studenţeşti, Foriş a fost arestat, la Cluj, în toamna lui
1927. Cominternul i-a aranjat, însă, trecerea clandestină în URSS. Condamnat în
contumancie la 10 ani de închisoare, Foriş, revenit, de asemnea, ilegal în
ţară, va fi închis, în 1931-1935, la Văcăreşti şi Doftana. În împrejurări
neelucidate, Foriş pleacă din nou în URSS, de unde revine prin “canalul
sovietic” de la Tulcea, la sfîrşitul lui decembrie 1940, pentru a prelua
conducerea PCdR (locul fiind vacant prin moartea lui Bela Breiner).
La 4 aprilie 1944, a fost înlăturat din
funcţie de triumviratul Emil Bodnăraş-Constantin Pîrvulescu-Iosif Rangheţ, iar
în 1946 a fost asasinat. Oficial, în chiar versiunea lui Nicolae Ceauşescu
(Cuvîntare la Plenara CC al PMR, din 30 noiembrie-5 decembrie 1961), personajul
Foriş este prezentat ca un trădător şi
este subliniat meritul lui Dej în înlăturarea lui. Aflat în lagăr, el a
întocmit planul pus la îndeplinire de tovarăşii de afară.
Lui Foriş i se reproşa şi faptul că, aflat
la Doftana, a dat o declaraţie de renunţare la covingerile sala politice.
(Dosarele
istoriei, an II, nr. 4, 1998).
Manea
Mănescu (1916-2009)
A fost agitator în rîndul
studenţimii in perioada sovietizării României. A fost promovat pentrul
zelul său din perioada cea mai neagră a
totalitarismului comunist. Membru al CC
al PMR, la al III- Congres al acestuia (1960). De atunci începe rapida
sa ascensiune politică: secretar al CC al PCR (1965), membru al Comitetului
Executiv al PCR (1969), vicepreşedinte al Consiliului de Stat pînă în 1972,
cînd este numit vicepresedinte al Consiliului de Ministri şi pînă la urmă, prim
ministru al guvernului (1974) odată cu pensionarea lui I.Gh. Maurer. În 1979,
Manea Mănescu este înlocuit din fruntea guvernului cu Ilie Verdeţ, fostul său
adjunct, adică viceprim ministru, un activist de prim rang în perioada terorii
şi sovietizării României.
(Şerban Rădulescu-Zoner, Instaurarea totalitarismului comunist în
România)
Marcel
Pauker (1896-1938)
S-a născut la 6 decembrie
1896, la Bucureşti. A a absolvit liceul cu diploma de bacalaureat în anul 1914,
în 1915 plecînd la studii (politehnice) la Zurich. În 1916, a revenit în
România, a urmat (două luni) Şcoala de ofiţeri de Artilerie, fiind avansat
sublocotenent. A obţinut diploma de inginer, în 1921.
A fost desemnat ca membru al Comitetului
Provizoriu al Partidului Comunist din România în decembrie 1921. La Congresul
al II-lea al Partidului Comunist din România, a fost ales membru al Comitetului
Central şi al Biroului Politic. A participat la conferinţele Federaţiei
Comuniste Balcanice, de la Sofia ( iunie 1922) şi Berlin (1923).
Reţinut pentru activitatea sa cu caracter
antistatal, a evadat din închisoare, fiind condamnat în contumancie de
Consiliul de Război al Corpului II
armată la 10 ani de închisoare, ulterior la muncă silnică pe viaţă, de
Consiliul de Război al Diviziei 4 infanterie. A purtat o serie de nume conspirative,
între care: Luximin, Stepan, Semionovici Marin, Paul Lampart, Burghezul, Puiu,
Herman Gugenheim, Paul Weiss, Priu, Ion ş.a. După evadarea din 1925, a revenit
în România, în 1929, fiind prins şi întemniţat, dar în iunie acelaşi an a fost
amnistiat şi pus în libertate; în august 1929 a fost din nou arestat la
Petroşani, pentru participarea la greava generală aminerilor. În anul 1935, era
membru secretariatului CC al PCR.
A plecat în anul 1937 prin Praga în URSS. A
participat ca delegat al Partidului Socialist-Comunist din România la
Congresele IV şi VII ale Internaţionalei Comuniste şi la unele plenare ale
Cimitetului Executiv al acesteia. A fost amestecat în luptele fracţioniste din
cadrul PCR, izbucnite între liderii de partid. În perioada cînd s-a aflat în
URSS, a fost sancţionat de Comintern cu interdicţia de a activa o vreme în
România, fiind trimis la “munca de jos”(august 1930-ianuarie 1932), ca inginer
ajutor al conducătorului şantierului, conducător, şi apoi conducător şef al
şantierului. A fost raportor la Congresul al II-lea al partidului privind
activitatea Partidului Socialist-Comunist din România pentru perioada
1921-1922.
Marcel Pauker a avut patru copii, dintre care
trei cu Ana Pauker (Tanio, n. 1921-m. 1922; Vlad, n. 1926, la Viena; Tatiana,
n. 1928, la Moscova) şi unul Iakov (Iaşa), născut în februarie 1921, din
legăturile cu basarabeanca Roza Elbert, activistă a PCdR.
A trăit cu Vanda Nicolski şi cu Elena
Filipovici. În străinătate a locuit în Elveţia, la Zurich, între anii 1915-1916
şi 1919-1921, apoi a fost în Germania, Austria, Cehoslovacia, Franţa, Bulgaria.
A fost arestat de NKVD, la 21 martie 1937,
şi întemniţat în închisorea Taganka din Moscova, fiind anchetat de două ori. La
ultima anchetă, din 31 martie 1938, semnată în fals cu nunele lui Marin Stepan
Stepanovici prin care “Recunoaşte că a făcut spionaj în URSS în favoarea
României” etc. A fost condamnat la moarte şi executat la 16 august 1938.
A fost reabilitat la Plenara CC al PCR din aprilie 1968. Cu
toate acestea, numele său a continuat să fie ţinut la index fără a se cunoaşte
activitatea sa.
(Dosarele istoriei, an III, nr. 10,
1998).
Dumitru Popescu ''Dumnezeu''
S-a născut în 1928.
A activat la Contemporanul ca secretar
adjunct de redacţie. Curs de un an la “Jdanov”, şcoala superioară a Comitetului
Central (1957). “Jdanov” perfecţiona în sfera ideologică. În 1958, redactor şef
la Scînteia Tineretului, apoi redactor
şef la Scînteia și director la Agerpress (1960-1962).
În 1962 a fost ales vicepreşedinte al
Consiliului Culturii. În 1968, a fost ales secretar al Comitetului Central.
(Dumitru Popescu, Am fost şi cioplitor de himere, 1993)
Gheorghe (Gogu) Rădulescu (1914-1991)
În perioada august 1981- decembrie 1989, Gogu
Rădulescu face parte neîncetat din CPEx. El face parte din nucleul dur al CPEx.
Se pare că el a beneficiat de sprijinul lui Nicolae Ceauşescu, nefiind totuşi
(şi) un client al Elenei Ceauşescu.
(Dumitru Popescu, Am fost şi cioplitor de himere)
