LIDERI PCR

Emil Bobu (1927-2014)

În 1981, Emil Bobu, membru reprezentativ al ‘’familiei’’ clienterale a Elenei Ceauşescu, a fost eliberat din funcţiile sale de ministru al Muncii şi de preşedinte al organizaţiei naţionale sindicale, pentru a fi numit secretar al CC (poziţie pe care o va deţine apoi, pentru un timp, paralel cu cea de vice-prim-ministru al guvernului). Acesta era un exemplu că între posturile din guvernul ţării şi cele din diferite sectoare ale conducerii de partid nu mai era o diferenţă semnificativă. În perioada august 1981- decembrie 1989, face parte din CPEx, fiind un exponent al nucleului dur al acestui organ al partidului.

(Dumitru Popescu, Am fost şi cioplitor de himere)

Miron Constantinescu (1917-1974)

Discursul său din perioada acaparării puterii totale de către comunişti a excelat prin duritate. El a instigat la violenţă şi s-a caracterizat prin maxima slugărnicie faţă de diriguitorii de la Kremlin. Figurează printre membrii CC ai PMR în perioada de vîrf a sovietizării României şi a terorii. După unele surse, el ar fi fost alături  de Iosif Chişinevschi în înscenarea judiciară contra lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Probabil drept răsplată, la Congresul al II-lea al PMR este promovat în Biroul Politic. El ajunge peste un an şi membru al guvernului prezidat în acea vreme de Chivu Stoica. La finele anului 1956 e numit ministru al Învăţămîntului, pentru a-i ţine pe elevi şi studenţi sub un sever control politic, timp în care Securitatea opera numeroase arestări.

A ajuns ulterior în dizgraţia lui Gheorghiu-Dej, ca şi Chişinevschi. Constantinescu e înlăturat din toate funcţiile înalte pe care le deţinea (1957) pentru a reveni în nomenclatura de prim rang în timpul lui Nicolae Ceauşescu. Mai întîi ministru adjunct, apoi ministru plin al Învăţămîntului, el revine la Congresul al X-lea (1969). Fostul stalinism înflăcărat ajunge unul dintre ideologii ceauşismului, controlînd, în noua sa funcţie de preşedinte al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice (1969-1972) activitatea institutelor de cercetare cu profil umanistic. În 1972 devine vicepreşedinte al Consiliului de Stat.

La 18 iulie 1974, a încetat din viaţă.

(Şerban Rădulescu-Zoner, Instaurarea totalitarismului comunist în România)

Ştefan (Istvan) Foriş (1892-1946)

S-a născut în 1892, la Tîrlungeni, jud. Braşov. A frecventat Liceul Real din Braţov şi Facultatea de fizică şi matematică, din Budapesta. Cunoştea bine limbile maghiară, română, germană, franceză. A revenit la Braşov, a practicat gazetăria în presa de stînga. A intrat în partidul comunist încă de la înfiinţarea acestuia, a fost secretar al conducerii centrale a Ajutorului Roşu și membru în CC al Blocului Muncitoresc-Ţărănesc. Pentru colaborare la presa comunistă, pentru agitaţie şi propagandă în mediile studenţeşti, Foriş a fost arestat, la Cluj, în toamna lui 1927. Cominternul i-a aranjat, însă, trecerea clandestină în URSS. Condamnat în contumancie la 10 ani de închisoare, Foriş, revenit, de asemnea, ilegal în ţară, va fi închis, în 1931-1935, la Văcăreşti şi Doftana. În împrejurări neelucidate, Foriş pleacă din nou în URSS, de unde revine prin “canalul sovietic” de la Tulcea, la sfîrşitul lui decembrie 1940, pentru a prelua conducerea PCdR (locul fiind vacant prin moartea lui Bela Breiner).

La 4 aprilie 1944, a fost înlăturat din funcţie de triumviratul Emil Bodnăraş-Constantin Pîrvulescu-Iosif Rangheţ, iar în 1946 a fost asasinat. Oficial, în chiar versiunea lui Nicolae Ceauşescu (Cuvîntare la Plenara CC al PMR, din 30 noiembrie-5 decembrie 1961), personajul Foriş este prezentat   ca un trădător şi este subliniat meritul lui Dej în înlăturarea lui. Aflat în lagăr, el a întocmit planul pus la îndeplinire de tovarăşii de afară.

Lui Foriş i se reproşa şi faptul că, aflat la Doftana, a dat o declaraţie de renunţare la covingerile sala politice.

(Dosarele istoriei, an II, nr. 4, 1998).

Manea Mănescu (1916-2009)

A fost agitator în rîndul studenţimii in perioada sovietizării României. A fost promovat pentrul zelul  său din perioada cea mai neagră a totalitarismului comunist.  Membru al CC al PMR, la al III- Congres al acestuia (1960). De atunci începe rapida sa ascensiune politică: secretar al CC al PCR (1965), membru al Comitetului Executiv al PCR (1969), vicepreşedinte al Consiliului de Stat pînă în 1972, cînd este numit vicepresedinte al Consiliului de Ministri şi pînă la urmă, prim ministru al guvernului (1974) odată cu pensionarea lui I.Gh. Maurer. În 1979, Manea Mănescu este înlocuit din fruntea guvernului cu Ilie Verdeţ, fostul său adjunct, adică viceprim ministru, un activist de prim rang în perioada terorii şi sovietizării României.

(Şerban Rădulescu-Zoner, Instaurarea totalitarismului comunist în România)

Marcel Pauker (1896-1938)

S-a născut la 6 decembrie 1896, la Bucureşti. A a absolvit liceul cu diploma de bacalaureat în anul 1914, în 1915 plecînd la studii (politehnice) la Zurich. În 1916, a revenit în România, a urmat (două luni) Şcoala de ofiţeri de Artilerie, fiind avansat sublocotenent. A obţinut diploma de inginer, în 1921.

A fost desemnat ca membru al Comitetului Provizoriu al Partidului Comunist din România în decembrie 1921. La Congresul al II-lea al Partidului Comunist din România, a fost ales membru al Comitetului Central şi al Biroului Politic. A participat la conferinţele Federaţiei Comuniste Balcanice, de la Sofia ( iunie 1922) şi Berlin (1923).

Reţinut pentru activitatea sa cu caracter antistatal, a evadat din închisoare, fiind condamnat în contumancie de Consiliul de Război al Corpului II  armată la 10 ani de închisoare, ulterior la muncă silnică pe viaţă, de Consiliul de Război al Diviziei 4 infanterie. A purtat o serie de nume conspirative, între care: Luximin, Stepan, Semionovici Marin, Paul Lampart, Burghezul, Puiu, Herman Gugenheim, Paul Weiss, Priu, Ion ş.a. După evadarea din 1925, a revenit în România, în 1929, fiind prins şi întemniţat, dar în iunie acelaşi an a fost amnistiat şi pus în libertate; în august 1929 a fost din nou arestat la Petroşani, pentru participarea la greava generală aminerilor. În anul 1935, era membru secretariatului CC al PCR.

A plecat în anul 1937 prin Praga în URSS. A participat ca delegat al Partidului Socialist-Comunist din România la Congresele IV şi VII ale Internaţionalei Comuniste şi la unele plenare ale Cimitetului Executiv al acesteia. A fost amestecat în luptele fracţioniste din cadrul PCR, izbucnite între liderii de partid. În perioada cînd s-a aflat în URSS, a fost sancţionat de Comintern cu interdicţia de a activa o vreme în România, fiind trimis la “munca de jos”(august 1930-ianuarie 1932), ca inginer ajutor al conducătorului şantierului, conducător, şi apoi conducător şef al şantierului. A fost raportor la Congresul al II-lea al partidului privind activitatea Partidului Socialist-Comunist din România pentru perioada 1921-1922.

Marcel Pauker a avut patru copii, dintre care trei cu Ana Pauker (Tanio, n. 1921-m. 1922; Vlad, n. 1926, la Viena; Tatiana, n. 1928, la Moscova) şi unul Iakov (Iaşa), născut în februarie 1921, din legăturile cu basarabeanca Roza Elbert, activistă a PCdR.

A trăit cu Vanda Nicolski şi cu Elena Filipovici. În străinătate a locuit în Elveţia, la Zurich, între anii 1915-1916 şi 1919-1921, apoi a fost în Germania, Austria, Cehoslovacia, Franţa, Bulgaria.

A fost arestat de NKVD, la 21 martie 1937, şi întemniţat în închisorea Taganka din Moscova, fiind anchetat de două ori. La ultima anchetă, din 31 martie 1938, semnată în fals cu nunele lui Marin Stepan Stepanovici prin care “Recunoaşte că a făcut spionaj în URSS în favoarea României” etc. A fost condamnat la moarte şi executat la 16 august 1938.

A fost reabilitat  la Plenara CC al PCR din aprilie 1968. Cu toate acestea, numele său a continuat să fie ţinut la index fără a se cunoaşte activitatea sa.

 (Dosarele istoriei, an III, nr. 10, 1998).

Dumitru Popescu ''Dumnezeu''

S-a născut în 1928.

A activat la Contemporanul ca secretar adjunct de redacţie. Curs de un an la “Jdanov”, şcoala superioară a Comitetului Central (1957). “Jdanov” perfecţiona în sfera ideologică. În 1958, redactor şef la Scînteia Tineretului, apoi  redactor şef la Scînteia și director la Agerpress (1960-1962).

În 1962 a fost ales vicepreşedinte al Consiliului Culturii. În 1968, a fost ales secretar al Comitetului Central.

(Dumitru Popescu, Am fost şi cioplitor de himere, 1993)

Gheorghe (Gogu) Rădulescu (1914-1991)

În perioada august 1981- decembrie 1989, Gogu Rădulescu face parte neîncetat din CPEx. El face parte din nucleul dur al CPEx. Se pare că el a beneficiat de sprijinul lui Nicolae Ceauşescu, nefiind totuşi (şi) un client al Elenei Ceauşescu.

(Dumitru Popescu, Am fost şi cioplitor de himere)

„Femeile în magistratură” (RUSU 1994)

 Titus Rusu, Justiție și injustiții. Femeile în magistratură, „Tomis”, Constanța, septembrie 1994

Eugen Petit, fost șef de secție la Înalta Curte de Casație și Justiție, cu o vastă activitate publicistică, a încercat în două articole publicate în „Curierul Judiciar” din 1930 să demonstreze că femeile sunt inapte pentru funcția de magistrat.

În 1932, senatorul Andre Bardon a propus parlamentului francez modificarea legii de organizare judecătorească în sensul admiterii femeilor în magistratură. Propunerea a fost respinsă.

Ca o ciudățenie menționez și prevederea din „Codul Duelului” Verger de Saint-Thomas, care excludea de la duel femeile, atât ca beligerante, cât și ca martore. Se considera că nu îndeplinesc condițiile de „onoare” pentru a participa la „justiția spadei”.

Pentru prima dată în magistratura română au fost numite trei femei: Sanda Rosetti, Yolanda Eminescu și Simona Popescu, prin Decretul nr. 438 din 15 februarie 1945. La solemnitatea de depunere a jurământului, în sala de ședințe a Secției I a Curții de Apel București, au vorbit Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției, și Ella Negruzzi, prima femeie avocat din România, care și-a încheiat alocuțiunea afirmând că „ultimele lanțuri au căzut”.

Prima femeie judecător din Dobrogea a fost Maria Pogăneală, numită la Judecătoria Mixtă Constanța, la 24 iunie 1946. În condițiile în care, cu tact și inteligență, ea a evitat capcanele regimului totalitar, umanizând actul de justiție, timp de zece ani, după care, invocând motive medicale, a trecut în altă funcție.

Prima femeie procuror în Dobrogea a fost Lucia Brișcariu, absolventă a facultății în 1953. Următoare a fost Gabriela Timiraș, în 1955.

În prezent, aproximativ 82% dintre magistrații români sunt femei. Nu este locul să discutăm aici cauzele. Același fenomen se constată în domeniul medical și în învățământ.

În Canada am constatat atât la facultățile de drept, cât și în instanțe, parchete și barouri, că proporțiile dintre bărbați și femei sunt egale.

Până zilele trecute, Ministru de Justiție al Canadei a fost o doamnă, care a fost schimbată ca urmare a remanierii guvernamentale. Ministrul de Justiție al provinciei Quebec este Linda Goupil, o franțuzoaică. În USA ministrul justiției este o femeie. La fel și în Franța. Louise Arbour, procurorul Tribunalului Penal Internațional, este o canadiancă. La 27 mai 1999, Louise Arbour l-a inculpat pe președintele Slobodan Miloșevici pentru crime împotriva umanității. Ea este primul magistrat internațional care a pus sub inculpare un șef de stat aflat în funcție. Louise Arbour se va întoarce în septembrie la Ottawa și îl va înlocui pe judecătorul Peter Cory de la Curtea Supremă a Canadei, care a ieșit la pensie. În locul ei se preconizează numirea doamnei Carla del Ponte, elvețiancă.

În România a fost o singură femeie ministru al justiției, Maria Bobu, numită pe criterii politice, fiind soția lui Emil Bobu. Maria Bobu făcea parte dintre cei despre care regretatul coleg Aurică Taină spunea că (...). Dima Nistor, fost judecător la Tribunalul Militar Constanța, apoi avocat, care fusese coleg cu soții Bobu la Școala Juridică din București, povestea că tovarășa ministru a fost, în tinerețe, servitoare la Buzău.

Fostul colonel Oleg Gordievski a scris că în KGB au existat numeroase femei, printre care și juriste. În 1990 a fost aleasă Miss KGB în persoana Katiei Maiorova, prima deținătoare din lume a titlului de „regină a frumuseții a serviciilor secrete”. Domnișoara Maiorova purta o vestă antiglonț cu grația unui manechin și era capabilă să-și anihileze adversarul cu „o lovitură de karate în cap”.

Fostul ministru al justiției, Gavrilă Chiuzbaian, a organizat câteva concursuri de Miss Justiție la Sinaia. Sindrofia de la Sinaia alimenta și rubrici din „Academia Cațavencu”, cea mai amuzantă fiind „Jurnal de bordel”, semnată de Nutzy Spaima Constituții. Într-un text se conchidea: „Dura lex, sed lex, domnule ministru”. Nu mică mi-a fost surpriza când am aflat că Nutzy Spaima Constituții nu era pseudonimul lui Mircea Dinescu, ci a lui Ioan Groșan, autorul volumelor „Caravana cinematografică” și „Trenul de noapte”, pe care le citeam la apariție cu plăcere.

Recent au fost condamnați doi generali de către Secția Penală a Curții Supreme de Justiție. Completul de judecată care i-a condamnat pe cei doi generali a fost compus din Mihai Ciubotaru, președinte, Cornelia Marica și Margareta Teodorescu, judecători. Nu ne îngăduim să facem aprecieri asupra legalității și temeiniciei sentinței. Credem însă că este prima dată când, în conformitate cu legea, generali ai unei armate au fost condamnați de judecători femei.

Aș vrea să menționez câteva doamne magistrat care au onorat locul pe care l-au ocupat în justiția română. Mai întâi, fosta mea colegă de facultate și prietenă Turturică Didina, judecătoare la Tribunalul Orășenesc Constanța, al cărei soț, Staicu Ionel, și el judecător, a fost arestat pe nedrept. Neputând suporta nedreptatea și presiunea socială, la începutul anului 1963, Didina a tăiat cu lama venele de la mâinile fetiței, care avea câteva luni, apoi și le-a tăiat și ea, murind amândouă. Tragedia a zguduit Constanța. Staicu Ionel a fost pus în libertate după doi ani, în sarcina lui neputându-se reține nici o faptă penală. Omul era nevinovat.

Doamna procuror Doina Condulimazi, în prezent pensionară, și-a pus în slujba adevărului inteligența, imensa putere de muncă, pregătirea juridică și o conștiinciozitate ieșită din comun ca procuror de ședință.

Rodica Moscu, fiică de învățători din Vatra Moldovei, cu lecturi alese, iubitoare de muzică simfonică și artă plastică, seamănă cu un personaj romantic dint-o piesă a lui Anton Cehov. Și-a pus inteligența sensibilitatea, instinctul juridic, cultura, imaginația și farmecul în serviciul dreptății. Este judecător la Curtea Supremă de Justiție.

Tânăra doamnă Elena Vlad, procurorul șef al Secției Judiciare de la Parchetul Curții de Apel Constanța, delicată și dreaptă ca un principiu...

S-a înșelat distinsul jurist Eugen Petit. Viața a dovedit că femeile sunt apte pentru funcția de magistrat.